on the verge of extinction... again

Iar ceva ce ar fi trebuit sa fac in ianuarie... se pare ca devine traditie.

Sa incepem deci. In ordine oarecum cronologica dupa anul primei aparitii... adica intr-o ordine ciudata, care s-a dorit initial a fi cronologica, dar a iesit alandala. Ce s-a mai adaugat la colectia mea de muzici in 2019.

Cinci bilete.

Hollywood Vampires. Pentru ca... Joe Perry, bineinteles!!! Si doar atat ar fi suficient, dar pe aceeasi scena va mai fi si Alice Cooper! Si Duff McKagan (pe care nu l-am vazut niciodata live pana acum).

Queen + Adam Lambert. Ma rog, 50% din Queen. Dar e mai mult decat nimic si la mai mult de atat nu se poate spera acum. Iar in caz ca va intrebati, nu regret concertul din martie, a meritat.

Megadeth. Pentru ca-mi sunt in continuare dragi si biletele sunt si de data asta ieftine.

Scorpions. Pentru ca sper ca il vor avea pe Mikkey Dee si in Europa, nu doar la americani. Mikkey Dee!!! Si chiar daca nu... de ce sa ratez probabil ultima sansa de a-i vedea?

Iron Maiden. Pentru ca... de ce nu?

Doar un gand...

Pentru ca azi ieri mi s-a rupt filmul. Si pur si simplu m-am trezit in aer in bratele cuiva care ma aseza pe patul din cortul de prim ajutor. Ultima chestie pe care o tin minte inainte de momentul ala a fost ca ma uitam prin gard la adidasi. Si atat. Nu tin minte nici una din chestiile pe care le patesc uneori cand ma tem ca o sa lesin. Nu tu ameteala, pete gri sau bazait in urechi... absolut nimic!

E drept ca mi-era putin sete. Dar avusesem sticla cu apa inghetata la mine, bausem inainte sa intru. Asa ca nu era o sete care sa invinga scarba de stat la coada la jetoane. Si e drept ca ma simteam putin obosita, imi simtisem picioarele grele cand alergasem de la poarta la gard. Chestie care nu s-a intamplat pe drumul de la Arene la Unirii, cand n-am avut nici cea mai mica problema sa alerg. Dar n-am dat mare atentie.

Da, m-am speriat. N-am mai patit niciodata asta. Au fost mereu semne (aaa... semne evidente!) ca ceva e in neregula, am putut mereu sa fac ceva. Si nu mi s-a mai intamplat niciodata sa nu stiu de mine. Ma rog, exceptand cele doua momente sub anestezie generala.

Un fel de cum a fost la sfarsitul saptamanii trecute si in jurul lui.

• Frig! Am tremurat pana la masina, masina lasata de tati destul de departe de gara, in apropierea Penny.
• Am fost incantata sa gasesc pe patul din camera mica un pachet de hartie igienica Milde (e preferata mea) si un pix cu beculet rosu.
• Le-am aratat alor mei ce mi-am luat cu mine la capitolul haine si incaltari (multe, ca mama ma tot frecase la cap la telefon "ia aia, ia aia, ia aia..."), am probat rochita neagra si pentru ai mei, apoi m-am schimbat... in mov si am strans dezastrul facut prin camera cu hainele si incaltarile scoase din geanta si aruncate in toate directiile.
• Ne-am pornit la drum. Si s-a pornit si ploaia. Inainte sa iesim din oras, o aud pe mama vesela "uite aici ne-am luat casa!". Does not compute a fost initial reactia din creierasul meu, pentru ca dupa aia sa mi se intoarca stomacul pe dos cand mi-a picat fisa ca acolo e un cimitir.
• M-am mirat cat de mult se intinde "zona metropolitana Brasov" (nu glumesc, mi-ar fi placut sa pozez placuta).
• M-am gandit ca probabil a inghetat iadul, pentru ca tati a fost de acord sa ma lase sa bag un CD de-al meu si am ajuns sa ascultam...

[prima parte]

Sambata, 26 iunie 2010. A doua zi de Sonisphere. Ziua celor patru mari grei ai thrash-ului. Ziua pentru care sperasem putin si la un Annihilator in momentul in care au inceput sa se anunte nume noi... iar eu am inceput sa studiez afisele pentru celelalte evenimente Sonisphere incercand sa-mi imaginez ce nume de pe alea o sa mai prindem si noi. Doar erau confirmati pentru Sonisphere Madrid, nu? Hehe, ce frumos ar fi fost. N-am avut norocul asta, insa. Asa ca am tot frecat ieri si azi Alice in Hell... sa-mi creeze dispozitia necesara sa scriu si despre ziua a doua. Si pentru ca m-am impiedicat ieri dimineata pe YouTube de un interviu cu Jeff Waters.

M-am trezit cu o durere groaznica de cap pe la vreo 8 si trei sferturi. Mda, pentru prima data in viata am aflat si eu ce inseamna o durere persistenta de cap provocata de muzica data tare. Nu mi se mai intamplase niciodata asta. Da, a fost tare. Prea tare. Pe parcursul tuturor celor trei zile de festival. In timpul Manowar am simtit si o arsura in gat - mi se intorcea inapoi ciocolata calda. Am opus rezistenta si m-a lasat in pace pana la urma, altfel ar fi fost al naibii de neplacut sa vomit in adidasi. Avand in vedere cat de aproape am stat de boxe... era oarecum de asteptat.