on the verge of extinction... again

Oficial, am fost chiar mai mult decat fenomenal de cuminte. Tin minte ca i-am turnat un castron cu ciorba in cap unui coleg la gradinita (ca mie oricum nu-mi placea, nu mi-au placut niciodata chestiile care contin orice fel de legume) si ca m-am batut cu un coleg de la scoala pentru o guma de sters. Si cam astea sunt toate incidentele de cand am fost mica. Nu prea as fi avut cum sa ma cert cu alti copii pentru ca nu prea am interactionat cu alti copii. Cat am stat la parintii tatalui nu am iesit aproape niciodata din curte neinsotita de ei. La Brasov nu prea ieseam afara sa ma joc. Citeam acum aproape o luna un articol la Adrian Ciubotaru. Aproape toate cele din articol si comentarii imi sunt cunoscute doar din povestirile altora. Si e vorba de absolut toate cele care implica de mai mult de o persoana. Mi-ar fi placut sa joc tenis, dar n-aveam cu cine si ai mei au considerat mereu ca sportul nu e o chestie care "sa merite" asa ca... rachetele mai mult adunau praf si panze de paianjeni. Rar, rar de tot reuseam sa-l conving pe tati (mama nici nu era in stare sa ridice racheta, prea grea) sa iesim in parc sa jucam pe o alee. Si atunci se satura repede. Ba ca a obosit (ok, stiu, omul intotdeauna a muncit enorm si respect asta si totusi... uf!), ba ca lovesc prea tare si prea i le trimit "bombe", ba ca e prea multa lume care trece... Acrobatii prin casa sau la bara de batut covoare puteam sa fac si singura. Sa decupez personaje din hartie si sa imi imaginez povesti in care sa le pun sa joaca roluri la fel. Imi placea sa visez. Sa stau sa imi imaginez situatii similare celor din carti, continuari ale povestilor de acolo, cu mine printre personaje. Cu mine si nimeni altcineva dintre persoanele cunoscute. Si nu povesteam nimanui povestile din mintea mea. Ai mei n-ar fi avut rabdare sa ma asculte, iar cu altcineva nu prea vorbeam oricum. Am fost copilul care se ascundea in spatele parintilor atunci cand se intalneau cu altcineva, copilul care ramanea mereu mut cand i se punea o intrebare de teama sa nu spuna vreo prostie cu care sa i se poata da in cap.

Am fost mereu pe cont propriu. Daca se intampla sa ma lovesc, sa stric ceva, nu vroiam decat sa ascund asta si sa rezolv eu problema. La suprafata, totul era intotdeauna perfect. Mama n-avea nevoie de un drac de copchil care sa o supere si sa o bage in mormant. N-am spart geamuri, n-am murdarit haine de pamant. Dar ma taiam pe picioare cu niste lame boante cand eram singura in camera mea si nu ma vedea nimeni. In partea de sus, pe interior, sa nu se vada nici macar atunci cand purtam pantaloni scurti. De ce? Oricat de idiot ar parea motivul... era ideea aia cu a deveni mai bun prin suferinta. Mi-as fi dorit sa nu mai fiu urata, sa nu mai fiu proasta, sa nu mai fiu scarboasa. (Ah, da, in caz ca se gandeste cineva sa-mi vina cu chestii de genul "e trendy sa fii emo"... sa faca bine sa se apuce sa caute in galeata de gunoi inainte. Poate-si gaseste cei doi neuroni pierduti pe acolo. Chestia asta se intampla in urma cu mai bine de 15 ani, de "emo" sau de "trendy" auzisem un drac si am avut grija sa nu afle nimeni de obiceiul asta la vremea respectiva).

Am chiulit o singura data in scoala generala. Pe la sfarsit, la o ora de istorie la care profesorul intarziase (si sincer nici nu stiu daca a venit pana la urma) si tot restul clasei s-a decis sa plece. O singura data in clasa a noua. La ultima ora de latina din semestrul doi. Latina nu era o materie care sa-mi placa, aveam un 9 si un 10 si n-as fi vrut sa ma asculte si sa-mi stric media. Nici macar o singura data fara permisiune in clasele a zecea si a unsprezecea. Cu permisiune insemna permisiune de la parinti/ profesori/ directori. Permisiune pe care o obtineam fenomenal de usor de la oricine pentru ca in rest chiar lucram mult, mergeam la olimpiade locale, judetene, nationale si ma mai si intorcea cu premii. Mi-am facut aproape intotdeauna temele. De fapt, nu pot sa-mi amintesc de o singura data macar cand sa nu-mi fi facut o tema. Poate ca o fi existat si astfel de ocazii. D-aia l-am pus pe acel "aproape" acolo. In fine. Ideea e ca imi faceam temele. Chiar daca era vorba de materii care nu-mi placeau si atunci o lungeam, ramanea sa termin in noaptea dinaintea termenului limita. La materiile care imi placeau (mate, fizica, geogra, uneori engleza sau chimie) lucram in draci. Nu doar temele ci si suplimentar. La mate si la fizica am ramas cu teancuri de caiete de probleme suplimentare din perioada liceului, teancuri care cantaresc mai mult decat mine.

"Imi urasc parintii."
In perioada liceului o spuneam cu toata sinceritatea. Spuneam mai devreme ca, atunci cand faceam o tampenie, tineam asta pentru mine si ma apucam sa o rezolv singura. Imi era groaznic de frica de reprosuri. Am auzit chestii de genul "vita incaltata" sau "scroafa ordinara" mult prea des. Daca luam un noua in scoala generala veneam acasa, deschideam toate geamurile "sa aerisesc" (mama avea o obsesie cu aerisitul de nu stiu cate ori pe zi), ieseam afara sa alerg in frig imbracata subtire. Scopul era sa racesc si sa treaca asta in prim-plan, nu faptul ca luasem un noua si ca eram "o vaca lenesa" care n-ar fi avut altceva de facut decat sa invete ca ei "imi suflau in cur" si nu trebuia sa am grija de un copil mic si sa muncesc pe camp asa cum facea mama cand era de varsta mea. Ah, si mai era o chestie. Ea totusi reusea sa aiba numai note de zece la toate materiile. Da, eram mica si proasta si credeam. Asa cum am crezut-o moarta de primele cateva ori cand s-a trantit pe pat tinandu-si respiratia dupa ce-mi spusese plangand ca nu stie de ce a fost pedepsita cu un asemenea drac de copchil, ca o bag in mormant, ca o sa vad eu ce rau e fara mama atunci cand o sa moara, bla, bla, bla. Ca fapt amuzant, alergatul in frig cu parul ud si haine putine chiar m-a ajutat sa am acum o oarecare imunitate. N-am nici pe dracu' daca ies dimineata afara cu parul inca ud dupa dus, chiar daca afara sunt cateva grade cu minus. De cand am venit in Bucuresti am avut parte de doua raceli serioase (adica nu chestii de genul ma trezesc dimineata cu o senzatie ciudata in gat "testing, testing, this is my voice... uuuu... nasty voice..." dar pana dupa-amiaza nu mai am nici pe dracu), in octombrie 2003 si noiembrie 2006. Imi era teama de decembrie 2009, dar m-a lasat in pace ghinionul la capitolul asta.

Mda, am cam deviat. Incercare de revenire... In perioada liceului s-au schimbat lucrurile. In clasa a noua am iesit pentru prima data in oras cu colegii. Au fost primele iesiri din viata mea fara cineva din familie cu o destinatie diferita de scoala. Na, cu exceptia iesirilor pana la o bara de batut covoare sau pana la containerul de gunoi din spatele blocului sau pana la masina din fata blocului.

De prima iesire, la biliard, ai mei nu au aflat niciodata. M-am temut de reprosuri. A fost un moment bun. Nu m-as fi asteptat sa ma descurc. Adica na, aveam masa de biliard acasa de cativa ani buni, ma descurcam bine la capitolul nimerit gauri, dar... acasa nu aveam cu cine sa joc, habar nu aveam de reguli. Apoi am fost cu colegii si cu profa de religie la colindat profesori inainte de Craciun. A fost prima si singura data in viata mea cand am fost la colidat. Si tata a sunat la politie pentru ca nu am fost inapoi acasa la ora 8 seara. Cunostea pe cineva si l-a pus pe om sa verifice daca a avut loc vreun incident in care sa fi fost implicata o persoana cu numele meu.

A treia iesire a fost tot inainte sa se termine iarna. Dupa olimpiada locala de engleza care s-a tinut in anul ala la liceul de arta. E o alta chestie pe care n-o sa o uit niciodata. A fost a doua oara in viata mea cand am simtit ca cineva imi ia apararea (prima data fusese in generala cand colega mea de banca si singura mea prietena pana in liceu se luase de alti copii care radeau de mine). Sa explic ce s-a intamplat atunci. Urma sa mergem la o cofetarie de pe Republicii. Si am traversat pe trecerea de pietoni care e aproximativ in fata la Modarom (Modarom pe vremuri, dracu' stie ce-o mai fi acum acolo). Eu ramasesem la urma. Intotdeauna ramaneam la urma, eram timida, inceata. Si in urma mea a trecut in viteza un troleibuz. Nici macar nu a incetinit. Pe mine m-a ratat, dar mi-a sters ghiozdanul. Eu n-am zis nimic, dar una din colege a luat foc. Si da, chiar m-a impresionat asta. O alta chestie pe care n-o s-o uit niciodata a fost ca... eu ma uitam ca dobitoaca acolo in cofetarie. Nu stiam sa comand ceva, nu stiam sa cheltui bani. Serios. Avesm mereu suficienti bani la mine "in caz ca..." dracu' stie ce. Dar nu stiam ce inseamna sa ies in oras fara ai mei, nu stiam ce inseamna sa cumperi ceva. DA, aveam buletin si eram chiar asa... salbatica. Special pentru cumparaturi nu imi placea sa ies cu ai mei. Asa ca mai mereu ramaneam acasa cu astfel de ocazii. La cate o cofetarie... ai mei stiau ca imi plac chestiile cu ciocolata si selectau ei ce era cu cioco si li se parea lor mai proaspat. Eu nu avusesem pana atunci treaba decat cu holbatul pe pereti (Dumnezeule, era in Piata Sfatului o cofetarie care imi placea mult, "Floare de Colt" - nu mai tin minte nimic legat de prajiturile de acolo, in schimb tin minte perfect scaunele, peretii, luminile, geamurile, aplicele de pe pereti... si tin minte ca am fost acolo rept rasplata pntru ca luasem premiul intai in clasa intai) si cu mancatul prajiturilor.

La inceputul liceului mi-a fost frica. Ca si noii colegi o sa-si bata joc de mine asa cum se intamplase mereu in familie, la gradinita, la scoala generala. O teama care a ramas mereu acolo, chiar daca momentul de care ma temeam n-a mai venit niciodata. A fost un adevarat soc sa vad ca toata lumea se poarta frumos cu mine. M-am simtit asa rasfatata. Si asta m-a facut sa-mi fie si mai teama. Ca de fapt sunt asa cum imi zicea mama ca sunt. Ca se poarta asa frumos cu mine pentru ca nu ma cunosc suficient de bine. Ca o sa-i dezamagesc. Asa ca am tras tare. La tot ce puteam eu sa trag tare. Si e asa de al dracului de ciudat ca toata tema aia de reprosuri pe care chiar le primeam de la ai mei in generala nu m-au facut sa trag asa tare ca teama de reprosuri pe care nu le-am primit niciodata in liceu. La fel de ciudat e ca... desi am tras mai tare ca niciodata, notele au inceput sa ma intereseze mai putin ca niciodata. Nu-mi convenea o chestie? Dadeam foaia goala. Sa-mi puna 2. Cui dracu' ii pasa? Aveam atitudinea aia de "you can kiss my ass, I know what I know!" Pentru prima data in viata aveam senzatia aia usor sinistra, dar asa delicioasa de "so now you are powerful!"

Lucram suplimentar in draci in liceu. Deja era un fel de joc de-a soarecele si pisica cu ai mei sa nu ma prinda ca stateam noptile sa lucrez probleme suplimentare. Imi placea sa lucrez cu muzica, dar noaptea trebuia sa am liniste, sa fiu mereu cu urechile ciulite ca poate vin sa ma verifice. Aveam un spatiu gol in spatele sertarului. Acolo aveam becuri de rezerva pentru situatia in care ma prindeau si imi luau becul. I-am urat pentru chestia asta. Dupa toate reprosurile ca sunt proasta, ca sunt lenesa... tot ei nu vroiau sa ma lase sa fiu altfel. Pot sa inteleg ca erau ingrijorati pentru mine, dar tot n-o sa le iert niciodata modul in care au abordat problema. Am plecat din Brasov dupa liceu. Inainte de liceu nu mi-as fi pus vreodata problema sa plec vreodata din Brasov. Dupa liceu nu mai suportam sa stau cu ei. Toata lumea mi-a zis ca lucrurile o sa se schimbe dupa ce o sa fiu departe de ei cateva saptamani, ca o sa-mi fie dor sa stau cu ei. Lucrurile s-au schimbat, dar in directia opusa. Nu mai suport sa stau sub acelasi acoperis cu ei nici trei zile. Mai mult, dupa ce am stat atata timp singura, nu mai suport sa mai stau in aceeasi casa cu nimeni altcineva.

Da, am ajuns sa fac mari tampenii in urma certurilor cu ai mei in liceu. Si am continuat asa si in facultate, de fiecare data cand ma vad cu ei, de fiecare data cand ne certam la telefon. Si sunt in continuare cuminte, tacuta si timida.

Ca un fel de paranteza sau... nu stiu nici eu. Dar habar n-aveam unde sa pun asta. E vorba de o amintire din liceu. Din dupa-amiaza aia din clasa a noua cand eram in clasa si asteptam sa vina profa de religie ca sa mergem la colindat. Gramada in jurul catedrei. Era vorba despre sex. O colega a zis "Cei mai cuminti o s-o faca primii... except they won't tell." Cred ca se aplica la mai multe. Nu se stie ce fac de fapt copiii cuminti. Decat atunci cand consecintele nu mai pot fi ascunse. Si ce soc atunci, nu? Copilul perfect, olimpic, era prieten cu heroina.

Ascult, observ, trag concluzii, fac planuri, provoc, actionez in liniste. Nu spun niciodata ce am de gand sa fac. Mi-e prea frica de faptul ca s-ar putea sa-mi puna cineva bete in roate. Daca povestesc despre ceva, cu siguranta chestiunea respectiva e deja moarta si ingropata. Doar ca la momentul respectiv ma amuza sa dezgrop cadavre. Ah, in caz ca se intreaba cineva, da, cadavrele put (si cred ca asta e momentul potrivit sa anunt ca cine a reusit sa citeasca tot pana aici primeste o prajiturica la pachet cu un craniu - da, pot fi asa dezgustatoare uneori). Iar alea care sunt inca oarecum vii put si mai tare. D-aia n-o sa discut tampeniile zilei de azi sau ale zilei de ieri.