on the verge of extinction... again

Cateodata poti vedea cum oamenii se schimba. Dar nu ai dreptul sa te bagi atata vreme cat nu ti-au cerut asta. Poti sa-ti faci griji si sa fii acolo in caz ca vor cere candva ajutor. Si cam atat. Oricat de mult ar durea sa-i privesti in astfel de momente.

... a varsat mult negru pe panza vietii mele.

Scrisem initial pur si simplu ca a fost infect, dar n-ar fi fost corect fata de momentele bune care totusi au existat, chit ca se simt atat de sterse acum.

As fi vrut sa fi avut energie sa vars pe blog mai mult pentru ca ma intreb daca n-o s-o iau razna altfel, dar mi-e greata si simt ca ametesc... cred ca am plans prea mult. Si altele prea mult... iai, capul meu...

Does anybody remember laughter?

Da. Uneori e greu sa mai fie loc pentru altceva in mintea mea. Sunt cele mai puternice amintiri de la ultimul concert la care am fost. Pentru ca de asta merg oamenii la concerte, nu?

Ieri scriam ca se poate intampla din nou. Nu neaparat intr-un club. In seara asta m-a sunat mama in timp ce stergeam podeaua pe care statusera parcate niste incaltari. Explozie si incendiu la o fabrica de paine din Brasov.

N-a zis nimic de cauze, dar ma tem ca si de data asta e vorba de neglijenta, de solutii proaste pentru ca asa e mai ieftin.

De data asta n-au fost morti. Sper.

Dar va rog frumos sa va uitati inca o data la clipul de ieri. Intai arde parul, pielea, apoi se duce mai adanc... cartilajele, muschii, oasele... nu mai sunt urechi, degete...

Now look what you've done...

Nu e niciodata in regula sa fii superficial. In ciuda platitudinilor de genul try, fail, apologise, try again pe care le vad atat de des pe internet.

Statisticile sunt usoare atunci cand nu intri in partea lor tragica. Azi au fost doar cinci oameni cu arsuri. Doar cinci. Oribila exprimare. Doar. Ca si cand n-ar fi suficient. Cinci. Un numar. Doar ca... vorbim de oameni. Oameni! Sa nu uitati niciodata asta!

N-a mai murit nimeni azi. Poate ca n-o sa mai moara nimeni, caz in care statistic stam bine, oricum ar suna asta. Dar nu inseamna ca s-a terminat. Nu va fi usor pentru cei care vor trai. Uitati-va la clipul de mai jos, in special de la 3:03 - asa stau lucrurile dupa un astfel de incendiu. La cativa ani dupa. Sa nu indrazniti sa uitati vreodata!

Intentionam sa merg. Stiu oameni care au fost.

... si m-am trezit invadata de amintiri de la sfarsitul ala de saptamana. Ploaia de sambata. Hanoracul meu rosu. Nu mai tin minte insa de ce am mers prin ploaie, aveam abonament de metrou. Caramizile. Culorile. Turta dulce Weiss. Starea de rau. Asteptarea dinainte de AC/DC. Aglomeratia de la plecare. Berea din pantofi. Timpul pierdut pana sa dau de colegul care venise dupa mine cu masina. Oboseala. Podeaua din camera. Statusul acela. Nu. Pijamalele cu Blinky Bill. Ploaia de a doua zi. Puloverul de lana.

Drace...

Am trecut prin Billa in dimineata asta. In drum spre banca de unde mi-am ridicat banii pentru chestia asta. Si unde m-am panicat atat de tare la vederea bancnotelor de 200 - serios, cred ca vad asa ceva a doua oara in viata si pentru prima data mai mult de una, incat aproape am uitat ca una din ele ar trebui sa-mi ramana pentru intretinerea pe ultimele doua luni si tren, nu sunt toate pentru depus in cont. Si dupa ce mi-am dat seama... nu m-am simtit bine ca trebuie sa ma plimb cu ea zece minute pana acasa... chiar si in buzunarul interior al hainei.

In fine... revenind, ca am deviat prea mult. La Billa aveau capsune la reducere. Intrasem acolo cu gandul sa-mi iau un mar, unul din acelea mari, de un rosu inchis, la care ma uit mereu cand intru acolo... dar sunt mult mai scumpe decat ce cumpar de obicei, asa ca... nu. Doar imi zic mereu ca "intr-o zi", ceea ce pe undeva e stupid, pentru ca am platit in destule randuri mai mult pe zmeura sau mure... doar ca la alea nu exista alternativa mai ieftina. Intr-o zi chiar am luat unul. Pentru tati, ca venea la Bucuresti in ziua aia. Azi ar fi fost a doua oara, de data asta pentru mine, dar mi s-au aprins ochii cand am vazut capsunele.

Uneori nu mai poti merge inainte, dar nu exista nici cale de intoarcere si nu poti sta nici pe loc...

Si da, intregul album e excelent.

You're taking unnecessary risks and soon you'll lose everything you've worked so hard for...

Ma bantuie.

Inainte de prima mea conferinta, am pierdut tot timpul lucrand la prezentare. Asa ca nu doar ca n-am avut timp s-o repet, dar nici macar nu am incercat sa trec prin ea macar o singura data cu voce tare.

Ceea ce nu s-a mai intamplat pentru urmatoarele doua sau la Decompress, dar s-a repetat la CSSConf Australia. Unde nu doar ca am fost la fel de varza ca la Berlin, dar am si busit aspectul prezentarii din cauza ca am incercat sa fac sa nu mai fie taiate bucati din textul care ajungea aproape de margini.

Aspect care altfel ar fi fost destul de reusit pentru ca din toamna si pana in primavara am imbunatatit cateva chestii la platforma pe care mi-am creat-o special pentru asa ceva. Si nu doar la nivel vizual, ci si atunci cand vine vorba de performanta sau de navigat prin prezentare.

Stiu. Am stiut de cand m-am intors din Australia. N-am zis nimic pentru ca aveam nevoie cu disperare de o pauza. Si pe undeva totusi speram ca o sa se aranjeze cumva lucrurile.

Dar acum nici nu mai apar pe site. Deci pana la urma nu-si permit sa ma zboare in Brazilia. Imi pare rau, chiar fusesem incantata cand am primit mailul... Dar acum sunt si asa obosita...

Deja intuneric. Taximetristul a avut o tentativa de conversatie la plecarea de la hotel, dar n-a primit nici un raspuns mai lung de un cuvant. Asa ca a lasat sa curga muzica. Clasica din fericire. Orasul nu-mi mai pare atat de periculos in combinatie cu obsesiile proprii, dar tot nu pot spune ca m-ar incanta vizual. Dar nu mai conteaza, nu? Plec, sunt deja in drum spre Tullamarine.

Deja am ajuns. Nu-mi vine sa cred cat de repede. Primul lucru pe care il vad e un cantar. N-ar strica sa cantaresc ghiozdanul, greutatea maxima e de sapte kilograme. In ciuda temerilor mele si a chestiilor in plus indesate fata de primul drum... tot n-are nici macar sase.

Prost semnalizat aeroport. Si parca toata lumea in afara de mine se cara cu nspe chestii. Sunt oare singura fara bagaj de cala? Din nou, prost semnalizat aeroport, noroc ca mai are si angajati. Cei de la control sunt incredibil de amabili. Drace, ce coada la pasapoarte! Se misca repede, nu ma plang, dar sunt doar doua ghisee si doua cozi mult prea lungi. Ah, la mine nu mai merg lucrurile asa repede, imi scaneaza pasaportul de doua ori si mi-l stampileaza.

Cam cum era Simba cand a fost gasit de Timon si Pumbaa.

Mi-a aparut asta in timeline aseara.

Am fost invitata sa tin o prezentare la inca o conferinta. In Austria. In mai. Gagica care m-a contactat n-are nici o vina, asa ca n-o sa-i sar in cap, dar imi vine sa urlu ca n-a facut-o cu o luna si jumatate mai devreme. Am fost invitata acum, cand o buna bucata din mai imi e blocata cu o conferinta la care probabil n-o sa merg, dar organizatorii cauta avocat ca sa... dracu' stie exact ce, dar vor sa ma zboare totusi cumva in Florida.

Asa ca ratez o tara unde chiar voiam sa merg, unde pot sa intru doar cu buletin, pentru una care oricum nu ma incanta decat datorita oamenilor pe care imi doream sa-i (re)vad si pentru care oricum n-am primit viza.

De cateva zile nu-mi iese piesa asta din minte...

I'd say this is feeding my impostor syndrome. If I didn't fear I really don't have anything of the kind.

Same goes for being called a world-class speaker (cssday.nl).

... but hang in there, tiger!

[Cine n-are chef sa citeasca gandurile mele fara cap si coada si vrea doar o povestioara poate amuzanta poate sa sara direct la sectiunea "Amintiri"]

1 octombrie 2003. Incepea anu' II. Eram la facultate, luam oraru' de la avizier. Si era plin de materii cu nume amenintatoare, materii la care nu eram sigura cum o sa ma descurc. Cineva comenta de una din materii ca e greu de trecut. Materia se numea FCT. Fundamentals of Circuit Theory. Cei care au studiat in romana probabil o stiu sub numele de electrotehnica.

A doua zi, joi, a fost primul curs. Surprinzator, toate lucrurile au parut simple si clare si frumoase. Si la fel si la cursu' de Advanced Mathematics din aceeasi zi de joi. Si la fel si la seminaru' de FCT de vineri. Dupa care am primit si o tema. Pe care am facut-o chiar atunci, in vinerea aia, imediat dupa ce am venit acasa. Pentru ca... ce dracu' altceva sa fac? Televizor n-aveam, de iesit in oras nu mi-a placut niciodata sa ies, n-aveam nici net acasa sa pierd vremea.

Pentru ca procedez in continuare la fel. In continuare aman si aman. Pentru ca mi-e frica. Pentru ca ma simt nepregatita. Pentru ca nu vreau sa stiu de incercari ratate. Pentru ca nu vreau sa stiu de semireusite. Ar fi groanic de umilitor. Odata... acum sase ani, mi-au iesit toate perfect. Si de atunci n-am mai vrut sa stiu de ceva la un nivel macar cu un milimetru mai jos. Intamplator, am avut un noroc chior si povestea s-a repetat acum ceva mai mult de un an. In rest... au fost doar amanari. Si vise... intr-o zi, cand ma voi simti in stare. Dar au trecut ani si asta nu s-a intamplat... nu s-a intamplat decat o singura data.

E mai bine sa incerci si sa esuezi decat sa nu incerci deloc. Am citit des mostra asta de intelepciune. Ma intreb oare ce fac cei care spun asta dupa un (semi) esec. Se felicita pentru ca macar au incercat? Sau se ascund in debara, isi pun telefonul pe vibratii sau il inchid pentru ca nu vor sa auda reprosuri, urlete, plansete, acuzatii? Plang pana ii ustura ochii, pana ametesc? Lovesc peretii, mobila, usile, incearca sa-si rupa oasele... sa creeze un motiv ca sa dispara macar pentru o vreme? Iau zeci de pastile chiar daca stiu ca asta o sa-i faca sa se zvarcoleasca pe podea de durere cateva ore mai tarziu, sa vomite sange, sa tremure cu orele? Ajung vreodata sa cada pe jos pe strada incercand sa se agate in disperare de un tomberon in timp ce toata lumea ii ocoleste si-i priveste cu scarba... tinerii din ziua de azi, doar sa se imbete stiu...

Pentru ca eu asta fac. Si doare. La dracu', doare, se aude? Dar tot nu doare asa cum dor reprosurile, criticile. Mai ales atunci cand le merit. Atunci cand simt ca nu le merit ma revolt. Dar cand simt ca le merit nu vreau decat sa ma autodistrug. Pentru ca nu mai suport. Pentru ca la fiecare val de critici imi revin in cap toate alea vechi. Vita incaltata, animala imputita, scroafa ordinara, vaca lenesa, purcica. E pe repeat in creier cum ca n-ar fi trebuit sa ma nasc, cum ca simplul fapt ca exist e ceva fundamental gresit. Ca eu m-am nescut defecta. Si nu mai pot sa ma suport. Imi e prea scarba de mine. Le meritam atunci, desi nu a fost ceva cu intentie. Si eram prea mica si prea proasta ca sa-mi dau seama cat de gresite sunt unele chestii si cum as fi putut sa evit sa cad in unele capcane.

Si apoi au venit cele cu intentie. Cu singurul scop de a scapa de critici. Nimeni nu poate critica un act de care nici macar nu a aflat, oricat de gresit ar fi el. De aia am invatat sa ma ascund, sa trisez. Sa maschez toate greselile, sa nu pierd niciodata. Si da, imi place sa jubilez. Si pot fi foarte critica si nemiloasa fata de cei care nu se descurca la fel de bine, chiar daca eu am trisat si ei nu.

Quireboys. Incerc sa-mi aduc aminte cand i-am descoperit. Exact nu mai tin minte. Era pe la sfarsitul lui 2004- inceputul lui 2005 cand tot mergeam pe la colegi cu net sa-mi caut muzici. Si documentare despre muzici. Pentru ca asa am aflat de ei - din documentarul Hard 'N' Heavy (sa ma ia dracu', acum nu-l mai gasesc pe net, tin insa minte foarte clar momentele cu Motorhead, Alice Cooper - "my first album, sold fourteen copies; my mother got twelve of them; second album, sold eighteen copies... Zesty's mint flavoured fake stage blood", Quireboys - vocea lui Spike, Whitesnake - discutand despre noul Fool for Your Loving cu Steve Vai, Winger, Alice in Chains - Layne cu aripa rupta). Atunci m-a impresionat vocea lui Spike. Si asta m-a facut sa incep sa vanez orice tinea de ei. Cumva, azi mi-a venit in minte piesa asta.

It's the last time. The last time I do something for my parents. And I'm scared. And I'm not sure I can do it. Chances are I won't be able to. I'm like the fox without the bag of elaborate tricks. And, if I get caught, I lose a lot. I lose a lot of people's trust and support. If I don't do it... I don't even want to think about the reproaches, about what they might do. What's worse, if I try and fail, it's just the same... plus the nervewreck. If I try, get caught and thus fail, I lose everything. This one time I'm without my big bag of tricks that might preclude getting caught. I'll either get caught or get cold feet and give up. I'm on the verge of losing everything... I somehow actually want it to happen. I want to blow it all, to lose it all. To start everything over. Though I know I'm not able to. This is the end.

... but it does not...

Sambata, ora 20. Imi pleaca trenul. Teoretic. Duminica, ora 21. Incepe concertul. 25 de ore. O sa mi se para groaznic de lungi. Si drumul de intoarcere la fel.