on the verge of extinction... again

E asa usor sa dai din gura. Sa folosesti cuvinte mari pe care mai tarziu sa le regreti. Ca sa fie clar, nu e o critica la adresa altcuiva. Doar a propriei mele naivitati din trecut.

Prietenie. Atunci cand chiuleam impreuna de la religie si alte chestii de gen. Cand schimbam intre noi haine si lingeam aceeasi inghetata.

Apoi s-a terminat liceul si am ajuns la facultati in orase diferite. Si eu am fost foarte dezamagita de noii colegi, in special la nivel intelectual. Pe undeva, era de asteptat, venind de la un liceu considerat de elita. Dar am ajuns sa idealizez etapa precedenta si sa ridic oameni pe un piedestal pe care nu meritau sa ajunga. Si sa-mi doresc sa fie mandri de mine si de rezultatele mele din facultate. Ceea ce acum mi se pare stupid, dar era atat de important pentru mine in urma cu zece ani.

Intalnirea de zece ani a fost ciudata.

Oameni casatoriti sau pe cale sa. Oameni cu copii pe drum. Fosti parteneri de rele tinand predici. Despre iubire, despre acea unica persoana speciala si alte chestii... bla, bla, bla...

Eu osciland intre momente in care ma simteam o dezamagire pentru ca sunt ramasa in urma, ca nu m-am maturizat... si momente in care ma simteam dezamagita de restul... pentru ca imi pareau atat de imbatraniti, de spalati pe creier, de... deja morti dintr-un anumit punct de vedere.

Mi-am adus aminte de chestiile astea pentru ca am fost prin Brasov zilele trecute. Acum cu riduri pe frunte, dar tot imatura... cine dracu' se catara si face piruete pe bolovanii decorativi din parcarea Kaufland... la 31 de ani?

Apoi am vazut articolul asta ieri. Si mi-a atras atentia bucata asta:

As you go through life's rich tapestry, you realize that most people you meet aren't fit to shine your shoes. It's a sad fact, but it's true. A good friend is someone who'd hide you if you were on the run for murder. How many of them do you know?

Nu, n-ar face asta. Mi-ar spune sa ma predau. Am auzit prima data ceva de gen in 2004. Stiu ca ce voiam era periculos si ca as fi putut sa ma omor, dar n-o s-o iert niciodata ca nu m-a ajutat atunci. Nu i-am mai raspuns niciodata la telefoane si mesaje din duminica aia. In 2012, mi-a zis ca are acelasi numar de telefon daca vreau sa vorbim. Doar ca atunci am zis nu, mersi! Si nu cred ca o sa ma razgandesc vreodata.

Stiu ca e usor sa vezi indicii dupa, dar cateodata ma gandesc ca e ori cine dracu' ar fi crezut ca eu sa fiu cea salbatica, ori a fost clar mereu in functie de ce vedeai... Pentru ca eram tacuta, dar salbatica atunci cand eram singura. Ceea ce inca sunt. Si doar acum realizez cu adevarat ca majoritatea oamenilor nu sunt asa.