on the verge of extinction... again

Eu. Pentru ai mei.

Se laudau cu mine. Peste tot. Peste tot eram cuminte, respectuoasa, isteata, mai tarziu harnica, silitoare, cu note bune la scoala, premianta, nedreptatita cand nu luam premiul I sau cand il luam cu o medie diferita de zece.

Eu eram prea timida ca sa spun altceva.

Acasa nu eram niciodata asa. Eram scroafa ordinara, vita incaltata, animala imputita, gunoi, lenesa, obraznica, impertinenta, magarita, dezordonata, neascultatoare, proasta, mofturoasa, necivilizata, salbatica, muta, sluta, grasa, cu pretentii, cea care strica pe tot ce punea mana, cea care avea sa ajunga cu siguranta in iad pentru ca imi chinuiam parintii si ii bagam in mormant. Nu era greu sa fiu asa. Nu aranjam niciodata jucariile in raft asa cum ii placea mamei sa fie aranjate. Am fost mereu timida si tacuta. Normal, comparatii cu alti copii care stiu sa vorbeasca, sa fie prietenosi, "lipiciosi"... nu ca mine care parca eram venita din jungla. Am fost mereu foarte pretentioasa la mancare si n-am putut niciodata sa mananc prea mult. Normal, comparatii cu alti copii care mananca tot ce le pui in fata, afirmatii cum ca si-ar dori ca un astfel de copil sa fie al lor si nu eu. Pete pe caiete in timp ce imi scriam teme. Normal, mama distrusa de faptul ca trebuie sa dea o multime de bani pe caiete la cate foi trebuia sa rup pana sa termin o tema.

Nu m-am priceput niciodata la limba romana. Invatatoarea imi lauda mereu compunerile. Doar ca... nu erau ale mele. Mi le scria intotdeauna mama. Eu am scris una singura, in clasa a treia. "Nu imi place! Tu poti sa faci compuneri frumoase!" Asta scria pe ea cand am primit-o inapoi. Sfarsitul povestii. Nici nu m-am mai obosit sa incerc. A iesit un scandal monstru acasa la prima mea medie de noua din scoala generala. De fata cu oricine altcineva... ai mei se plangeau de faptul ca media mea de noua la romana a venit ca o compensare a faptului ca fata directorului unei fabrici avea media noua la engleza si nu se putea sa aiba altcineva media generala mai mare. Sincera sa fiu, daca e sa privesc in urma eu nu prea imi explic media ei de noua de la engleza - fata chiar era cea mai buna din clasa la limbi straine. Eram varza la sport, dupa baremul de la alergare, nota mea ar fi trebuit sa fie mult sub zero. Toanta si impiedicata acasa, nedreptatita de fata cu oricine altcineva.

Mereu ca un trofeu care a fost lustruit pentru altii, mangaiat in fata altora... si, departe de privirile altora, folosit pentru a nu pata covorul cand pocneau starile de voma.

Stiu. Ca tin la mine. Ca au vrut doar sa ma motiveze. Ca s-au panicat cand au vazut ca am luat-o prea mult in directia aialalta. Ca si-au facut griji ca imi stric spatele carand atatea carti cu mine la scoala ca sa lucrez suplimentar in pauze. Sau ca nu dormeam cu noptile... tot ca sa lucrez suplimentar probleme la mate si la fizica. Sau ca am ajuns nebuna rau cu baschetul desi schiopatam din accidentare in accidentare. Dar nu pot sa iert. Mi-a facut foarte mult rau. Si nu pot sa iert nici cat de urat au intervenit in momentul in care au considerat ca deja trag prea tare. Aia mi-a facut si mai mult rau. Incepusem si eu sa simt ca sunt buna la ceva, ca nu mai sunt un gunoi si ei imi interziceau sa continui. Era ca si cum de-abia scosesem capul deaspra apei si ei ma impingeau inapoi in jos. Ca si cum isi doreau sa am pentru totdeauna defectele alea pentru care ma criticasera mereu. Doar ca sa poata sa ma umileasca in continuare. Desi pe undeva m-a ajutat la capitolul motivatie sa ii identific pe ei ca fiind inamicul - aveam impotriva cui sa lupt.

Iulie 2001. Un fost camin de nefamilisti transformat in clinica particulara. Psihiatrie. Mama descriindu-ma. "Cuminte, olimpica nationala a luat atestat Cambridge..." "Nu vrei sa asteptam totusi rezultatele de la Cambridge inainte sa te bagi la astfel de afirmatii?" Nu m-am putut abtine, imi era prea scarba. Au mai existat astfel de momente. Inutile. Pentru ca n-am primit inapoi decat "ne bagi in mormant!" si "esti nebuna, nu ti-am zis niciodata asa ceva!" Mommy dearest (5:40), I know I have a wild, Jules Verne & co.-influenced imagination, but trust me, I never read "scroafa ordinara, vita incaltata, ..." in his books. If you think I did maybe we should both read them again...

Eh, puteti sa va bucurati. Ati avut dreptate. Sunt o ratata, un gunoi... toata lista aia lunga de epitete dragute.

Prea multe nuante de gri...