2018 a fost un an plin. Si, pana pe la jumatatea lui decembrie, un an pe care l-as fi considerat bun, in ciuda faptului ca a fost uneori brutal cu mine.
Lemmy a murit acum trei ani si eu nu i-am vazut in ultimul turneu. N-as vrea sa se repete asta cu alte trupe care imi plac enorm, asa ca am incercat sa fac ceva in directia asta.
Ceea ce m-a adus anul asta pentru prima si a doua oara in Austria.
... in noaptea de 18 spre 19, ma intorceam acasa de la primul meu concert Aerosmith.
La vremea respectiva, eram convinsa ca avea sa fie si ultimul. Ca nu ii voi mai vedea din nou. Cine dracu' revine in Romania? Da, stiu, Megadeth si Scorpions. Eh, unii mai sunt si imuni... Altcineva? Ce gluma buna, nu?
Si de-abia stransesem banii de bilet. N-aveam sa-mi mai permit a doua oara. Nu se punea problema intr-o alta tara. Cu atat mai putin un intreg turneu, ca italianul care statuse la gard in apropierea mea. Sau sa ii intalnesc, avand in vedere pretul unui meet & greet.
A doua oara nu avea sa mai existe. Nu aveam sa aud alte piese live. N-aveam sa am niciodata o pana de la Joe Perry. Aia se dusese in buzunarul magarului de la paza care nu voia decat sa faca un ban rapid.
Sau poate ca nu?
N-am nimic de ascuns.
Atunci foloseste toaleta asta. Sau o versiune fara usa. Ce? Doar ai zis ca n-ai nimic de ascuns. Privat nu e acelasi lucru cu secret. Nu e ca si cum cei care asteapta dupa tine n-ar sti ce faci cat sezi pe tron, dar tot vrei sa existe o usa. Si sa nu fie crapaturi prin ea. Sau oglinzi pe plafon.
Dincolo de asta, atunci cand vrei sa vinzi ceva, potentialii cumparatori vor si ei sa stie cum stai financiar, cat poti sa astepti, cat pot sa-ti forteze mana. Cand te prezinti la un interviu, compania respectiva vrea sa stie ce salariu ai avut anterior, cata nevoie ai de un venit stabil, cat de jos pot impinge pragul. Cand esti deja angajat, angajatorul vrea sa stie cum stai cu sanatatea, cat poti sa tragi, daca e cazul sa te inlocuiasca cu un alt fraier mai tanar si mai in putere pe care sa-l si plateasca mai putin.
De ce-ar vrea cineva sa fure de la mine si nu de la cineva de la care chiar are ce fura?
Pentru ca risca mai putin. E mai convenabil sa furi cate putin de la foarte multi care nu au ce sa-ti faca decat sa furi mult de la cineva care are mijloacele sa te prajeasca. Se pot face bani buni pe seama celor saraci, needucati, neinformati, disperati si vulnerabili.
De ce te temi?
Mi-e teama de propria incompetenta. Ca adult. Mi-e teama ca nu sunt calificata sa evaluez cum trebuie anumite situatii. Si nici competenta celor pe care ar trebui sa contez sa ma ajute. Si ca asta ma face usor fraieribila. Si ma dispera oamenii cu ei, si ce, e o lectie de viata
. Consecintele pot fi foarte grave. De la a pierde toate lucrurile pentru care ai muncit enorm, pana la a-ti pierde viata.
Urasc anii in care Pastele catolic e in martie si cel ortodox in mai. Pentru ca trebuie sa sufar o luna si ceva in plus. Nu ca as sarbatori, dar in momentul in care atata lume o face si te freaca la creier cu asta, e cam greu sa ignori.
Intreaga strada e in santier, se pun "biscuiti" pe ea. Praf, mult praf.
De cateva luni ma gandesc la un tatuaj. Si la mutat din orasul asta. Nici una din cele doua nu e o decizie pe care sa o iau usor. Si asta nu doar pentru ca altii iau astfel de decizii usor si prost.
Am aflat recent chestia asta. Si acum se cheama precedent. A doua oara o sa-mi fie si mai usor.
Am ajuns sa ma uit la chestia asta din cu totul alte motive, insa prima lista e exact motivul pentru care detest transportul in comun. De fapt, motivul pentru care detest sa existe in jurul meu oameni care nu stiu sa taca dracului. Pentru ca, aproape intotdeauna, tot ce le iese din gura se regaseste pe lista aia.
Mi s-a intampat de multe ori sa fiu intrebata de ce nu spun nimic. Pentru ca nu am nimic de zis. Si pentru ca prea multi alti oameni vorbesc atunci cand nu au nimic de spus. Si imi par ridicoli. Asta in cel mai bun caz. Si nu vreau sa par si eu la fel altcuiva.
Si cred ca nu mai am acum altceva de zis pe tema asta.
La propriu. 1 iulie. In ziua concertului Judas Priest. La putin timp dupa ce intrasem. Ca sa nu amortesc sprijunind gardul. Si ca sa ma relaxez.
Ca sa ma relaxez?!?! Eu fusesem aia care la poarta se prefacea a fi demon insetat de sange sau dracu' stie ce mi-oi fi imaginat ca incerc sa imit. Pe palmele mele nu era sange, sa fie clar, doar ma murdarisem de la cirese si aveam chef sa ma prostesc. Si... nu aratam a om relaxat?
Nu stiu daca chiar eram. Serios. Nu stiu. Intotdeauna mi-am imaginat ca sunt relaxata la concerte. Doar ca de atunci nu mai sunt sigura.
Si zilele de Craciun m-au facut sa ma simt si mai nesigura.
Ce naiba?
Dupa fiecare moment prost. Dupa fiecare miscare gresita. De maine...
Cateodata aproape ca simt ca ametesc gandindu-ma cat am amanat si continui sa aman unele lucruri...
Totul a luat-o la vale nebuneste in ultima saptamana. A fost vina mea, eu am lasat sa se intample asta. Azi am ajuns in punctul in care am crezut ca nu se poate mai rau. Ca de maine voi putea sa incep sa repar lucrurile. Si apoi... o noua lovitura din afara...
Imi vine sa urlu, pentru ca s-a intamplat de sute de ori asta de-a lungul anilor... Sunt neglijenta, las lucrurile sa mearga prost. Imi spun ca o sa repar totul. Dar apoi se intampla ceva si imi e mult mai greu decat m-as fi asteptat.
Si ma sperie idea ca poate intr-o zi...
Say you'll be alright come tomorrow, but tomorrow might not be here for you...
Seara. Daca ar fi sa descriu prima zi a anului intr-un cuvant... primul care imi vine in minte e "bland". Neinteresanta, fada. Si ce e trist e ce imi vine sa adaug dupa asta... din fericire. Pentru ca spune ceva despre unde s-a situat media ultimelor luni. "Bland" nu e "bad". Doua litere diferenta. Dar in acelasi timp diferenta intre maneci uscate si maneci ude pana la coate de muci si de lacrimi. Stiu ca sunt dezgustatoare, mai ales cand pachetul cu servetele era la nici doi metri distanta, dar am preferat sa nu ma misc din pat si sa-mi murez pijamaua.
And it's not so bad when...
Da, e o alegere. E atat de usor sa spui asta. Si sa ignori faptul ca uneori toate optiunile sunt de rahat. Eh...
E asa usor sa dai din gura. Sa folosesti cuvinte mari pe care mai tarziu sa le regreti. Ca sa fie clar, nu e o critica la adresa altcuiva. Doar a propriei mele naivitati din trecut.
Prietenie. Atunci cand chiuleam impreuna de la religie si alte chestii de gen. Cand schimbam intre noi haine si lingeam aceeasi inghetata.
Apoi s-a terminat liceul si am ajuns la facultati in orase diferite. Si eu am fost foarte dezamagita de noii colegi, in special la nivel intelectual. Pe undeva, era de asteptat, venind de la un liceu considerat de elita. Dar am ajuns sa idealizez etapa precedenta si sa ridic oameni pe un piedestal pe care nu meritau sa ajunga. Si sa-mi doresc sa fie mandri de mine si de rezultatele mele din facultate. Ceea ce acum mi se pare stupid, dar era atat de important pentru mine in urma cu zece ani.
Does anybody remember laughter?
Da. Uneori e greu sa mai fie loc pentru altceva in mintea mea. Sunt cele mai puternice amintiri de la ultimul concert la care am fost. Pentru ca de asta merg oamenii la concerte, nu?
In momentul in care exista o categorie de bilete etichetata ca locuri in picioare in fata scenei, probabil ca ar trebui ca zona aia in care sa poti sa stai in picioare in fata scenei sa existe.
Daca esti antica si fara multe talente in afara de a te imbraca si a te machia prost si, intamplator, un om care a contribuit cu ceva la istoria muzicii te invita pe scena, ai putea sa te abtii de la a incerca sa-i violezi chitaristul care n-arata ca si cum ar avea macar jumatate din varsta ta? Lasand la o parte faptul ca eu m-am intrebat daca n-ar fi cazul sa sun la protectia copilului, pentru ca, scuze, dar asta se cheama pedofilie, oamenii de la mese au varsat sume cu trei cifre din buzunar si, la banii aia, nu cred ca isi doreste cineva sa vomite peste ce n-a consumat inca din farfurie.
Si ceva pozitiv. Setlistul a inclus piese de pe Odyssey. Sincer, primul meu gand a fost ca are ceva curaj daca face asta. Nu e o critica la adresa copilului de la chitara, dar Malmsteen e la ani lumina peste oricine altcineva. Pe de alta parte... nu se aplica asta si in cazul pieselor Rainbow? Si... pana la urma, conteaza? Sunt piese excelente, oamenii vor sa le auda, sansele sa vina de la formula originala sunt nule sau in cel mai bun caz minime, asa ca... de ce nu? Mi-ar fi placut sa aud Deja Vu in mai, dar macar am avut parte de ea aseara si sunt recunoscatoare pentru asta.
Acum vreo doua saptamani, m-am impiedicat de articolul asta. N-am citit cartea, nu sunt cea mai mare fana Behemoth, dar titlul mi-a atras atentia, asa ca am citit articolul. Si mi-am tras o palma (da, foarte la propriu, chiar mi-am tras o palma) la partea asta:
... he started screaming and asking to take him to a hospital but he had all the make-up and pentagrams and shit. I mean, how do you explain that?
Ceeee? Omu' are fata arsa, da' problema mare e cum sa explice la spital toalele si machiaju'? De-a dreptul stupid. Pana nu stai sa te gandesti ca poate exista un motiv. Moment in care nu mai e stupid, ci trist.
Am trecut prin Billa in dimineata asta. In drum spre banca de unde mi-am ridicat banii pentru chestia asta. Si unde m-am panicat atat de tare la vederea bancnotelor de 200 - serios, cred ca vad asa ceva a doua oara in viata si pentru prima data mai mult de una, incat aproape am uitat ca una din ele ar trebui sa-mi ramana pentru intretinerea pe ultimele doua luni si tren, nu sunt toate pentru depus in cont. Si dupa ce mi-am dat seama... nu m-am simtit bine ca trebuie sa ma plimb cu ea zece minute pana acasa... chiar si in buzunarul interior al hainei.
In fine... revenind, ca am deviat prea mult. La Billa aveau capsune la reducere. Intrasem acolo cu gandul sa-mi iau un mar, unul din acelea mari, de un rosu inchis, la care ma uit mereu cand intru acolo... dar sunt mult mai scumpe decat ce cumpar de obicei, asa ca... nu. Doar imi zic mereu ca "intr-o zi", ceea ce pe undeva e stupid, pentru ca am platit in destule randuri mai mult pe zmeura sau mure... doar ca la alea nu exista alternativa mai ieftina. Intr-o zi chiar am luat unul. Pentru tati, ca venea la Bucuresti in ziua aia. Azi ar fi fost a doua oara, de data asta pentru mine, dar mi s-au aprins ochii cand am vazut capsunele.
Ploua. E ora 1 noaptea si ploua. A plouat aproape non-stop de marti de cand am sosit.
Nu-mi place. Nu doar ca ploua, nu-mi place orasul deloc. Pe undeva, ma simt vinovata ca spun asta. Organizatorii s-au purtat fantastic cu mine. Chiar mai mult decat in cazul celorlalte conferinte de pana acum, desi n-am avut niciodata de ce sa ma plang din punctul asta de vedere. Si sunt foarte constienta ca nu toata lumea a avut acelasi noroc, desi pe undeva poate "norocul" a avut si ceva de-a face cu atitudinea mea.
Hotelul e la intersectia Bourke Street cu King Street. O zona ce amesteca bizar cladiri vechi cu altele moderne cu zeci de etaje. Nu credeam ca astfel de cladiri inalte se construiesc atat de aproape unele de altele. Hotelul e exact ca zona, un amestec bizar de vechi si nou. Si, la fel ca zona, nu-mi place.
Asa urla azi o copchila pe langa care am trecut.
Am fost sa-mi fac pasaport. Prin zapada. In caz ca ajuta chestia asta pe cineva, am fost la sediul din sectorul 3, trecut pe site ca Lucretiu Patrascanu nr. 3-5, desi e pe partea cu numere pare si e de fapt pe Aleea Barajul Iezeru. Ca sa fie mai simplu pentru toata lumea, cladirea e cea din curte, cea alba din dreapta, nu cea verde din stanga (click pe acel logo Google din coltul ei de stanga jos ca sa se deschida in tab nou si sa puteti iesi din Street View... nu stiu de ce nu merge asta in embed - ajutor?):
... de ambele parti.
Un gand pe care l-am avut saptamana trecuta cand m-am trezit claxonata de o masina aflata la doua benzi distanta (!!) pentru ca nu actionam. Adica nu ma apropiam de marginea trotuarului sa cobor in strada pe trecere si sa traversez.
In primul rand pentru ca tocmai se "varsau" toate masinile care asteptasera la semaforul din deal, iar experienta m-a invatat ca e plin de grabiti care nu-s prea incantati sa piarda timpul cu oprit la o trecere, unii ajungand pana la a claxona si injura pietonii sau pe cei din masinile din fata care au oprit deja. Iar in conditiile in care am patit eu, care-s destul de capra neagra, asta... nu vreau sa-mi imaginez cum le pune nervii la incercare o babuta de 80 de ani care de-abia se deplaseaza.
Nu, nu spun ca toti sunt asa. Dar nici eu nu-s vreo mama omida sa le cunosc tuturor intentiile si franele. Asa ca am obiceiul de a nu prea calca pe trecere daca vin masini pe toate benzile. Una singura, ne ocolim noi, ca stiu ca nici grabitu' n-are chef sa-i fac praf botu' masinii. Mai ales ca daca crap, nu i-o plateste Sfantu' Petru. Poate doar Sfantu' Asteaptaaaaa!
Pe de alta parte, stiu ce inseamna sa stai cu nervii intansi ca l-ai vazut pe pieton(t) pe margine si Mosu' tot nu ti-a adus globu' ala de cristal care ti-ar putea spune ce-o fi in creieru' lui, daca iti sare in fata masinii sau nu.
Doar un gand...
Pentru ca azi ieri mi s-a rupt filmul. Si pur si simplu m-am trezit in aer in bratele cuiva care ma aseza pe patul din cortul de prim ajutor. Ultima chestie pe care o tin minte inainte de momentul ala a fost ca ma uitam prin gard la adidasi. Si atat. Nu tin minte nici una din chestiile pe care le patesc uneori cand ma tem ca o sa lesin. Nu tu ameteala, pete gri sau bazait in urechi... absolut nimic!
E drept ca mi-era putin sete. Dar avusesem sticla cu apa inghetata la mine, bausem inainte sa intru. Asa ca nu era o sete care sa invinga scarba de stat la coada la jetoane. Si e drept ca ma simteam putin obosita, imi simtisem picioarele grele cand alergasem de la poarta la gard. Chestie care nu s-a intamplat pe drumul de la Arene la Unirii, cand n-am avut nici cea mai mica problema sa alerg. Dar n-am dat mare atentie.
Da, m-am speriat. N-am mai patit niciodata asta. Au fost mereu semne (aaa... semne evidente!) ca ceva e in neregula, am putut mereu sa fac ceva. Si nu mi s-a mai intamplat niciodata sa nu stiu de mine. Ma rog, exceptand cele doua momente sub anestezie generala.
Probabil cel mai putin dezastruos Paste al mileniului. Cel putin la capitolul consecinte. Poate si atunci cand vine vorba de timp de recuperare dupa. Am fost complet functionala din nou la doua zile dupa ce am ajuns iar acasa, dupa care mi-a mai luat o singura zi sa-mi revin pana la punctul in care eram inainte sa plec la Brasov.
Nu-mi fac iluzii. Am avut noroc. Am tras de mine la maxim inainte de concertul Dark Tranquillity (si da, o sa scriu si despre concert, la cum au sunat chiar merita). La fel ca inainte de concertul din martie. Doar ca de data asta am avut parte de o saptamana linistita inainte, nu de una incarcata. Si de data asta n-am mai avut nici o plasa de siguranta, nici un plan de rezerva. Trebuia sa iasa bine.
Trecem peste faptul ca anul asta pare ca se incapataneaza sa devina din ce in ce mai mizerabil de fiecare data cand am impresia ca am scapat. Recunosc ca nu e ca anul trecut, dar nu e nici ceea ce speram...
Dupa ce in ultimele zile m-am uitat la ceva documentare cu pisicute, mi s-a aprins un beculet in cap. Stiti ca se spune ca nu-i recomandat sa te mananci in timp ce te uiti la televizor, pentru ca pierzi controlu' si bagi ca porcu'. Si in consecinta te faci ca porcu', da' asta e partea mai putin interesanta aici, ca n-are legatura cu ideea mea.
Eu imi luasem niste ciocolata sa imi tina companie in timp ce ma uit la documentare. Siii... ce credeti ca s-a intamplat? Ciocolata a ramas acolo pana a doua zi. Parca nu-mi venea nici sa mai respir, cu atat mai putin sa-mi mut atentia de la monitor la ciocolata, fie si pentru o fractiune de secunda. Ceea ce m-a facut sa ma gandesc...
Sau in Coreea, dupa cum ne spune Alice Cooper inca din '73 in piesa sa Generation Landslide - please, clean your plate, dear, [...] - don't you know people are starving in Korea?
. Asta chiar daca in Coreea de Nord a fost realizat un documentar care spune fix invers: ca americanii mor de foame. Documentarul fiind ilustrat cu imagini din Gara de Nord. Serios! Sa fim mandri, deci. Sau nu.
Cei din spatiu au insa nevoie cu siguranta de dinti buni.
In fine. Am auzit foarte multi oameni deplangand mancarea aruncata cand oamenii de nu stiu unde si nici nu conteaza mor de foame. Si foarte multi oameni spunand ca ei nu dau bani la cersetori, ci le dau de mancare.