on the verge of extinction... again

Asa cum inca imi mai doresc sa pot sa o simt...

In seara asta mi-a picat netul. Inainte sa apuc sa raspund la doua mail-uri importante. Ca asa sunt eu. Lenesa, speriata, rasucind fiecare cuvant pe toate partile, incercand sa-mi dau seama daca nu cumva ramas ceva pe acolo care ar putea sa fie interpretabil.

Asa ca am revazut un film timp de o ora si trei sferturi. Filmele sunt gresite. Sau noi suntem defecti. De ce au majoritatea finaluri fericite si... normale? Ce e dincolo de zidul fericirii si al normalitatii nu intereseaza pe nimeni. E valabil si pentru carti. Pentru ca mi-am dorit o viata palpitanta dinainte sa stiu de filme. Dramele, suspansul, nebunia sunt suficient de interesante incat sa merite nemurirea intre paginile unei carti. Normalitatea, linistea nu merita. Si atunci de ce mi se spune ca ar trebui sa mi le doresc? Cand m-am visat in rolul unui personaj dintr-o carte, m-am visat intr-unul din momentele acelea la limita, nu intr-unul din acele momente mult prea diluate si inutil glorificate de "fericiti pana la adanci batraneti..."

Ciocolata. Lindt. Lindt Excellence Walnut Milk, ciocolata de lapte cu nuci. E buna. Nu m-am atins de tableta asta nici pana in momentul in care scriu asta, dar stiu ca e buna. Pentru ca e Lindt. Pentru ca am mai incercat sortimentul asta in urma cu cativa ani. Pentru ca am desfacut-o deja si arata divin. Si miroase la fel. Mi-a ramas in nari mirosul. Se simt acolo distinct atat componenta de cacao cat si cea datorata nucilor. O tin minte cremoasa, chiar daca au reusit sa inghesuie multe bucatele mici de nuci acolo. E ca Lindt Excellence Extra Creamy, doar ca e cu nuci. Si parca era si mai dulce. Asa tin minte. Cat de rau imi pare dupa Lindt Excellence Cocoa Nibs... O tin minte in doua variante de ambalaj - asta si o varianta cu rosu.

Un pahar inalt cu picior. Plin cu suc de coacaze. De cand n-am mai folosit astfel de pahare... Un rasarit. O amintire a altui rasarit si a unei piese pe care am ascultat-o de prea multe ori in dimineata aceea. Si ironia. Pana la sfarsitul zilei s-a intamplat exact ce spuneau versurile piesei. Ziua in care am fost fata in fata cu propriul nostru joc murdar. Amintirea unei borduri vopsite in maro. Din anul intai. Si amintirea gandurilor mele in timp ce ma plimbam pe ea inainte si inapoi. Daca nu lupti cu ura, nu merita sa lupti... Pasiunea e ura...

Vreau sa fie cald. Si vreau sa vina ziua de marti...