on the verge of extinction... again

De la extaz la agonie... de la rezolvat subiecte pentru examen la a deveni eu un subiect de analiza... de la satisfactia pe care o am cand lucrez si eu ceva la o materie pentru facultate la profunda dezamagire pe care o incerc atunci cand ma lovesc de suma tuturor defectelor mele. Cam asta a fost ziua de miercuri.

A inceput bine si apoi... unde dracu' sunt blugii mei pe care scrie 'dinosaur'? Ii am din clasa a treia. Nu mai am nimic altceva care sa fi rezistat atat. Bineinteles ca initial erau pantaloni lungi, iar acum imi ajung pana la genunchi. O, la dracu! Nu mai am nici o pereche de pantaloni lungi curati aici. I-am trimis cateva genti de rufe mamei la Brasov sa le spele. Bine, mai sunt pantalonii aia super largi de sport (pe care nu vreau sa ii port... nu sunt superstitioasa, dar totusi, ma scarpina pe creieras o anumita chestie...) si 3 perechi de pantaloni de schi (exclus pe vremea asta!!!).

Of, lasa ca ies dupa ce se intuneca... macar pantaloni scurti mai am. Am niste vanatai si niste zgarieturi foarte urate pe picioare si nu vreau sa se uite lumea la mine "ce naiba o fi patit si asta"... motivul e mult mai banal decat si-ar inchipui oricine... m-am zgariat in propriile mele haine si m-am ciocnit cu mobila de prin casa. As putea sa nu ies deloc. Dar... daca nu ies in seara asta, va trebui sa ies maine, pe lumina. Tot nu scap. E mai bine asa, pe intuneric.

Si pare o idee buna sa ies cand nu ma vede nimeni. Pana ajung afara si imi dau seama ca nu pot merge fara sa schiopatez, ca pe strada nu e asa intuneric precum mi-as fi dorit. Vreau sa dispar. Sa ma ascund. Nu mai vreau sa ies din casa. E ultima, ultima data cand mai ies asa. Si probabil ca nimanui nu-i pasa, dar in mintea mea sunt un milion de ochi mirati atintiti asupra mea si pentru fiecare doi ochi e cate un ranjet batjocoritor.

Crap-pix... mi-a mai trecut vreodata "cuvantul" asta prin minte pana in noaptea asta? Nu pot sa-mi dau seama. Stiu ca am iar un moment din ala. E printre extrem de putinele chestii pe care le mai tin minte din ce am facut la literatura romana in scoala generala. "O perdea de sange si de nebunie i se lasa incet pe creier"(Gala Galaction, "La Vulturi", clasa a opta). Parca pot sa 'simt' sangele. Vreau doar sa inchid ochii si sa ajung inapoi acasa. Vreau acasa!

Crap-pix! Trebuia sa mai intre cineva in bloc odata cu mine. Ma doare glezna ca dracu', dar nu vreau sa impart liful cu cineva. E lumina in lift. Nu vreau lumina! Vreau intuneric! Asa ca o iau pe scari. Drace, trebuia sa aprinda lumina pe scara. Eu nu aprind lumina niciodata cand ma intorc noaptea.

Creierul meu fierbe. Macar am luat inghetata. Chiar e inghetata. Foarte inghetata.

Sunt acasa. Unde ma simt in siguranta. Unde nu ma vede nimeni. De unde nu mai vreau sa ies. Cel putin nu atata timp cat ma simt vulnerabila. Adica de parca as fi o jucarie stricata, pe punctul de a fi aruncata la gunoi. Nu exista telecomanda pentru viata, nu? Sa pot sa derulez inainte, inapoi... inainte, inapoi... azi e crap-pix. Acum ceva vreme era crappola. Cate o sa mai gasesc oare pornind de la acelasi cuvant? De parca ar conta...

Nici nu am apa calda. Asa ca nu pot sa-mi spal parul in noaptea asta. Crap-pix! Se putea sa am alta reactie? Mai cobor o data pana la parter. Cu mobilul. Vreau sa fac niste poze.