on the verge of extinction... again

Aveam postarea asta in draft de vara trecuta. In sfarsit am si formatat-o.

Cuprins

• Un brontozaurel stresat inainte de turneu
• Inceputul turneului
• Munchen
  • Cautarea
  • Asteptarea
  • Ziua concertului
  • Aerosmith
  • Dupa concert
• Berlin
  • Cautarea
  • Asteptarea
  • Ziua concertului
  • Aerosmith
  • Dupa concert

Sau hai sa ma laud ca a ajuns la 70 colectia mea de pene, dupa ce in 2016 trecea de 50. Deloc rau pentru sase nopti de concerte, in special in conditiile in care la concertele Aerosmith avea loc un camion intre gard si scena, iar la Helloween am avut in fata un magar la paza.

Adica ce s-a mai adaugat la colectie in materie de muzici. Majoritatea nu sunt albume iesite in 2017, motivele fiind multiple. Nu-mi pot permite sa sar pe orice album iese, imediat ce iese, indiferent de pret. Nici macar nu stiu daca e posibil in cazul albumelor in format fizic, in special in Romania. Iar acum exista optiunea de a asculta inainte de a cumpara, asa ca tot ce apare in postarea asta, apare pentru ca am considerat ca merita avut acasa.

Hai sa trecem prin lista...

... and thank you for all the fun times!

Speaking of fun, this still cracks me up, especially the "goes to eleven" part.

... in noaptea de 18 spre 19, ma intorceam acasa de la primul meu concert Aerosmith.

La vremea respectiva, eram convinsa ca avea sa fie si ultimul. Ca nu ii voi mai vedea din nou. Cine dracu' revine in Romania? Da, stiu, Megadeth si Scorpions. Eh, unii mai sunt si imuni... Altcineva? Ce gluma buna, nu?

Si de-abia stransesem banii de bilet. N-aveam sa-mi mai permit a doua oara. Nu se punea problema intr-o alta tara. Cu atat mai putin un intreg turneu, ca italianul care statuse la gard in apropierea mea. Sau sa ii intalnesc, avand in vedere pretul unui meet & greet.

A doua oara nu avea sa mai existe. Nu aveam sa aud alte piese live. N-aveam sa am niciodata o pana de la Joe Perry. Aia se dusese in buzunarul magarului de la paza care nu voia decat sa faca un ban rapid.

Nu mai tin minte exact unde am auzit asta. Cred ca intr-un documentar acum probabil mai bine de zece ani, dar nu mai tin minte in ce documentar. S-a lipit insa de creier. That's when you know how bad you want it.

Cat de tare iti doresti asta, Ana? Drace...

Nu stiu, intr-un fel a fost o mutare geniala din partea lor sa posteze atatea clipuri din turneul sud american si la vreo doua saptamani dupa sa anunte turneul european. Concertele din America de Sud au fost poate cele mai bune din ultimii zece ani. Cu siguranta cele mai bune din 2012 incoace. Si principalul motiv pentru care mi-am luat bilete la concerte consecutive. N-as fi facut asta acum un an, n-as fi facut-o dupa nici un alt turneu cu acelasi setlist obosit la fiecare concert. Dar acum fiecare spectacol a adus mereu ceva proaspat.

Da, am comis-o.

I wanted it that bad.

Ultima data cand am plecat din Berlin a fost intr-o dimineata ploioasa de noiembrie. Se pare ca ma voi intoarce intr-o dimineata de mai.

Se da una bucata brontozaurel care se apuca sa se uite la concertul Hollywood Vampires de la Lisabona. Asa, de incalzire pentru luni.

Se termina cea de-a treia piesa, dedicata lui Marc Bolan, vad ca Joe se duce in spate, parca e cineva acolo cu o alta chitara. Nimic neobisnuit, stiu de mult timp ca schimba destule intr-un concert, are anumite preferinte pentru anumite piese, motiv pentru care pot identifica uneori in timpul carei piese a fost facuta o poza.

In fine, Alice face prezentarile we are the Hollywood Vampires and we pay homage to our dead drunk friends... here comes one now si incepe o noua piesa, dedicata lui Keith Moon. Alice scapa de haina, Joe se duce mai spre dreapta... ecranului, zoom in... pe Joe. Si vad un cablu alb si o chitara alba... ce mama dracului? Cablu? Joe?! Ce chitara e aia? Nu tin minte s-o mai fi vazut vreodata.

Azi m-am trezit la ora patru dimineata. Eram somnoroasa, confuza, dar in cele din urma nu mi-a parut rau. Ca m-am trezit la ora aia inumana doar ca sa prind live concertul Aerosmith de la Detroit.

Inca imi pare rau ca i-am ratat la Sofia. Nu era departe de noi. Si la Horsens. Nu era departe de Amsterdam, unde am fost pana cu o zi inaintea concertului. Asta dupa ce imi facusem planuri cu atata timp inaintea turneului european.

In fine. Au rupt. Si, ca intotdeauna, au facut minuni pentru starea mea de spirit. Si au fost momente in care mi-a venit sa intind bratele catre ecran si sa apuc capetelele alea din fata camerei si sa le soptesc... probabil ca nu... mai degraba sa le urlu in urechi... thank you!

Happy birthday, Mr. Joe Perry! And thank you!

Un dreptunghi. Am devenit pentru prima data constienta de el prin clasa a sasea. In clasa a cincea ne aranjase diriginta prin clasa, si am ajuns sa stau pe randul din mijloc. In a treia sau a patra banca. Dar in clasa a sasea ne-a lasat sa stam asa cum am vrut noi. Si asa am ajuns in banca a doua de la usa.

Si... nu stiu. Uneori ma trezeam ca ma uit in lateral in sus la dreptunghiul ala. Cu admiratie, cu invidie, cu furie. Uneori ma trezeam ca ma gandeam la el dimineata inainte sa plec la scoala, cand probabil era si radioul deschis dar eu nu auzeam nimic in afara de lingurita cu care izbeam peretii canii in timp ce asteptam sa mi se raceasca ceaiul.

Ziua in care se fac 40 de ani de la lansarea primului album Aerosmith. Da, azi. Se cheama diferenta de fus orar. Iar partea a doua se refera la o eroare de tipar de care a suferit prima editie - Walkin' the Dig in loc de Walkin' the Dog.

Make It. N-ar fi putut alege o piesa mai potrivita sa deschida albumul. Somebody. Hehe, imi mai revine uneori in cap la dus sau in timp ce merg pe strada. Dream On. Probabil cea mai matura piesa a lor. Si absolut delicioasa live in turneul asta. One Way Street. O mare slabiciune de-a mea.

Mama Kin. Delicioasa live si una din piesele care imi tot revin uneori obsesiv in minte. Write Me a Letter. Probabil piesa care m-a prins cel mai putin de pe tot albumul asta, dar mi-a ramas pe creier ca a fost cantata pentru prima data in concert cu fix 11 ani inainte sa ma nasc eu. Movin' Out. Alta piesa care imi tot revine obsesiv in minte, mai ales in ultima vreme... we all live on the edge of town, where we all live ain't a soul around.... Walkin' the Dog. Daca ar fi sa fac un top al pieselor pe care le-au ales sa inchida albumele... ar fi cu siguranta pe podium. Desi o sa prefer mereu versiunea de pe Live Texxas Jam '78. Ma rog, in cazul lor sunt multe piese pentru care prefer mereu versiunile live.

Movin' Out si Walkin' the Dog in 2012.

Azi am avut momente in care aproape am plutit. Sau zburat. Si foarte probabil am parut nebuna. Pentru ca mergeam pe strada si imi intindeam aripile ca... un avion. Si aproape ca radeam.

1300 de dolari. 4500-4600 de lei. Jumatate ar fi 2300. Si am ajuns acolo. De-abia. La limita. Dar am ajuns acolo inainte sa se incheie anul. Acum urmeaza cea de-a doua jumatate.

Deci nu, nu pot rasufla usurata, nu s-a terminat, poate de-abia incepe, poate n-o sa insemne nimic daca nu ajung iar la Bucuresti. Dar tin minte cum pluteam peste baltoace in seara in care mi-am luat bilet.

I was the happiest girl in the world. Stiti, Joe s-a plimbat anul asta cu o chitara prin orasele in care au avut concert. Cu o zi inainte de spectacol, cu oameni care l-au filmat in diferite locuri. Si apoi au pus pe ecranul mare a doua zi in timpul Boogie Man clipurile din orasul respectiv. A fost ca un ritual pentru el. Unul pe care mi-ar placea sa-l pastreze daca o sa ajunga iar aici.

Pentru ca uneori e ca o palma care te trezeste la realitate sa vezi un clip din asta. Si-ti reaminteste ca de fapt doar despre asta ar trebui sa fie vorba. Ca doar asta ar trebui sa insemne de fapt un concert. Atat pentru cei de pe scena, cat si pentru cei din public.

Sa te simti bine. Si atat. Restul poate sa se duca dracului.

Am cunoscut si eu senzatia aia. Cine stie, probabil de-aia am ramas cu amintirile cu care am ramas dupa concertul din 2010. Atat de multe si atat de vii. In ciuda faptului ca atunci parca mai mult am stat tampita ca nu-mi venea sa cred ca e real.

You rock me, little baby, 'til my face turns cherry red... you rock me so hard, babe, I fall right outta bed... inca pot sa-l aud in cap... si sa vizualizez...

Aerosmith. Aseara. De data asta cu o alta piesa care imi place enorm si pe care m-am bucurat s-o vad iar in setlist, chiar daca mi-a parut foarte rau ca au renuntat la No More No More (in ciuda a ceea ce spune setlistul oficial).

Martea asta a iesit albumul. Chestie care m-a lasat putin rece. Am ascultat deja toate piesele, imi cumpar versiunea cu DVD pentru selectia de piese live si interviuri, altceva?

Ce nu m-a lasat deloc rece a fost concertul de luni. Sau sa-i spunem mini-concert, ca avut doar vreo 45 de minute... da' las' ca-n turneu tot doua ore pline baga! Doua ore inainte sa inceapa transmisia am stat pe jar.

Mi-a placut ideea. In strada, in fata apartamentului in care a inceput totul (Boston, 1325 Commonwealth Avenue, apartamentul cu numarul 41). Intr-un fel de camion - eu imi imaginasem ca o sa se plimbe totusi putin inainte si inapoi, dar a stat pe loc. Si da, in poza e placa pe care au dezvelit-o la intrare. N-am putut sa nu pastrez un screenshot. Edit: o poza mai buna.

Un clip scurt despre eveniment, inainte sa se intample. Cred ca l-am vazut de mai bine de zece ori, il stiu pe de rost si tot nu ma satur de el... reactiile fiecaruia la ce spune celalalt sunt absolut delicioase!

Piesa se numeste What Could Have Been Love nu mi s-a parut cine stie ce cand am ascultat-o prima data. Nu are nimic care sa-mi sune deranjant, dar nici n-are ceva care sa ma atraga. Mi-a parut cam plata, asa ca probabil as fi preferat sa fie aleasa alta piesa pentru al doilea videoclip.

Dupa ce am vazut videoclipul... probabil pe mine tot nu va ajunge sa ma obsedeze vreodata. Am ascultat-o de mai bine de doua zeci de ori in timp ce tot ma uitam si disecam videoclipul (boala prinsa de la o colega de liceu) si tot nu exista nici o bucata care sa-mi revina obsesiv in minte. Dar mi-a devenit destul de clar ca are potential sa devina hit.

Videoclipul in sine este excelent ca realizare, dar nici nu ma asteptam la altceva, avand in vedere cat au obiceiul sa investeasca in videoclipuri. Ideea e interesanta (si m-a facut sa-mi doresc ca intr-o zi sa merg desculta pe sina de tren) si imi plac mult bucatile cu trupa.

Enjoy!

Cu intarziere...

Muzicale

Vineri, adica maine, iese noul videoclip Aerosmith. Dupa mine ar fi putut sa aleaga alta piesa pentru al doilea videoclip, dar na... Conceptul... probabil ceva in continuarea Legendary Child. Ca realizare o sa fie cel mai probabil excelent, la fel ca restul clipurilor lor.

Joi, adica azi, iese noul videoclip Insomnium. Trebuie sa spun ca m-am bucurat enorm cand am auzit ca o sa scoata un nou videoclip. E prima data cand au trei videoclipuri de pe un singur album. Nici nu stiu pentru care piesa inca. Ar fi dragut sa fie vorba de Only One Who Waits sau Unsung sau Every Hour Wounds, mai ales ca primele doua au strans destule voturi cand au pus intrebarea asta pe twitter.

M-am mai bucurat enorm si cand am aflat ca la anul sunt din nou in turneu prin Europa... tot ca headlineri. Anul asta turneul lor a inclus cam toate continentele. Cresc... si ma bucur pentru ei.

Acum cateva zile a iesit noul videoclip Stone Sour. Imi place mai mult decat clipurile de pe precedentul album.

Blogul asta se nastea in primavara lui 2008. Un fel de incercare de a mai avea si eu ceva contact cu limba romana. Am inceput si sa citesc o multime de bloguri in romana. Ajunsesem la un moment dat la peste 400. Am si batut in tastatura pe aici. Probabil a ajutat. Probabil.

Doar ca in ultima vreme a inceput sa ma intereseze tot mai putin. Sa scriu eu pe blog, sa citesc bloguri in romana. Au zburat o groaza din reader, n-au mai ramas nici a zecea parte. Si au intrat altele in engleza, majoritatea axate pe programare.

Si cumva in seara asta am avut senzatia ca m-am intors fix acolo de unde am plecat (am mai avut senzatia asta si joi, dar atunci era vorba de altceva si de mai multi ani diferenta).

Full Circle...

Au mai ramas doua bloguri care nu-s de programare pe care mai intru zilnic. Si asta al meu nu se numara printre ele. Trist...

Tocmai mi-a trasnit prin cap ca la Accept o sa se repete situatia de la AC/DC. Sau dracu' stie, poate o sa fie ca la Ozzy si o sa ma car de acolo dupa 5 piese. Sau poate nici n-o sa ma duc, asa cum am facut la Sabaton. Si aveam bilet din primavara si chiar imi doream sa-i vad. La Sonisphere au rupt... Trist...

M-am apucat iar de doua cursuri online. Ambele de programare. Dar de data asta ma chinuie ideea ca nu asta vreau de fapt. Ca de fapt vreau sa trag tare acolo unde deja stau bine. Trist...

Septembrie a fost prima luna din ultima vreme la sfarsitul careia n-am avut gata scrise si programate recenzii la ciocolata pe toata luna urmatoare. Si inca nu le am gata, de-abia am acoperit doua treimi din luna. Trist...

Si fara subiect.

Nici macar nu mi-e clar despre ce ar trebui sa fie postarea asta.

A million memories flood my brain...

Am din nou starea asta. Si mi-e frica. Imi spun mereu tot timpul ca imi doresc sa fiu la fel de nebuna, dar mi-e frica. Au trecut patru ani, m-am degradat fizic, nu mai sunt la fel de rezistenta...

Atunci a mers si a fost al dracului de distractiv. Uneori sunt furioasa ca m-am lasat sa uit ca metoda nu e scopul in sine, alteori ma bucur ca am inchis ochii, pentru ca pana la urma asta m-a ajutat...

Atunci a inceput cu o pereche de sosete verzi. Acum a inceput dupa ce am vazut clipul asta. Cautam inregistrari cu piesa, e una din cele de pe noul album care va iesi pe 6 noiembrie. Prima pe care am gasit-o era de aproape. Si apoi am vazut pe coloana din dreapta thumbnail si link catre versiunea asta. Arata asa interesant in thumbail, filmat de sus. Am fost curioasa...

Am tot frecat clipuri proaspete din turneul asta in ultimele zile. Si am fost foarte, foarte placut impresionata. Ca suna bine si ca sunt foarte naturali pe scena nu e nici o surpriza, dar... au avut un setlist de vis si imi par mai proaspeti decat i-am vazut vreodata in ultimii cinci ani! Si asa ma bucur sa constat asta pentru ca nu cred ca e ceva usor sau obisnuit la varsta lor...

Brad se misca pe scena mai mult, interactioneaza mai mult cu publicul si cu ceilalti, Steven imi aduce aminte de... mine in clasa intai, atunci cand ma bagam la concursuri de genul cine rezista sa se invarta mai mult fara sa pice pe jos. Serios, ma mir ca nu ameteste, mai ales ca are de zece ori varsta pe care o aveam eu atunci...

Am mereu o reactie de caaaaandyyy! cand vad clipuri de gen. Aseara am dat intai de asta: