on the verge of extinction... again

Am fost un copil cuminte. Si tacut. Foarte tacut, genul de copil de care se face misto ca e "mutulica", genul de copil care se ascundea atunci cand veneau musafiri in vizita, cand se intalneau parintii pe strada cu niste cunoscuti, caruia i se facea mereu observatie "da' tu nu stii sa saluti?" Vorbeam foarte rar, cu foarte putini oameni. Am fost si eu la gradinita. Pe unii copii inca ii tin minte. Nu tin minte sa fi vorbit vreodata cu ei, desi tin inca minte unele conversatii de-ale altora in fata mea. Eu ascultam si nu spuneam nimic. La scoala am ajuns sa fiu in aceeasi clasa cu o fata de la gradinita. O stiam, dar nu vorbisem niciodata cu ea. Am ajuns pana la urma sa mai schimb ceva cuvinte cu toti cei cu care am stat de-a lungul timpului in banca in scoala generala.

Intai cu Radu, la fel de tacut ca si mine. Si dupa aia s-au facut mutari. Intotdeauna se faceau mutari dupa ce se formau prietenii... si un zumzait in timpul orelor in clasa. Apoi am stat cu Ionut. Si apoi s-a intamplat ca invatatoarei sa-i vina ideea de a ne distribui pe randuri pe baza interesului manifestat pentru invatatura. Pe randul de la geam copiii silitori, la mijloc cei asa si asa si la usa... restul. Bine, ea s-a exprimat ceva mai urat atunci.

Eu am ajuns in banca a doua de pe randul de la geam, impreuna cu o fetita blonda cu cordeluta alba (da, stiu, cu cordeluta alba eram toate), mai mare decat mine, atat la ani cat si la inaltime. As scrie si frumoasa ca un inger (atat atunci cat si acum), dar, sa ma ia dracu', daca bag ingeri pe aici, nu mai suna a ceva scris de mine. A devenit cea mai buna... aaa, hai sa fim sinceri, singura mea prietena din scoala generala. Singura dintre colegi cu care am mai vorbit in afara salilor de clasa... asta cu exceptia drumurilor inapoi spre casa cu cei care stateau in aceeasi zona, drumuri in timpul carora mai dadeam nume (Lacul Ramei, Fluviul Canalului, Oceanul Trabantului si asa mai departe) unor baltoace aparute dupa ploaie, mai culegeam castane si mai behaiam la mielul tinut beciul unei case neterminate (ohooo, de-abia acum au ajuns la acoperis cu casa aia... dupa 20 de ani).

Apoi clasele 5-8. Diriginta a tot avut tentative de a ne lasa sa ne asezam cum vrem in clasa, dar ajungea de fiecare data sa-si puna mainile in cap de cata galagie trebuia sa suporte la ore. Si se apuca sa faca mutari. Dar cand incepea un nou trimestru iar ne lasa liberi. Si asa am ajuns sa stau in banca cu Florin si mai tarziu cu Mihnea, zis Bebe. Ah, si in ultimii doi ani am facut si chimie si aia se facea in laborator iar acolo erau banci de cate trei pe doua randuri. Acolo stateam la mijloc, intre Laura si Cristina. Mult povestit si m-am indepartat de idee. Aia cum ca n-am vorbit mai deloc cu nimeni in afara de cei cu care am impartit banca.

Si acasa eram la fel. Au fost oameni care s-au mutat in bloc si care le-au spus alor mei ca nici n-au stiut initial ca ar avea un copil. Nu ieseam des pe afara. Si, daca ieseam, eram pe bara de batut covoare, incercand tot felul de acrobatii. Singura. De fapt... m-a apucat sa scriu toata chestia asta pentru ca am citit asta (si cele dinaintea ei). Pentru mine... jocurile respective nu au nici o legatura cu copilaria. De unele nici nu mai auzisem, de altele am auzit doar de la altii... si recent, nu cand eram mica. Eu nu prea ieseam din casa in afara de mers la scoala. Detestam si sa ies cu ai mei la cumparaturi. Asta poate explica de ce eu am ajuns sa am buletin inainte sa invat cum se cumpara o prajitura. Da, salbatica rau.

Iesirile in oras asa, pur si simplu, erau extrem de rare. Altii erau afara la joaca, eu eram in casa, citeam Jules Verne, apoi am trecut la Alexandre Dumas, Henryk Sienkiewicz si asa mai departe. Sau visam, imi imaginam eu propriile aventuri de genul celor din carti. Sau desenam pe ascuns. Pe ascuns pentru ca ai mei faceau mereu urat ca stric colile de scris. Sau ma antrenam sa devin acrobata. Sau lucram la mate. Aveam o multime de culegeri, imi placea enorm matematica. Mi-a placut mereu, inca de la inceput.

Si acum incerc sa-mi dau seama de ce dracu' scriu asta. Nu se vrea a fi o rautate la adresa altora. Nu inseamna ca-mi plang de mila, ca as fi vrut ca lucrurile sa fi fost altfel. E doar un fel de... nu stiu, eu sunt diferita, intodeauna am fost... E mai mult de timiditate, e ceva... dincolo de timiditate... Si da, m-am schimbat enorm in liceu, nu mai sunt asa tacuta, nu-mi tin gura daca nu-mi convine ceva, nu mi-e teama sa critic, dar inca sunt... Foarte retrasa, salbatica, antisociala. Uneori se intampla sa treaca si doua saptamani fara sa ies din casa, fara sa vad pe nimeni la fata. Unii oameni se plang de singuratate. Pe mine ma omoara sa am constant oameni in jur. Ma omoara sa fiu nevoita sa petrec chiar si o zi sau doua sub acelasi acoperis cu altcineva.