on the verge of extinction... again

not on the postcard you got

Teddy & stars

I'm sorry. Because I forget. I mean... logically, I know. But I just forget about it. I'm that ego-centric. I forget that, although I don't hide it at all, people don't really know. Because it contradicts everything else they know about the world, so they don't take it seriously. They don't take me seriously. They don't realize it's that extreme. They think it's funny/ cute. You thought that it was cute. But I bet that you don't believe it's for real. I bet nobody else does.

pasivitatea doare

Dar nu vreau sa fac si mai mult rau. Si fierb atunci cand ma lovesc de generalizari, de oameni care dau din cap dezaprobator si afirma "toti sunt la fel" in timp ce refuza sa vada cat de mult rau face atitudinea asta a lor. N-ar trebui sa fie un razboi, n-ar trebui sa se plece de la ideea ca e care pe care.

Ca sa nu-si imagineze nimeni cai verzi pe pereti. Postarea asta n-are nici cea mai mica legatura cu bacalaureatul. E doar o postare despre o tema pe care n-o s-o abordez pe blog. Chiar daca fierb uneori cand aud in jurul meu sau citesc pe net unele chestii, atunci cand vad ca unii oameni acuza si acuza cu ura si pe nedrept. Si nu vor sa vada ca unii oameni care au dobandit un anumit statut chiar il merita, chiar i-a dus creierul si au muncit enorm ca sa ajunga unde au ajuns. Mentalitatea aia nenorocita de trebuie sa lovim in toti cei care au reusit sa se ridice deasupra noastra. Ma doare pentru ca ii respect munca, il respect pe el enorm si tin la el. Ma doare sa vad atata lipsa de respect pentru el si pentru atatia alti oameni care muncesc. Mai mult decat mine si mai mult decat cei care-i critica. Ma doare sa vad atata lipsa de respect pentru niste oameni inteligenti si manierati. Si asta din partea unora care arunca gunoaie pe jos pe strada, care se spala la doua saptamani, le pute gura la propriu si habar n-au sa scrie corect. Dar se simt persecutati saracii. Si mi-as dori sa ripostez. Dar mi-e frica sa nu fac si mai mult rau.

urasc oamenii casanti

"Vai, Ana, cum poti sa spui asta?"
Pentru ca de aia am gura, sa vorbesc. Si sa spun ce gandesc. In sfarsit. Pentru ca mi se pare mereu deranjant. Pentru ca acel "cu drag" cu care imi oferiti orice nu valoreaza nimic in momentul in care nu stiti sa respectati lucrurile care conteaza cel mai mult pentru mine.

Vai, l-am facut sa planga. Vai, cum pot sa-i spun ca nu-mi place sa ma sarute cand ii miroase respiratia a ceapa. Asa bine, pentru ca nu-mi place. Vai, cum pot sa-i spun sa nu se bage, ca nu i-am cerut ajutorul si ca urasc si il urasc atunci cand considera ca trebuie sa incerce sa ma salveze. Nu vreau sa fiu salvata. Cu atat mai putin cand stiu ca o sa mi se reproseze si asta. Nu vreau sa ma port cu manusi doar pentru ca are probleme cu inima, da? Nu vreau! Imi cereti sa fiu sincera si atunci cand sunt nu va convine. Si imi reprosati ca va ranesc. Stiti ce? Alea sunt exact momentele in care vreau sa fiu chiar mai rea sa vad daca e chiar asa cum ma amenintati, moare odata, il omor?

Nu-mi pasa. Nu vreau sa-mi pese. Nu vreau sa fiu ca voi. Nu vreau mediocritatea voastra. Nu-mi pasa ce trebuie sa dau in schimb. Si nu-mi spuneti ca n-am cum sa stiu care vor fi consecintele. Stiu chestia asta. Stiu ca nu toti au norocul sa moara rapid. Dar nici eu nu sunt genul de persoana care sa lase in pace ce nu-i convine. Indiferent de consecinte.

drops of sadness: and whatever becomes, it becomes

I have short hair now. A day before the AC/DC concert and I cut my hair. And I got myself Blinky Bill pajamas. Wearing them right now.

And I realized something tonight. I've made... Hell, so many mistakes. And there's one thing I can never forgive. One thing that makes me hate people passionately. I cannot stand having anyone trying to prevent me from making yet another mistake. I know what I'm doing is wrong, but I feel it's too late to stop. And whoever tries to save me from myself becomes the enemy.

I know that even this has limitations. In spite of my "die, just die!" thoughts, I never intended to kill anyone. Yet, seven years ago I almost did. The guilt died out. And the hate re-appeared, amplified by those "don't upset him again, you know he has heart problems..."

I have a bad feeling about this. Last time I felt the way I do tonight, somebody almost died. I don't want to die... but it won't be me. I'll be sick, I'll be ridiculous, I'll have to leave early, but I'll survive.

Yes, I am going. I know I'm going to feel sick. If somebody/ something shakes me, I feel like throwing up. The music will be loud enough to make me throw up. What I don't know is how soon, how intensely... And how ridiculous will that make me look. I could say it's ironic their music will literally make me throw up... but I know it's not the music... it's my own stupidity, my being unable to control myself. Sixty pills...

I close my eyes and I visualize toy penguins. And a hand on a white wall. White cold wall...

Something's going to go horribly wrong and it's all my fault. But I'll just let it happen...

drops of sadness: sometimes... i enjoy making mistakes

Sometimes... I don't think I can work hard for too long in order to get what I want. Sometimes... I want to have it fast, I want to have it easy.

It's not a badge of honour, it's not something to brag about, it's not something I'm proud of by any means. It's just a state of fact.

Yet... it is enjoyable at times. I would have turned back real soon if I didn't truly enjoy it. Now it's much too late. The dirtiest thing about this is that, once you've cheated your way into getting something, you'll have to cover your tracks, weave an ever more complicated web of lies... every day... for the rest your life. Unless... you're willing to face the consequences, lose it all and even more.

And I don't want to lose it all. Ten years down this road and I don't intend to turn back. I know now. I've known for almost two years. I'd rather risk my life than face the consequences. I was afraid, I didn't want to die, but I just told myself that whatever becomes, it becomes. And I was not going to tell anybody.

In spite of the fact that it's all not really working for me that well anymore. Old tricks aren't working so well anymore. I always have to find new ones, more and more extreme, more and more dangerous. And sometimes it strikes back. But if I give it up, all Hell will break loose.

It's the only thing that makes me really happy at times, despite making me miserable on other occasions. And despite being what's probably going to take my life.

Fallen Angel. I've been thinking about this while I was having a shower. And this was the song that started just after I came back into my room. How ironic... win big, lose big, wants it all, lose it all - now doesn't that sound familiar?

ce [nu] [mai] e inceputul de primavara. versiunea brontozaurel.

Ce e intre paranteze patrate e optional. Adica exista 2^2=4 variante de a citi titlul. Toate valabile. Da, stiu, programatorii astia...

Laura. Ieri, pe 1 martie, s-au implinit 30 de ani de cand s-a nascut. Ultima data cand am vorbit cu ea a fost acum un an si trei luni. Si... mai putin decat mi-as fi dorit, aproape deloc despre cum mai e viata ei, desi trecusera cinci luni de cand nu mai stiam nimic de ea. Pentru ca... eram prea fericita atunci, radeam mult, ciripeam vesela. Si pe undeva mi-a fost teama. Sa nu aud o alta poveste trista. Pentru ca, din pacate, a incasat destule de-a lungul vietii. Mi-a fost teama si sa n-o sperii. La inceput nici n-am fost sigura daca m-a recunoscut, apoi cand mi-a spus "of course I remember you, silly!" (asa imi place cum pronunta anumite cuvinte...) m-am simtit vinovata. Ca poate ea ascundea ceva de cineva, iar eu am dat-o de gol bucurandu-ma ca un catelus ca o revad. Indiferent de ce ar fi fost vorba, de cat de gresit ar fi fost in ochii altcuiva, nu i-as fi pus niciodata bete in roate cu intentie. Eu n-am auzit-o sa se prezinte nimanui atunci. Asa ca am evitat si sa o strig pe nume. Pentru ca nu stiam... daca nu cumva i-as strica ceva planuri in felul asta. N-am vorbit doar in particular cu ea. Mi-a fost frica. Sa n-o sperii. Sa nu se simta hartuita. Si mi-a fost rusine. Ca eram asa fericita. Iar ea imi parea asa obosita. N-as fi vrut sa o ranesc facand parada cu fericirea mea in fata ei. Acum... iar nu mai stiu nimic de ea. As putea sa ii trimit un mail. Pe undeva mi-e teama. Aceleasi vechi motive. N-as vrea sa se simta urmarita, n-as vrea sa ma intristez eu. Daca nu mi-ar raspunde? As ajunge si eu la niste concluzii destul de neplacute, ca asa sunt si eu, imi imaginez ce e cel mai rau. Sper ca e inca in viata. Si ca poate e fericita... indiferent de ce ar putea sa implice asta.

senzatiile, mai importante decat oamenii

... care le ofera. Acum un an scriam asta, dezamagita de propriul meu sange. Oameni care nu-mi datorau nimic se purtasera incomparabil mai frumos cu mine decat... uf!

Si coloram amintiri recente cu gustul ultimelor mele momente de inocenta din 2004, cand unghiile mele mov cu dungulite argintii dansau pe cravata mea albastra in timp ce eram cu gura mare la laboratorul despre FDM & TDM. DT era materia. Laboratorul tinea patru ore. Un test din laboratorul precedent, test pe care il terminasem mai repede asa ca ma apucasem sa-mi pictez unghiile. Apoi partea in care primeam documentatia si trebuia sa o citim. Apoi partea in care trebuia sa discutam ce am inteles din teoria aia. Apoi partea practica. De facut si de explicat profului de la lab ce dracu' facusem acolo.

Daca... ceva se va intampla sa mearga ingrozitor de rau... promit sa fiu o mare ticaloasa... pentru binele meu.

...

"De asta..."
Si imi plimbi incet degetele cu degetele tale. As vrea... Imi place la nebunie mirosul pielii tale, nu ma satur de el. Dar inca nu pot sa nu te las pe tine sa conduci. Inca ma tem sa fiu eu cea cu initiativa. Inca mi-e teama ca s-ar putea sa nu-ti placa unele din fanteziile mele. Si ma simt vinovata ca ti-am facut asta. Nu eu ar fi trebuit sa fiu cu tine acum. N-ar fi trebuit sa fim aici nici unul. Nu sunt... N-am fost niciodata si, desi nu pot sa stiu ce se va intampla in viitor, nu prea cred ca...

"Stii, cred ca am facut o adevarata obsesie pentru tine..."
Inca zambesc, mereu zambesc atunci cand ma atingi, atunci cand imi vorbesti. Primul meu gand a fost "ohoo, nu stii ce obsesie am facut eu pentru tine..." dar l-am alungat. Nu te cred. Deloc. Printre atatea femei, n-am facut absolut nimic sa fiu speciala. Ce trebuie sa faca o femeie ca sa devina speciala petru un barbat? Nu conteaza, pentru ca eu sigur n-am facut niciodata nimic. Probabil sunt mai tanara, pielea, corpul meu arata mai bine. Dar asta nu e meritul meu. Stiu, nu ne-am intalnit intamplator azi, chiar daca ti-am spus ca nu pe tine te cautam, ca imi doream de fapt altceva, nu sa dau de tine. Nu conteaza daca m-ai crezut sau nu. Oficial nu te-am cautat... nici azi. Nu m-ai intrebat de ce n-am mai venit atunci.

seventeen. november. one year ago

"Dar asta... e de anul trecut? De ce il mai tii?"
Calendarul meu din bucatarie. Cel de la Milwaukee. Cu toate lunile pe o singura foaie mare. Primit de la tati. Pe celalalt cu cate o foaie pentru fiecare luna pe care pictasem numaratoarea inversa pana la concertul Whitesnake (si Def Leppard, da, dar ce sa fac daca pe mine tot Coverdale & co m-au impresionat mai tare) nu-l mai am. Nici nu mai tin minte cu ce era sau de la cine il primisem. Probabil tot de la tati. Pe cel de la Milwaukee l-am pastrat pe perete insa. Am inceput sa-l pictez dupa jumatatea anului. Imi marcasem inca din iulie date pana pe la mijlocul toamnei. Imi facusem planuri pentru acele date. Planuri care s-au spart pe 4 august ca un geam crapat la primul pumn primit. Am avut ghinion? Sa nu fiu ipocrita, nu stiu cum ar fi mers planurile mele. Cel mai probabil prost. Asa am avut un motiv valabil sa-mi modific planurile. Si sa marchez alte date, care n-au mai tinut de mine, pe calendarul ala. Pana la data de 17 noiembrie. Bine, si asta se cheama tot ca mi-am bagat eu coada. Revenind la data de 17 noiembrie. Aia chiar a fost alegerea mea 100%. Pentru ca mi-era frica. Pentru ca primisem o veste proasta si nu stiam cum aveau sa evolueze lucrurile. Pentru ca vroiam sa trec si de momentul ala inainte ca lucrurile sa reinceapa sa mearga prost.

Si atunci am fost o ticaloasa. Si am avut parte de priviri dezaprobatoare cand am povestit ca i-am spus ca nu-l sunasem cand ma rugase sa-l sun pentru ca n-avusesem chef sa vorbesc cu el. S-a oferit sa ma ajute... dar asta n-a reusit sa ma enerveze. Nu ii cerusem asta, la dracu'! Cumva discutia a deviat si am ajuns sa vorbim despre tembelizor si desene animate. Asa ca nu s-a terminat urat.

17 noiembrie. Grabita, usor in intarziere, nedumerita. Si apoi o priveliste de milioane. Aia am fost eu. Imbracata ca o scolarita, cu camasa si cravata, fusta scurta si strampi cu romburi. Pe jos, cu laptopul in brate ca sa mai lucrez ceva in timp ce-l asteptam.

Doua maini. Intinse ca sa ma ajute sa-mi strang lucrurile si sa mi le bag in ghiozdan. Ghiozdanul meu negru cu rosu, tot de la Milwaukee. Manusile mele din piele intoarsa cu care se juca in timp ce-mi luam ghiozdanul in spate. Discutii despre cum imi mai merge facultatea in lift. O imbratisare inainte de plecare. Timida, nu ca la cateva luni mai tarziu cand aveam sa ma arunc pur si simplu la gatul lui.

Pe birou mai am un calendar. Pentru 2009. Si pe asta am marcate multe date. Si pe asta il voi pastra in cutiuta cu amintiri.

bittersweet. wrong. right. wrong. right. wrong!

Mi-era frig si eram inca adormita. Am ciulit urechile. Vocea aia. Dupa care inca sunt nebuna. Pe care as recunoaste-o dintr-un milion. Ce dracu'? E aici? Ce dracu' cauta aici? Nu trebuia sa fie plecat? Toate au ramas doar ganduri. N-am zis nimic cu voce tare. Cu siguranta visam.

Si am intrat dincolo. Nu, nu visasem. Era acolo, vorbea la telefon. Eu... cred ca aveam o privire tampa pe fata. Si in continuare imi era frig si somn. Si n-a putut sa nu glumeasca pe seama faptului ca eram adormita si ca probabil sunt suparata pe el ca m-a trezit asa devreme. Nu, n-as mai fi dormit inca 6 ore. Chiar asa mult nu dorm.

Se pregatea sa plece. Mainile mele erau inghetate. Apa calda. Somnorici. Asa ma vedeam in oglinda.
Se poate?
Da. Sec. Why in Hell are you asking for permission to come in? You were in my underwear just hours ago... Dar asta n-am mai spus-o cu voce tare. N-am mai zis nimic. M-am dat la o parte sa-i fac loc si lui la chiuveta si atat.

Inca am filmuletele cu bla-bla-urile lui. Si nu e bine. Sau... ? Am spus mereu ca stiu ca o sa se termine, ca vreau sa se termine, ca trebuie sa se termine, ca n-as suporta sa-l am pe cap la infinit, ca vreau doar niste amintiri ale unor momente perfecte, amintiri pe care sa le pastrez intr-un sertar si pe care sa le scot din cand in cand... in momentele in care voi avea nevoie de un zambet. Bun. Asta am. As fi putut sa trag cu dintii, s-o lungesc. Dar n-am vrut. N-am putut sa vreau. Si n-ar fi fost corect. Sa las niste momente de fericire intensa sa se dilueze. Acum ma simt vinovata ca tocmai m-am uitat la unul din filmulete. Si ma simt vinovata si pentru faptul ca ma simt vinovata. De ce? De ce sa ma simt vinovata? N-am facut decat sa scot putin amintirile din sertar.

Everything's wrong. Everything! Fundamentally wrong...

All memories connected to him are sacred to me. Because he made me happier than I had ever been. And then it was over and I was still happy. I still am.

"All men brag about the women they've had."
So did he?

I'm not...

Bloody Hell...

color me pretty

M.: Nu! Nu e decizia ta! Tu nu mai ai nici un drept! De-asta s-a intamplat toata chestia asta! Din cauza ca ai facut cum ai vrut tu! Mi-a spus G.! N-o sa te las sa continui!

Aveam nevoie sa aud asta cum aveam nevoie de un cutit in spate. Ce se ascunde in spatele unui zambet? Tradare? Nu! De ce? G. n-ar fi trebuit sa-i spuna. De asta semnasem. G. nu risca nimic. Daca ceva ar fi mers prost, ar fi fost vina mea. De ce i-a spus? A luat-o ca pe o datorie morala? Trebuia sa-i fi cerut sa nu vorbeasca despre asta. Pentru ca am dreptul sa-i cer asta din moment ce am semnat. Dar atunci ar fi inceput sa se intrebe de ce nu-mi doresc sa se afle.

[fast forward: next morning]
Ca niciodata, imi fac griji ca fusta mea e poate prea scurta. Prea multa lume se holbeaza la picioarele mele. Sau poate bluza e prea lunga. Destul de greu de observat ca port totusi fusta. Si imi aduc aminte de comentariul acela putin deplasat cum ca as fi material bun pentru rapire. E cald. Dar totusi imi desfac parul si il apas cu mainile pe gat. Si ma uit discret in jos ca sa ma asigur ca ridicand mainile s-a ridicat bluza cu totul suficient cat sa se observe ca totusi port fusta. Si simt ca incep sa transpir. Si nu imi pasa. Pana cand il vad pe G. la cativa metri de mine. Asta e! O sa ma plang de caldura si, subtil, voi aduce cumva vorba despre ce ma intereseaza.

Bummm

6 octombrie 2008

Eram hotarata ca o sa-l cheme Bummm. Bummm care nu explodeaza. Cumva parca imi pierdusem mintile alergand prin oras seara tarziu dupa ore. Ultima oprire. La benzinaria din spate. Sticlute de ciocolata cu creme de cocktail-uri de la Anthon Berg. O inghetata Dove Triple Chocolate. O conversatie pe Y!M care mi-a lasat un gust amar. Uitat de tot. Blanita moale a lui Bummm sub mainile mele. Ar fi trebuit sa fie un cadou. Cu atat mai frumos cu cat deja ma atasasem de el si fusese singurul astfel de plus din magazin. Insa n-am mai avut cui sa-l fac. Si a ramas al meu. Si m-a facut sa zambesc de multe ori.

Bummm Bummm