Titlul e dintr-o piesa Annihilator care imi place in draci - Speed. They say I'm crazy and I'm headed for disaster...
Iar bucata asta descrie perfect cum ma simteam inainte de excursia in Austria. O tara in care nu mai calcasem niciodata, desi era probabil singurul loc in care as fi plecat daca n-as fi ajuns sa tin prezentari la conferinte sau sa creez un precedent pentru ca eram disperata sa mai vad inca o data live trupa de la care a pornit totul.
Pentru ca discutam recent cu Alex despre motive de a merge la concerte. Am inceput sa-mi doresc asta prin 2006- 2007, cand tocmai descopeream internetul. Si faptul ca pe internet circulau concerte sau macar bucati din concerte. Pe atunci nu prea aveam mari sperante de a vedea vreodata anumite trupe in Romania, dar nu puteam sa nu ma gandesc ca ar fi extraordinar daca, intr-o zi, ar fi posibil ca...
Am tras in zadar de colegi de facultate pe care ii stiam macar oarecum interesati de acelasi gen de muzici. Si n-am ajuns nicaieri. Sa vad cum stau cu banii, sa vad cum stau cu timpul, sa vad daca pot sa plec de la scarbici...
Primul meu concert in 2018 va fi Kreator!
Vor fi mai multe. Din nou, inclusiv in afara. Adica in primul rand prin Germania. Bineinteles Insomnium. Bineinteles din nou vampiri, dovleci si asa mai departe. Dar despre asta mai tarziu, dupa ce ma vad cu toate biletele in mana.
Au trecut sase ani. Sase ani in care n-am mai trait senzatia aia. Buna, mi-ai lipsit...
Au mai ramas doua bloguri care nu-s de programare pe care mai intru zilnic. Si asta al meu nu se numara printre ele. Trist...
Tocmai mi-a trasnit prin cap ca la Accept o sa se repete situatia de la AC/DC. Sau dracu' stie, poate o sa fie ca la Ozzy si o sa ma car de acolo dupa 5 piese. Sau poate nici n-o sa ma duc, asa cum am facut la Sabaton. Si aveam bilet din primavara si chiar imi doream sa-i vad. La Sonisphere au rupt... Trist...
M-am apucat iar de doua cursuri online. Ambele de programare. Dar de data asta ma chinuie ideea ca nu asta vreau de fapt. Ca de fapt vreau sa trag tare acolo unde deja stau bine. Trist...
Septembrie a fost prima luna din ultima vreme la sfarsitul careia n-am avut gata scrise si programate recenzii la ciocolata pe toata luna urmatoare. Si inca nu le am gata, de-abia am acoperit doua treimi din luna. Trist...
Nu m-au pasionat niciodata jocurile pe calculator. Pot numara pe degetele de la o mana cate am jucat. Recent, m-a scarpinat pe creieras sa incerc sa fac eu o versiune JavaScript a unui joculet Flash.
Asa ca m-am apucat sa-l studiez mai bine. Si logic ca am ajuns si la sistemul de punctaj. Se puncteaza secvente de minim 5 si maxim 9 (pentru ca grila e de 9x9), in felul urmator:
One strike and you're out!
Sunt chestii pe care nu le tolerez si nu le iert. Niciodata. Nu foloseste la nimic chestia asta, pur si simplu asa sunt eu.
Altfel, nu exista nici un fel de planuri pentru blog, nici aici si nici in alta parte. Am incercat cateva platforme, m-am jucat facand teme pe fiecare, am ajuns la concluzia ca nu-mi place nici una, deci pana la urma tot un CMS propriu ar fi solutia.
Aproape ca am inceput postarea asta cu a-mi cere scuze pentru ea. Si apoi m-am urat pentru ca am simtit nevoia sa fac asta. Pentru ca pana la urma asta trebuia sa fie blogul. O conserva de amintiri ale unor momente si stari, o gramada de postari in mare parte incoerente despre demoni prieteni si monstruleti creati cu mintea mea.
Si nu m-am putut abtine sa nu recitesc postarea aia. Inca tin minte despre ce inghetata1 era vorba si cum s-a topit gheata de pe cutie si mi-a udat scaunul din bucatarie. Inghetata Cremeria, cu ciocolata si visine, luata in seara aia din Billa. Ce rau imi pare ca nu se mai gasesc la noi inghetatele Cremeria! Nici n-am apucat sa o incerc vreodata pe cea cu lamaie. Si inghetata Haagen-Dazs, tot din Billa. Atunci am aflat de existenta lor. Si tin minte si cum m-am zgariat pe picioare in atele de la cusatura blugilor... Mda, doar eu puteam sa fac asta. La fel cum doar eu am putut sa murez un prosop de hartie in sange dupa ce mi-am taiat mana in... paine...
Mda, a descoperit si brontozaurelu' apa caldastackoverflow.com. Ma rog, descoperit e un fel de a spune. Stiam de Stack Overflow, mi-am gasit acolo raspunsuri si explicatii pentru zeci, poate sute de intrebari si erori. Insa nu-mi trecuse niciodata prin creieras sa ma bag si eu in discutii. Pana cand m-a "corupt" Mihai.
Mi-am facut cont martea trecuta si de atunci am avut cateva zile in care am pierdut ceva timp pe acolo. Raspunzand la intrebari, pentru ca de intrebat... habar n-am ce sa intreb. Desigur ca nu le stiu pe toate, dar de obicei caut pe Google si ori gasesc raspunsul (de multe ori pe acelasi Stack Overflow), ori ma conving ca is prea toanta ca sa mai incerc macar.
Bineinteles ca ma uit ca vitica la poarta noua la peste 95% din intrebari si majoritatea celor la care am raspuns sunt de CSS, de-abia m-am bagat la doua de JavaScript, una de Python si una generica despre expresii regulate... Cam toate cele care nu tin de CSS mi se par... in cel mai bun (dar rar!) caz, in alta categorie decat cea la care as putea oferi eu un raspuns. Si chiar si multe din cele de CSS nu sunt generice, sunt multe care se refera la ceva specific pentru mobil, sau la ceva de genul LESS/ SASS, sau la ceva legat de Dreamweaver, sau la ceva care are legatura cu alte chestii la care eu ma uit... exact! ca aceeasi vitica la poarta vopsita.
Vineri seara spalam un pahar. Cel perfect cilindric, cu doi catei. Si cu paharul plin de clabuci de la detergentul meu de vase cu aroma de migdale in mainile la fel de pline de clabuci de la acelasi detergent de vase cu aroma de migdale... m-am dus sa sting lumina de pe hol care ramasese aprinsa de cand... dadusem cu aspiratorul.
Cum? Cu piciorul. Pentru ca stiam ca m-am mai folosit de picioare ca sa fac diverse. Sa deschid sertare, sa mut din loc in loc chestiute care puteau fi apucate cu degetele de la picioare, sa deschid/ inchid usi, sa aprind/ sting lumina. A trebuit sa fac toate chestiile astea dupa ce m-am trezit cu aripa rupta si bandajata ca un pui de mumie din gat pana la mijloc. Desigur, imi ramanea mana stanga. Pe care mi-a fost greu s-o indoi timp de vreo saptamana si putin. Chestie care a facut tot ce tinea de curatat capatana (spalat parul, pe fata, pe dinti, in urechi) un chin.
Dar pana la urma, in perioada aia am invatat sa ma descurc cu picioarele si cu mana stanga. Ceea ce a fost si amuzant de multe ori. Inca imi pare rau ca n-am filmat cum curatam portocalele cu o singura mana. Cred ca eram caraghioasa rau...
De parca n-aveam destui monstruleti care sa-mi chinuie neuronu'...
Stateam de vorba cu cineva si in timpul asta puteam sa ma vad intr-o chestie lucioasa. Si a inceput sa ma deranjeze cum arata caninii mei. Parca nu mai arata asa bine, parca sunt prea ascutiti spre varf, parca spre varf e prea mare distanta pana la incisivi. Am inceput sa ma gandesc la...
... coltii lui Dee Snider. Care intamplator implineste chiar azi1 57 de ani (nu-mi vine sa cred ca e mai in varsta decat ai mei). So happy birthday! Si presupun ca merge o piesa in care zice "let pretenders feel your bite".
Acum o saptamana si vreo zece ore intram (mai mult ca sa nu-mi mai inghete degetele deja inghetate si poate chiar sa se si dezghete putin) in Mega Image-ul ala vechi-vechi (eu il stiu acolo de aproape zece ani de cand stau in Bucuresti) de pe Mihai Bravu din zona dintre Dristor si Piata Muncii. M-am invartit putin si aproape credeam ca voi iesi exact asa cum intrasem cand...
Mi-au picat ochii pe niste standuri dintr-o zona a magazinului numita "Delicatese". Intai am vazut pungile cu chestii din ciocolata de la Caffarel. Care, in ciuda numelui, m-au cam lasat rece, din moment ce toate erau cu ceva neamuri de alune intregi prin ele sau in ambalajul ala de prost-gust cu o bancnota de 500 euro. M-am uitat in jos, pe latura cealalta a stalpului... dragut, niste biscuiti Corsini numai potriviti la ceaiurile care recunosc ca au cam trecut in zona de "abuz" in cazul meu in ultima luna.
Nimic care sa ma faca sa trec prin plafon insa. Nu inca. M-am intors catre celelalte rafturi. Hmmm, ciocolata Droste. Droste, Droste... sa ma ia dracu', parca eu am mai auzit de astia. Si apoi, in continuare pe raft, mai spre stanga... aaaaa!
Ii descopeream acum ceva mai bine de doi ani. Si aproape imediat deveneam nebuna dupa ei.
first beckoned to step from the twilight to glare... then left in the dark for the demons to share...
Fara plasa de siguranta. Si stiu ca o sa cad. Nu e premonitie, nu e fatalism. O sa cad. O s-o busesc la modul urat de tot. Pentru ca pur si simplu sunt nepregatita pentru asa ceva. Pentru ca n-am ajuns asa departe decat pentru ca am sacrificat multe. Prea multe. Si asta e singurul motiv pentru care nu dau inapoi. Am pierdut deja prea mult pentru ca n-am dat inapoi atunci cand ar fi fost cazul. Si voi pierde si mai mult daca merg inainte. Si totusi o fac. Pentru acea sansa la un milion. Care e atat de clar ca nu va fi a mea. Pentru ca nu am cum sa reusesc sa fac perfect ceva la care nu ma pricep absolut deloc. Si nu am timp sa ma pregatesc.
Acum un an... cele mai proaste momente de atunci erau mai bune decat cele mai bune momente de acum. M-am intors. In mlastina mediocritatii, in mocirla disperarii. Si acum doare amintirea momentelor bune. Doare comparatia atunci vs. acum.
since my darkness swallowed the last gleam of light, I've been rambling in the shadows hour after hour in the dark... they who never got sorrow, grinding grief in their hearts never lost a thing, never had a thing... they who never witnessed beauty that flamed even the all-encompassing night never lost a thing, never had a thing... now these bitter tears run ceaseless and drown my hope far too deep... it must've been the day we parted when I trapped this sadness in me... since my darkness swallowed the last gleam of light I've been clothed in mourning, wearing sorrow day and night...
N-o sa le-o iert niciodata... Niciodata!
I-am descoperit cu putin inainte sa dau peste Serpent. Si pe moment nu m-au impresionat asa tare. Putin prea linistiti pentru cum ma simteam eu atunci... Insa in ultimele 60 de ore am facut o adevarata obsesie pentru piesa asta.
sadness is a friend now, cry my tears away... my mind is dark, my blood is cold... I don't believe in fairytales after you anymore...
E adevarat. Nu mai cred in absolut nimic. Nu mai exista rau, nu mai exista bine, nu mai exista adevar. Exista doar diverse perspective. Aceeasi situatie se vede diferit prin ochii unor oameni diferiti.
In ultima vreme ma bantuie si amintirea balului majoratului organizat de clasa noastra. Primul dans cu primul meu prieten. Intrebarea aia. Oare care-o fi semnificatia titlului piesei. La care am raspuns sec cu "nu stiu..." N-am spus la ce ma gandeam. Am crezut mereu ca e o prostie. Si totusi... de ceva vreme stiu sigur. Asa e. Daca vrem, stim cum sa le facem foarte mult rau altora.
"Musc" provocarile. Am facut-o mereu. Mi-am riscat si inca imi risc integritatea fizica, viata. Pentru ceva ce nici macar nu ramane pentru totdeauna al meu odata obtinut. Da, e ceva cu adevarat mare. Dar trebuie sa lupt in permanenta si sa risc mereu totul. Pentru cateva ore o singura data la cativa ani. Dupa mai bine de zece ani... continui sa fac asta. Dar e singurul lucru care ma face cu adevarat fericita. Si o sa ma omoare. Pana acum n-au fost decat sperieturi minore. Si am putut sa merg in continuare mai departe. Cateodata a fost sinistru de simplu. Am simtit arsura si, oficial, nevoia de a-mi reface buzele. Am disparut putin. Ganduri de "please, leave me alone for now, not here, please... please, tell me this is all for now..." M-am sters pe bot de sange, mi-am sters lacrimile... n-am inteles niciodata de ce imi dau lacrimile cand vomit. Am fost la ore si atunci cand nu puteam sa respir. Si imi era groaza ca s-ar putea sa ma intrebe careva ceva, ca s-ar putea sa fie nevoie sa vorbesc, ca si-ar fi putut da seama cineva cat de rau respir. Am uneori dureri de inima. Si am 26 de ani. Stiu ca am stricat ceva. Ceva mai multe poate. Varsta a fost pana acum un aliat. Acum incepe sa devina un inamic... Si toate astea n-o sa ma opreasca. O sa ma omoare si mi-e foarte frica. Dar n-o sa dau niciodata inapoi. Stiu asta... "and whatever becomes, it becomes..." Amuzant ca, dupa atatia ani, mi-am adus si eu aminte de unde am ramas cu expresia asta... la cateva zile dupa ce i-am vazut la Sonisphere.
Ar trebui sa-mi fie foarte frica de propriile mele ganduri, de propriile mele vise. Vreau sa comit din nou aceleasi greseli. Din ce in ce mai grave. Nu vreau o viata normala. Nu mi-as mai dori vreodata sa traiesc, n-as mai avea vreodata un motiv sa ma ridic din pat. Decat poate doar ca sa inchid jaluzelele sa nu-mi mai intre lumina in camera...
In noaptea de duminica spre luni am vrut sa scriu ceva pe blog. Pentru ca simteam ca trebuie sa vars undeva toata furia aia. Am varsat-o in baie insa. M-am potolit dupa ce m-am speriat ca am spart chiuveta. Am tras pumni in pereti, in chiuveta, in saltea, in tablia patului. Idiots' guide to replacing people in your life? Cred ca ar ar fi trebuit sa fie "removing" si atat. Desi e in interesul meu sa nu... Poate, doar ca acum nu-mi mai pasa. Fuck you... we're not all perfect just like you... like you... like you... like you! Cuvinte pe care nu i le-am spus. Si nici macar nu sunt ale mele. Le-am gasit printre versurile unei piese. Ma omoara ca nici macar nu imi e clar ce m-a deranjat atat de tare. Faptul ca a inceput sa-si bata joc de mine cand i-am spus la ce lucrez... pentru ca a intuit cu cine? Faptul scuipa venin impotriva unor oameni care, spre deosebire de el, chiar au realizat ceva in viata? Atitudinea aia cum ca el e cu stea in frunte si restul sunt toti prosti. Sau... au, faptul ca, in ceea ce ma priveste strict pe mine, are dreptate? Sunt un gunoi...
Dar lucram la ceva care chiar ma prinsese, de ce dracu' a trebuit sa strice asta? Am inteles, existenta lui e utila, a mea e inutila. Nu imi pasa. Pentru prima data in ultimele doua luni chiar reusisem sa ma apuc sa fac ceva si chiar simteam in sange ce fac...
Marti. Un telefon si un e-mail care au venit putin prea tarziu. Cu cateva ore inainte, oricare din cele doua ar fi fost un motiv suficient de bun sa nu comit iar o tampenie. Si i-am urat pe amandoi in seara asta. Senzatia aia de "you could have saved me..." Mi-a picat prost si faptul ca acel e-mail incepea cu "draga Ana..." Stiu ca am des momente de in care ma gandesc "da, sigur, 'of, generatia asta' pe dracu'!" - am dat de foarte multi oameni care au cu peste zece ani mai mult decat mine, studii superioare si totusi... Au mari lipsuri in ceea ce priveste gramatica, ortografia... si, nu in ultimul rand, bunul simt. Am primit e-mail-uri de la profesori universitari care pareau scrise de nea [orice nume vreti sa-i dati] care, timp de 50 de ani, si-a baut creierii in fiecare seara intre repriza de cosit si cea de batut nevasta. Asa ca, na, imi pica prost ca am avut un gand de genul "die, damn it, die..." indreptat impotriva cuiva care a auzit totusi de formule de introducere si de semnat un e-mail.
Urasc copiii. In special aia mici. In momentul in care vad o proaspata mamica cu chestia urlatoare in brate imi vine sa iau un topor si sa-i fac ca pe Donald. Donald din Millie and Billie. Pentru cei care n-au rabdare sa asculte cu atentie versurile si au impresie ca piesa e doar o scarboasa poveste de dragoste... ei bine, e vorba de ceva de genul "all chopped and sealed tight in baggies..." Se aplica si pentru gravide. E acel sentiment de repulsie si teama pe care il au unii la vederea unui sarpe. Nu am luat cu mine la Bucuresti decat o singura poza de cand eram mica. Pentru ca aparea si un pinguin in ea. Am ars o multime de alte poze cu mine de cand eram mica. Bineinteles, ai mei mai au inca destule. Intotdeauna cand merg la Brasov intorc ramele cu poze de-ale mele cu fata spre perete. Imi e prea scarba de ele. Si martea asta, la farmacie, o creatura din aia mica m-a apucat de mana. Si ma-sa s-a luat de mine pentru ca mi-a observat mutra scarbita. Le-as fi crapat capul la ambele daca as fi avut cu ce...
Ah, tot legat de muzici, a iesit noul videoclip Stone Sour, Say You'll Haunt Me. Videoclipul in sine intra la eh, interesant uneori, usor ridicol alteori, dar na, am vazut si mai rau, nu-i asa? Cum ar fi ultimul videoclip Dream Evil, Bang Your Head. Ma enerveaza la culme cum au adaugat "publicul." Pacat, imi place cum au fost filmati de aproape. Dar cu "publicul" au exagerat. Rau de tot. Ah, si in ciuda titlului piesei, eu nu prea ii vad dand din cap. Din cate stiam eu... se procedeaza asa. In plus, publicul e cat se poate de real. Da, e filmat prost. Dar tot e unul din videoclipurile mele preferate de la Amon Amarth. Revenind la fantomele de la care am plecat. Nu pot spune ca mi-a placut ideea videoclipului, chiar daca ca apreciez atentia acordata detaliilor. Mai toate videoclipurile lor sunt asa... mai putin cele pentru Reborn (amuzant ca asta e piesa care m-a facut sa fiu nebuna dupa ei) si Sillyworld. Nu ma omor nici dupa piesa - "together... forever... I belong to you..." Da, bine. Ma duc sa-mi trag o caramida in cap. E drept ca are si parti care imi plac. Bucati care au ajuns sa ma bantuie, bucati pe care le-am ascultat de zeci de ori ("say you'll never die - you'll always haunt me..." e un cosmar pe care l-am avut de prea multe ori, uneori desfasurat voit in mintea mea in timp ce eram cat se poate de treaza... am visat ca l-am omorat, i-am dorit sa moara). Dar luata cap-coada...
Am avut un cosmar noaptea trecuta. Am visat ca mi-am pierdut un ursulet de plus. Nu e un banc prost. Chiar am visat asta. Inca tin minte disperarea cu care il cautam in vis. Si da, m-am dus la el imediat ce m-am trezit. Si azi a stat la mine in brate cat timp m-am uitat la ultimele patru episoade din Sherlock Hound. E ursuletul cu care am dormit cateva zile dupa ce am scapat de tije... atunci cand am facut emo-gogosile roz si cauciucate. Un ursulet pe care mi l-am luat cand eram in anul doi la FILS. La inceputul lui 2004. Din magazinul Mega Image de pe Mihai Bravu, dintre Piata Muncii si Dristor. Impreuna cu un gel de buze cu aroma de piersici si cu o revista National Geographic. Un ursulet care canta. Un ursulet care mie imi place mult.
Am momente in care visez cu ochii deschisi. In seara asta visez ca mi-ar placea sa traiesc intr-o casa care se curata singura. Mi-am curatat aragazul. Ca sa sarbatoresc faptul ca sper sa nu-l mai folosesc (pentru ca acum functioneaza iar cuptorul cu microunde, hehe). E groaznic de greu de curatat. Sunt unele zone unde nu mi-a intrat periuta. Si n-am nici cea mai mica idee ce as putea sa fac (e prins cu nituri). Am spalat si geamurile. Si multe altele pe care mi-e lene sa le insir. Dar inca mai am atatea de facut. Si simt ca sunt deja rupta de oboseala.
Pentru ca am ajuns la articolul asta. Am mai spus-o, procentul ala e de vis. De trecut bacul meritau sa-l treaca un sfert, asta judecand dupa nivelul actualilor studenti - 85% din ei nu au ce cauta la nici un fel de facultate.
Am copiat in draci. N-am copiat niciodata ceva ce sa nu fi inteles. Copiam chestii care altfel ar fi trebuit memorate. E adevarat ca nu prea se intampla sa nu le retin dupa ce imi faceam fituicile, dar nu eram dispusa sa risc. N-am putut niciodata sa copiez ca sa trec. La materiile la care eram planta, eram planta si punct. N-as fi putut sa risc sa copiez ceva ce nu intelegeam. Cum as fi putut sa-mi dau seama daca e in regula ce scriu eu acolo? Daca scriu vreo tampenie? Mi-a fost mereu groaza de ideea de a ma face de ras, de a cadea in ridicol. Am preferat mereu sa dau foaia goala daca nu stiam ceva decat sa ma chinui ca scriu ceva ca poate-poate sau sa ma inspir din dreapta si stanga, sau sa scriu cu totul altceva "la plezneala" (chestie practicata de foarte multi din colegii mei de facultate - indiferent de ce subiecte erau, copiau de pe ce aveau, cat mai mult, sa fie trantit acolo). Dar nu m-am dat niciodata inapoi de la a copia la examene la care imi doream rau de tot sa iau zece. De fapt... nici nu concepeam sa nu fiu inarmata cu fituici la alea. Nici nu concepeam sa risc sa nu-i placa cuiva felul in care formulasem nu stiu ce chestie. Imi inregistram audio cursurile si scriam apoi pe fituici exact ce spunea omul ala acolo. Asta copiam eu. Exprimari. Formulari ale unor definitii, chestii de genul asta. Daca s-ar fi intamplat vreodata sa nu-i convina cuiva ceva as fi fost in stare sa-i dau sa asculte. Imi lua al dracului de mult timp, dar nu puteam concepe sa risc sa iau 9 la un examen doar pentru ca la partea de teorie am aranjat aiurea cuvintele intr-o propozitie.
Fake it till you make it. Eu pur si simplu nu pot face asta. De fiecare data cand incerc ma simt asa... nu stiu, de o mare idioata. Si dau inapoi, sperand ca nimeni n-a observat ca m-am facut de ras. Daca sunt agresiva, inseamna ca am carti nu bune, ci al dracului de bune in mana. Daca simt ca pot obtine ceva, n-o sa fiu in nici un caz timida. Si o sa fac orice ca sa elimin neprevazutul. O sa trisez, o sa mint.
Probabil asta a fost motivul pentru care mi-au placut examenele cu toate materialele in fata, la care nu conta decat sa fi inteles materia. Ma scuteau de efortul de a face fituici. Si oarecum si grilele, desi sunt asa ametita de felul meu.
Pe undeva ma intreb daca toata chestia asta nu e decat o incercare patetica de a-mi cauta scuze. Mi-a folosit sa copiez pentru ca n-as fi vrut sa fiu penalizata pentru felul in care ma exprim atunci cand explic teoria, ceea ce ar fi, din punctul meu de vedere, ridicol pentru ca vorbim de stiinte exacte, nu? Dar nu sunt de acord sa copieze aia care nu-si doresc sa ia 10, ci doar sa treaca, pentru ca, daca isi pun problema de a trece sau nu, inseamna ca n-au inteles suficient materia si n-ar fi corect sa treaca la o materie pe care n-au inteles-o.
Sau poate ca asta e adevarata masura a vanitatii...
Am fost un copil cuminte. Si tacut. Foarte tacut, genul de copil de care se face misto ca e "mutulica", genul de copil care se ascundea atunci cand veneau musafiri in vizita, cand se intalneau parintii pe strada cu niste cunoscuti, caruia i se facea mereu observatie "da' tu nu stii sa saluti?" Vorbeam foarte rar, cu foarte putini oameni. Am fost si eu la gradinita. Pe unii copii inca ii tin minte. Nu tin minte sa fi vorbit vreodata cu ei, desi tin inca minte unele conversatii de-ale altora in fata mea. Eu ascultam si nu spuneam nimic. La scoala am ajuns sa fiu in aceeasi clasa cu o fata de la gradinita. O stiam, dar nu vorbisem niciodata cu ea. Am ajuns pana la urma sa mai schimb ceva cuvinte cu toti cei cu care am stat de-a lungul timpului in banca in scoala generala.
Intai cu Radu, la fel de tacut ca si mine. Si dupa aia s-au facut mutari. Intotdeauna se faceau mutari dupa ce se formau prietenii... si un zumzait in timpul orelor in clasa. Apoi am stat cu Ionut. Si apoi s-a intamplat ca invatatoarei sa-i vina ideea de a ne distribui pe randuri pe baza interesului manifestat pentru invatatura. Pe randul de la geam copiii silitori, la mijloc cei asa si asa si la usa... restul. Bine, ea s-a exprimat ceva mai urat atunci.
Eu am ajuns in banca a doua de pe randul de la geam, impreuna cu o fetita blonda cu cordeluta alba (da, stiu, cu cordeluta alba eram toate), mai mare decat mine, atat la ani cat si la inaltime. As scrie si frumoasa ca un inger (atat atunci cat si acum), dar, sa ma ia dracu', daca bag ingeri pe aici, nu mai suna a ceva scris de mine. A devenit cea mai buna... aaa, hai sa fim sinceri, singura mea prietena din scoala generala. Singura dintre colegi cu care am mai vorbit in afara salilor de clasa...
Nu e vorba de bacalaureat. E vorba de ceva ce se intampla cu mult inainte. Parintii fabrica niste copii. Din toate punctele de vedere, presupun ca nu mai e nimeni care sa creada aia cu barza. Si dupa ce i-au fabricat fizic, le modeleaza gandirea. Na, parintii stiu cateva chestii de baza, de exemplu copiii aia trebuie sa aiba un sistem de valori, trebuie sa se integreze in societate, trebuie invatati ca aia e bine, ca aia e rau. Chestii de genu' nu te joci cu chibriturile ca dai foc la casa, nu sari de pe acoperis ca nu se intampla ca in desene animate cand Tom se sparge in bucati si apoi revine la forma initiala de parca nimic nu s-a mai intamplat, daca sari de pe casa iti rupi ceva si ia ceva timp pana sa te repare la loc sa fii ca nou sau ajungi la doi metri sub pamant si atunci nu se mai poate face nimic. Bineinteles, parintii pot sa-si incerce norocul sa fabrice un nou plod pe care poate reusesc sa-l invete chestiunea cu saritu' de pe acoperis. Si dupa aia pot sa treaca la nu te joci cu dinamita ca efectu' nu e o fata de negru si un ibric transformat in petale de floare asa cum vezi in aceleasi desene animate. Pfff!
Parintii ii spun copilului: puiule, nu e bine sa minti, nu e bine sa furi, nu e bine sa arunci pisica la cateaua cu pui (mie nu mi-a zis asta nimeni si am comis-o... ok, nu e ca si cum n-as fi stiut ca nu e in regula, da' atunci chiar am vrut rau de tot sa ma razbun pe pisica aia... ceea ce inseamna ca ceva nu e 100% in regula la mine la mansarda, dar deviez).
Asaaa. Parintii i-au spus copilului toate astea. Da' dupa aia se intorc acasa dupa-amiaza si incep sa scoata de pe pe sub haine diverse maruntisuri sterpelite de la lucru si isi povestesc unul altuia in fata copilului ce smecherii au mai invatat sa le scoata de acolo. Sau poate si-au facut firma si copilu' ii vede cum falsifica facturi. Si daca pune intrebari si compara ce l-au invatat parintii cu ce fac chiar ei... o incaseaza. Sau poate copilu' alearga ca un copil ce e prin casa si tranteste nu stiu ce bibelou de-al ma-sii pe jos. Cine l-a spart? Copilu' spune "eu" ca asa a fost invatat, sa nu minta. Si o incaseaza ca era nu stiu ce bibelou de la mamica si tu copil nerecunoscator nu ma iubesti cum ma iubea mamica si cum o iubeam eu mamica si aveam grija sa nu-i sparg bibelourile de la mamica ei. Si poate se aduna cu alti parinti de alti copii si incepe fiecare pereche de parinti sa se laude cu copilu' propriu, ca vai, al meu e asa cuminte si linistit, nu strica nimic si copilu' face da' mami nu tii minte cand am spart bibelou' si o incaseaza si pentru asta. Sa tot respecti porunca aia cu sa nu minti. Si sa-i tot dai de gol pe aia care mint.
Na, se face copilu' de scoala, mege la scoala, intamplator e in aceeasi clasa cu alti doi copii din blocuri vecine, vai, ce bine ca pot sa se intoarca impreuna acasa, nu? Pacat ca incep comparatiile cand se intalnesc parintii intre ei si incep sa discute ce-o fost la testu' ala sau alalalt. Sau se poate intampla ca parintii sa inceapa sa discute in fata copilului chestii de genu' na, sigur nu stiu ce coleg de-al lui are note mari pentru ca tac-su/ ma-sa e nu stiu ce. Si asa incepe si copilu' sa se simta nedreptatit si sa aiba ceva cu colegu' respectiv. Sau se poate intampla ca parintii sa cheme acasa nu stiu ce profesor la o cafea sa discute nu stiu ce nota proasta a copilului. Si asa invata copilu' ca o nota se poate aranja cu un cadou bun. Sau poate copilu' baga in el ca porcu' si se face cat porcu', nu e in stare sa scoata o nota decenta la sport, da' vai, cum sa-i strice sportu' media, asa ca parintii fac rost de-o scutire la sport. Si asa invata copilu' ca daca n-ai chef de ceva, incepi sa te plangi de sanatate pentru ca vai, tu nu esti in stare.
Ce rezulta? Un copil care a invatat ca sa minta, sa fure, sa mituiasca & altele inrudite sunt niste chestii perfect in regula pentru ca el, saracul, e mereu nedreptatit pentru ca ma-sa si tac-su nu umbla cu zgarda de diamante la gat. Un copil frustrat. Si prost. Din parinti la fel de destepti. Un copil care crede ca toate magariile lui sunt scuzabile pentru ca el n-a avut sansa altora. Dar ale altora sunt intolerabile. Asa apar standardele duble.
In caz ca se intreaba cineva ce-i cu postarea asta... am febra, delirez, saptamana asta am imbogatit producatorii de servetele (d-alea de sters mucii), tocmai mi-am vazut ingerul mortii in oglinda... uitasem ca mi-am luat tricoul alb si nu pe cel galben pe mine si pe moment n-am gasit alta explicatie la figura alba care se holba la mine. As mai fi aberat ceva, da' o inchei aici, simt o nevoie acuta sa-mi vomit mucii si sa-mi vars pe nari ciocolata calda si limonada de azi. Si am nevoie sa ma spal pe fata ca mi-au transpirat pleoapele. Ah, sa zicem ca asta e continuarea de la cadavrele care put servite cu prajiturele. Si inca o chestie: daca gasiti dulciuri spaniole Virginias cu lichioruri, incercati-le - sunt dementiale!
Edit: Mai tine minte careva teletextu'? Candva butonam si eu la un televizor. Au trecut opt ani, da' inca tin minte unele canale. Printre ele, CNN. Aveau o chestie pe teletext care se numea "CNN Quote of the day" sau ceva de genu' asta. Si unele chiar imi placeau mult. Asa ca m-am apucat sa le notez... intr-o agenda sparlita de mami de la fabrica. Una cu coperti maro de piele. Si acum o am. Cu citatele. Doar ca... nu stiu, nici n-am nevoie sa le citesc, cumva inca le tin minte pe toate. Nu stiu cum dracu'... unu' din ele era "don't let us make imaginary evils, when you know we have so many real ones to encounter" (Oliver Goldsmith, "The Good-Natured Man") - un fel de hai sa nu ne mai simtim asa persecutati, ca nu e cazul... eu as pune-o chiar sub forma "the world is not out to get us... because the world doesn't care about us that much..." Mi se pare mie sau chiar e foarte mult narcisism in toata... sa-i zicem credinta (eu i-as zice altfel, titlul celui de-al doilea album al trupei cu care a pornit la drum ametitu' care primeste multi lilieci cadou si pe care o sa-l vad in noiembrie) asta cum ca toti ne vor raul si ca ne fac sa fim nevoiti sa scurt-circuitam trasee, sa jucam murdar... altii ne fac sa fim asa, nu e alegerea noastra, nu, nuuu! L'enfer, c'est les autres...
Nici nu vreau sa stiu cat de rau stau lucrurile. Adica mor de curiozitate, dar mi-e frica. Incerc sa repar cate ceva si dupa aia verific. Sau poate ca ar trebui sa verific acum, sa ma pocneasca tare si sa ma invat dracului minte odata.
S-a terminat semestrul. Ieri eram asa fericita dupa examen... chiar daca ma simteam ca dracu' si lucrurile incepusera sa se miste. Adica nu se miscau, dar asa vedeam eu... cum se misca stanga-dreapta-stanga-dreapta in fata mea. Si mi-era greata. Nu s-a terminat... inca... din pacate. Dar o sa se termine. Pun punct la multe chestii acum. Vreau sa ma apuc de multe altele.
Incep simbolic. In noaptea asta voi strange si voi arunca multe de prin casa. Si vreau sa ma reapuc de o activitate foarte draga mie si foarte utila in zilele de vara.
Asa cum inca imi mai doresc sa pot sa o simt...
In seara asta mi-a picat netul. Inainte sa apuc sa raspund la doua mail-uri importante. Ca asa sunt eu. Lenesa, speriata, rasucind fiecare cuvant pe toate partile, incercand sa-mi dau seama daca nu cumva ramas ceva pe acolo care ar putea sa fie interpretabil.
Asa ca am revazut un film timp de o ora si trei sferturi. Filmele sunt gresite. Sau noi suntem defecti. De ce au majoritatea finaluri fericite si... normale? Ce e dincolo de zidul fericirii si al normalitatii nu intereseaza pe nimeni. E valabil si pentru carti. Pentru ca mi-am dorit o viata palpitanta dinainte sa stiu de filme. Dramele, suspansul, nebunia sunt suficient de interesante incat sa merite nemurirea intre paginile unei carti. Normalitatea, linistea nu merita. Si atunci de ce mi se spune ca ar trebui sa mi le doresc? Cand m-am visat in rolul unui personaj dintr-o carte, m-am visat intr-unul din momentele acelea la limita, nu intr-unul din acele momente mult prea diluate si inutil glorificate de "fericiti pana la adanci batraneti..."
Ciocolata. Lindt. Lindt Excellence Walnut Milk, ciocolata de lapte cu nuci. E buna. Nu m-am atins de tableta asta nici pana in momentul in care scriu asta, dar stiu ca e buna. Pentru ca e Lindt. Pentru ca am mai incercat sortimentul asta in urma cu cativa ani. Pentru ca am desfacut-o deja si arata divin. Si miroase la fel. Mi-a ramas in nari mirosul. Se simt acolo distinct atat componenta de cacao cat si cea datorata nucilor. O tin minte cremoasa, chiar daca au reusit sa inghesuie multe bucatele mici de nuci acolo. E ca Lindt Excellence Extra Creamy, doar ca e cu nuci. Si parca era si mai dulce. Asa tin minte. Cat de rau imi pare dupa Lindt Excellence Cocoa Nibs... O tin minte in doua variante de ambalaj - asta si o varianta cu rosu.
"Vai, Ana, cum poti sa spui asta?"
Pentru ca de aia am gura, sa vorbesc. Si sa spun ce gandesc. In sfarsit. Pentru ca mi se pare mereu deranjant. Pentru ca acel "cu drag" cu care imi oferiti orice nu valoreaza nimic in momentul in care nu stiti sa respectati lucrurile care conteaza cel mai mult pentru mine.
Vai, l-am facut sa planga. Vai, cum pot sa-i spun ca nu-mi place sa ma sarute cand ii miroase respiratia a ceapa. Asa bine, pentru ca nu-mi place. Vai, cum pot sa-i spun sa nu se bage, ca nu i-am cerut ajutorul si ca urasc si il urasc atunci cand considera ca trebuie sa incerce sa ma salveze. Nu vreau sa fiu salvata. Cu atat mai putin cand stiu ca o sa mi se reproseze si asta. Nu vreau sa ma port cu manusi doar pentru ca are probleme cu inima, da? Nu vreau! Imi cereti sa fiu sincera si atunci cand sunt nu va convine. Si imi reprosati ca va ranesc. Stiti ce? Alea sunt exact momentele in care vreau sa fiu chiar mai rea sa vad daca e chiar asa cum ma amenintati, moare odata, il omor?
Nu-mi pasa. Nu vreau sa-mi pese. Nu vreau sa fiu ca voi. Nu vreau mediocritatea voastra. Nu-mi pasa ce trebuie sa dau in schimb. Si nu-mi spuneti ca n-am cum sa stiu care vor fi consecintele. Stiu chestia asta. Stiu ca nu toti au norocul sa moara rapid. Dar nici eu nu sunt genul de persoana care sa lase in pace ce nu-i convine. Indiferent de consecinte.