on the verge of extinction... again

[prima parte]

Sambata, 26 iunie 2010. A doua zi de Sonisphere. Ziua celor patru mari grei ai thrash-ului. Ziua pentru care sperasem putin si la un Annihilator in momentul in care au inceput sa se anunte nume noi... iar eu am inceput sa studiez afisele pentru celelalte evenimente Sonisphere incercand sa-mi imaginez ce nume de pe alea o sa mai prindem si noi. Doar erau confirmati pentru Sonisphere Madrid, nu? Hehe, ce frumos ar fi fost. N-am avut norocul asta, insa. Asa ca am tot frecat ieri si azi Alice in Hell... sa-mi creeze dispozitia necesara sa scriu si despre ziua a doua. Si pentru ca m-am impiedicat ieri dimineata pe YouTube de un interviu cu Jeff Waters.

M-am trezit cu o durere groaznica de cap pe la vreo 8 si trei sferturi. Mda, pentru prima data in viata am aflat si eu ce inseamna o durere persistenta de cap provocata de muzica data tare. Nu mi se mai intamplase niciodata asta. Da, a fost tare. Prea tare. Pe parcursul tuturor celor trei zile de festival. In timpul Manowar am simtit si o arsura in gat - mi se intorcea inapoi ciocolata calda. Am opus rezistenta si m-a lasat in pace pana la urma, altfel ar fi fost al naibii de neplacut sa vomit in adidasi. Avand in vedere cat de aproape am stat de boxe... era oarecum de asteptat.

Stiu ca multi oameni s-au plans de cum s-a auzit la Aerosmith la Zone Arena, ca a fost prea incet... dar in momentul in care stai chiar langa boxe, lucrurile stau exact invers. Mi-a trecut prin creieras ca poate si faptul ca ma plouase bine contribuise la starea mea proasta din dimineata aia, asa ca m-am hotarat destul de repede sa ma imbrac ceva mai gros decat in prima zi. Am renuntat la geaca de piele, ca sufar cand mi-o uda ploaia si am mers pe tricoul gri cu Aristocats (da, am fost in tricou cu Aristocats la Slayer!) si am zis ca-mi iau doua hanorace la mine sa nu mai risc sa inghet asa cum inghetasem vineri in ploaie. La mine, nu pe mine direct de acasa, ca m-am gndit eu ca, daca ma obisnuiesc cu caldurica de acasa si dupa aia se face mai frig... n-am facut o mutare prea inteligenta. Dar cand am ajuns la Unirii n-am mai putut suporta. Imi era prea frig. Asa ca mi-am luat un hanorac pe mine.

Am ajuns in fata portii pe la 11. Si deja era plin acolo. E putin cam greu sa explic in cuvinte, asa ca am facut o schema. Asa, sa o explic acum. Linia verde e poarta de intrare, inchisa. Liniile maro, roz si albastru inchis sunt niste garduri metalice trantite acolo. Nu erau fixate in pamant si nici macar prinse intre ele. Daca cineva ar fi vrut sa le miste putea sa faca asta linistit. Lumea a inceput sa se adune intai intre culoarele alea din mijloc, delimitate de garduri. Si apoi peste tot in jur si in spate. Chiar inainte sa se dea drumul inauntru, pozitia brontozaurelului era aia marcata de x-ul ala rosu. Ni se spusese initial ca se vor da la o parte gardurile marcate cu maro pe schita mea (de fapt erau toate albastre, da' trebuia sa le diferentiez cumva pe desen). Nu s-a intamplat insa asa. S-au dat la o parte cele marcate cu roz. Si asta a declansat nebunia. Imbranceala, garduri trantite pe directia indicata de sagetile portocalii. Eu m-am trezit cumva invartita cu spatele la poarta de miscarea generala, impinsa de era sa cad pe spate, peste gardul trantit deja in exterior sub care vedeam picioare si ceva sange.

N-am cazut pentru ca m-a apucat un tip inalt, cu parul lung si cu cioc si cu tricou cu Metallica. Fenomenala descrierea, stiu, mai ales avand in vedere evenimentul... sunt sigura ca se gaseau cateva sute sa se incadreze in descrierea asta. Si m-a tinut bine de tot sa nu cad, in timp ce depuneam si eu eforturi sa-mi mentin echilibrul... impingandu-mi gamba intr-un colt de gard ridicat in sus de un genunchi care ajunsese sub el (sub coltul de gard). M-a tinut atat de bine incat inca am amintirea mov-verzuie pe antebrat. Dar n-as fi vrut sa aflu cum e sa cazi pe jos si apoi sa te calce in picioare valul asa cum am vazut ca au patit altii. De-abia am apucat sa-i multumesc cand am ajuns din nou la verticala. Si apoi miscarea generala ne-a impins in margine de tot, direct in jandarmi asa ca eu am ajuns la poarta frecandu-ma de cei aliniati acolo pe margine, cu bratul drept cu biletul ridicat in sus. Si apoi am luat-o la fuga... ma rog, cu viteza mea de melc turbat. Am intrat destul de repede, in nici una din cele trei zile nu prea au avut ce sa-mi controleze... eram doar cu propria persoana, telefonul agatat de gat, cheile, cartela de metrou, un pachet de servetele, bani putini si geaca de piele (in prima zi) sau hanoracul (in urmatoarele doua zile). Fara bagaje si cu putine buzunare. Loc in fata... la fel ca in prima zi. Pentru ca am ajuns suficient de devreme si pentru ca sunt mica si incap. Insa, chiar daca am incaput... n-am mai avut loc si sa-mi dau hanoracul jos de pe mine. Se incalzise, dar n-aveam loc sa ma dezbrac. Plus ca dezbracatul de hanoracul ala nu e o chestie chiar usoara. E luat de la raionul pentru copii, scrie pe el 9/10 ani. Numai bun pentru mine. Cu o singura exceptie... copiii de zece ani nu prea au bustul de peste 90 de centimetri... asa ca in zona aia e stramt bine... si nici nu se largeste asa usor de la purtat cum am constatat ca se largesc tricourile. Asa ca am preferat sa-l tin pe mine... ca usor nu mi-ar fi fost sa-l dau jos. Probabil ca a fost cea mai inteligenta solutie avand in vedere ca soarele m-a ars pe fata... ar fi fost tragic sa ma bronzez. Cred ca am mai spus ca mi-e scarba de pielea bronzata, seamana prea tare cu pielea nespalata.

Vita de Vie. Umplutura. Am facut o poza cu scena, apoi am dormit pe jos pana la ei si in picioare cat au fost pe scena. Si apoi am urmarit pregatirile pentru urmatoarea trupa...

Anthrax. Ma consider norocoasa. Am avut ocazia sa-i vad in formula clasica (aproape, reuniunea in formula cu adevarat clasica a fost acum 5 ani), cea cu Joey Belladonna (poze de sambata cu el: una, doua). Stiu ca au adunat mai multi ani cu John Bush la voce, dar toate piesele mele preferate de la ei apartin perioadei 1985-1991 (de la Spreading the Disease pana la Attack of the Killer B's). Sunt inca foarte in forma. Am ramas placut surprinsa. Si acelasi lucru este valabil si pentru celelalte trei trupe care au urmat. O spun acum ca sa n-o spun pentru fiecare. Nu am ce critica la prestatia lor pe scena. Toate patru trupele au fost excelente. Inapoi la Anthrax. Mi s-a parut dragut ca erau imbracati toti la fel (self-branded t-shirts). Au fost probabil cei mai energici. Cat s-a agitat Joey Belladonna nu s-a mai agitat nimeni in ziua aia. A parcurs scena de la un capat la celalalt (si ma refer la capetele de dincolo de boxe, de sub ecranele mari - poza asta cu el sub monitorul pe care se vad ceilalti membri ai trupei e una din preferatele mele), a sarit de pe scena pe platforma pe care erau oamenii care filmau si apoi inapoi pe scena, si-a pus o... aaa... nu stiu cum ii zice, o chestie cu pene colorate de genul alora purtate de indieni (in timpul piesei Indians, bineinteles) si a alergat putin incoace si-ncolo pe scena. Din pacate, eu am reusit sa prind doar momentul in care a aruncat-o de pe el si doar in marginea imaginii. In aceeasi imagine, pe ecran apare Scott Ian. Tot in mijlocul piesei Indians, putin inainte de momentul penelor colorate, au cantat inceputul de la Heaven and Hell. Nu a fost piesa completa (sopteam si eu versurile si nu am ajuns la jumatate) si nu a fost nici inainte si nici dupa, a fost chiar in mijloc. M-am mai agitat si pe Caught in a Mosh, Got the Time, Madhouse, Antisocial, Be All, End All, I Am the Law ("everyone... we need you to sing with us on this one"). Trei sferturi de ora in care m-am simtit foarte bine, asa ca... multumesc, Anthrax!

Megadeth. In formula cu Dave Junior la bas (din nou, ma consider norocoasa... Megadeth inseamna 2 x Dave pentru mine) si cu cel mai reusit banner al zilei (hehe, Vic)... mda, stiu, doar ei si Anthrax au avut banner. Slayer n-au avut, iar la Metallica a fost pus in functiune ecranul. Si a urmat o ora de calm, cu o trupa iar oarecum la uniforma, dar altfel decat trupa dinaintea lor: Mustaine & co. au fost toti la camasa (ma rog, asa au intrat pe scena, pentru ca, atunci cand a schimbat basul inainte de Peace Sells, Dave Junior a renuntat si la camasa si a ramas in tricou: poza cu trupa din timpul Peace Sells, poza cu Dave Junior cand a venit in fata mea la sfarsitul orei lor). Orice copil tembel si-ar fi putut pe seama ca s-a schimbat trupa chiar daca n-ar fi avut nici unii banner. Da, asta se vrea a fi o rautate din partea mea. I-am auzit pe multi cretinei plangandu-se inainte de Sonisphere ca de ce sunt Metallica healineri, ca ei se duc pentru Megadeth sau Slayer. A nu se intelege gresit, nu am nimic cu cei carora chiar le plac si celelalte trupe, dar ma calca pe nervi aia care au auzit ca acum e la moda sa nu-ti mai placa Metallica, e la moda sa iti placa Megadeth sau Slayer, da' cand vin la concert se uita... aaa... asa cum ma uitam eu vineri la Orphaned Land. Au fost foarte multi in jurul meu care habar n-aveau de ce se canta inainte de Metallica, era atat de evident ca nu stiau versurile... Poate ca au fost si unii care n-au fost in stare sa identifice nici macar o piesa. A nu se intelege ca n-au existat si oameni care chiar s-au agitat si au urlat pe acolo. Doar ca au fost foarte multi care mi-au parut cam... picati din cer. Revenind la Megadeth. Doar mie mi s-a parut ca Dave#1 s-a auzit cam incet? La voce ma refer. Si au mai fost cateva chestii la el pe care n-am putut sa nu le remarc. Cea mai vizibila, costumatia - a fost singurul in alb din ziua aia: camasa alba, protectii albe pe antebrate (poze: una, doua, trei, patru, cinci; primele doua in timp ce agita in aer o coama de invidiat care am citit ca i-ar fi facut pe unii sa se intrebe cu ce s-o fi spaland pe cap... da, tipii cu par lung... si mult(!) arata cel mai tare atunci cand ii pozezi dand din cap; ultimele trei in timp ce vorbea cu publicul). M-a amuzat ca la fiecare doua piese se ducea in stanga scenei (stanga mea, dreapta lor) sa bea un pahar de vin rosu si... ceva dintr-un pahar de plastic portocaliu si opac. Pare inca foarte in forma. Cu exceptia venelor foarte vizibile de pe maini, arata de parca ar avea cu vreo 10-15 ani mai putin. Am stat in fata lui Chris Broderick (poze: una, doua, trei, patru) care a fost numai un zambet. Ma roade ca imi pare ca seamana cu altcineva, la cum zambeste, la cum se misca pe scena, la cum tine chitara... doar ca nu-mi pica fisa cu cine. Pentru ei mi-ar fi placut sa stau in partea cealalta, in fata lui Dave Junior - a fost singurul care si-a aruncat la sfarsit in public toate penele de pe microfon. Stiu ca a venit si el in fata mea de cateva ori, n-au fost atat de energici precum Anthrax, dar nu au fost in nici un caz statici, s-au miscat si ei destul pe scena. Dar penele de pe microfon le-a aruncat doar in partea cealalta, chiar daca a venit destul de des si in fata mea (poze: una, doua, trei, patru, cinci, sase, sapte, opt; some wild hair in the air in these pictures as well) pe tot parcursul orei in care au cantat. Ce au cantat? In afara de Peace Sells, de care am amintit ceva mai sus... Holy Wars... The Punishment Due, Hangar 18, Head Crusher (introdus cu "a song about crushing people's heads... off 'Endgame'"), In My Darkest Hour, Skin O' My Teeth (introdus cu "this is a song that I wrote on my way home from the dentist"), A Tout Le Monde, Hook in Mouth, Trust, Sweating Bullets (piesa al carei videoclip s-a si vazut pe ecrane destul de des pe parcursul Sonisphere), Symphony of Destruction. Am uitat ceva? Ah, restul pozelor. Cu ei am facut ceva mai multe decat cu Vita de Vie sau Anthrax... sau Slayer. Vreo 35.

Slayer. Nu-i asteptam cu mare nerabdare. Nici macar nu pot spune ca le cunosc foarte bine muzica, exceptand piesele foarte cunoscute (foarte cunoscute inseamna la mine ca ori au videoclip, ori le baga foarte des live). Si dupa majoritatea pieselor pe care le cunosc nu pot spune ca m-am dat vreodata in vant. Bloodline (videoclip pe care l-au si dat pe ecrane la Sonisphere) imi place in draci. De fapt mai corect spus ar fi imi place piesa ("I'll kill you and your dreams tonight"), ca videoclipul... nu stiu de ce, dar mi se par asa penibile cadrele cu ei la costum. Mda, is dusa daca asta ma deranjeaza pe mine la videoclipul ala. In fine... ideea era ca nu am fost vreodata mare fana. Si nu m-as fi asteptat sa-mi placa asa cum mi-au placut. Ce-am retinut eu din ce au cantat: World Painted Blood (cu scena luminata in rosu), Jihad, War Ensemble, Seasons in the Abyss, Angel of Death, Disciple, South of Heaven, Raining Blood. Tom Araya (poza) mi s-a parut foarte (hmmm.... mai bine zis prea) linistit, prins in radacini intr-un singur loc. E drept ca cel mai recent live de-al lor vazut de mine e de acum... hmmm, opt ani (ma refer la ultimul vazut inainte de ziua de sambata, pentru ca saptamana asta am vazut "The Big Four" la Sonisphere Sofia - HD, aici). Kerry King (poze: una, doua, trei, patru, cinci, sase, sapte) si Jeff Hanneman (poze: una, doua, trei, patru) au facut de cateva ori schimb de locuri.

Metallica. Au intrat pe scena cu un sfert de ora mai tarziu. E drept ca aveau si sa termine la un sfert de ora dupa ora 23. Si toti oamenii care pana atunci se uitasera asa cum ma uitasem eu vineri la Orphaned Land s-au dezlantuit in momentul in care a inceput sa se auda Ecstasy of Gold. Deci da, d-aia au fost ei headlineri. Pentru ca majoritatea oamenilor de acolo pentru ei venisera. Toata lumea urla "Metallica! Metallica! Metallica!" Si au facut cu adevarat spectacol, chiar daca am auzit "Budapest" (ok, o singura data, la inceput, dupa aia a fost "Bucuresti" de nu stiu cate ori) si de la ei. Au inceput in forta, cu Creeping Death. For Whom the Bell Tolls la inceputul careia James si-a intins bratele catre "the Metallica family of Bucuresti". Imediat dupa care a urmat Fuel, insotita de flacari pe scena. Le-am simtit caldura in fata. Si m-am intrebat cum le-au simtit oare ei, care erau chiar acolo pe scena. "Are you having fun?" Urlete si maini ridicate in aer. "Well, tonight... it's a different story... because Metallica is here to make you feel even better. So here's some old stuff for you..." Un Disposable Heroes pe care nu-l mai simtisem niciodata asa intens. Si Kirk cu chitara Dracula chiar in fata mea (poze: una, doua, trei, patru, cinci, sase, sapte). Si apoi intuneric pe scena. Si tipul din dreapta mea a urlat "Fade to Blaaack!!!" Si ce-a urmat oare? L-am batut pe umar "te-a auzit..." Eram si eu incantata. E una din piesele lor dupa care sunt cu adevarat nebuna (si chiar am urlat ca nebuna cand James a intrebat "do you feel it?" la finalul ei). Asta si Harvester of Sorrow. Pe care n-am primit-o insa sambata. Insa, dupa ce au trecut putin si prin Death Magnetic (Cyanide) si dupa un Sad But True (dedicata celor trei trupe dinaintea lor si, bineinteles, si lor si publicului - "Do you understand what's happening tonight? It's history... 'The Big Four'... And you... you're here to be a part of history... So am I... and I'm very grateful to be here and Metallica is very grateful to be one of 'The Big Four'... So I'd like to dedicate the next song to Anthrax, to Megadeth, to Slayer, to Metallica... and to you!"), am primit o alta piesa care imi place enorm: Welcome Home (Sanitarium). Si apoi iar flacari. Pe care iar le-am simtit fierbinti in fata. Si artificii. Toate astea pentru One. La sfarsitul careia James a venit in fata mea si si-a aratat "dintii de vampir" - doua pene pe care le-a mestecat bine si apoi le-a scuipat la inceputul piesei urmatoare, una foarte intensa pentru mine, Master of Puppets. Nothing Else Matters care s-a terminat cu James in genunchi, aratand timp de cateva secunde catre camera o pana avand pe o parte logourile celor patru trupe si scris "June 2010" si pe cealalta parte avand scris, cu un font aparent neglijent, "The Big 4"... asta inainte sa intre in Enter Sandman. "You make us feel good!" a urlat James la sfarsitul piesei, dupa care au parasit scena. Ca sa se intoarca pentru coverul dupa Queen, Stone Cold Crazy ("this is the part of the set where we play a cover song from a band who has inspired us to play music - let's see if you can guess what band it is..."). Si au incheiat cu Seek and Destroy, inaintea caruia James a spus "we're gonna make this the loudest song of the evening... with your help... I have faith in you, Bucuresti" si in timpul caruia am simtit iar in fata caldura flacarilor de pe scena. "Metallica loves you, Bucuresti! Pumni de pene care si-au luat zborul in public. Am pus si eu gherutele pe una. In forma de sicriu, nu in forma clasica, avand pe o parte imaginea de pe album si pe cealalta avand scris Metallica, aruncata de "Mr. Gorillo". Bucuresti! You kicked ass! Thank you! Metallica appreciates you and we hope to see you soon..." Plus urletele lui "Mr. Gorillo" (si sigur a mai zis el ceva, da' eu n-am inteles ce), plus intrebarea de final a lui Lars "am I the only one here who thinks Metallica should come back to Romania a little more often?" Intrebare la care a primit... se putea altfel, niste urlete asurzitoare drept raspuns, asa ca a continuat cu o promisiune "Bucuresti, Metallica fuckin' loves you, that's it for tonight, but we will see you very.fuckin'.soon, thank you!" Dupa care au parasit, de data asta definitiv, scena... unul cate unul. Un tricou aruncat in public, al lui James... si ce ranjet din ureche in ureche avea pe figura in momentul in care l-a aruncat...

Toate pozele cu Metallica (fullsize).

N-avea sa se termine acolo... doar ca eu nu stiam inca asta...

[a treia parte]