on the verge of extinction... again

Doar un gand...

Pentru ca azi ieri mi s-a rupt filmul. Si pur si simplu m-am trezit in aer in bratele cuiva care ma aseza pe patul din cortul de prim ajutor. Ultima chestie pe care o tin minte inainte de momentul ala a fost ca ma uitam prin gard la adidasi. Si atat. Nu tin minte nici una din chestiile pe care le patesc uneori cand ma tem ca o sa lesin. Nu tu ameteala, pete gri sau bazait in urechi... absolut nimic!

E drept ca mi-era putin sete. Dar avusesem sticla cu apa inghetata la mine, bausem inainte sa intru. Asa ca nu era o sete care sa invinga scarba de stat la coada la jetoane. Si e drept ca ma simteam putin obosita, imi simtisem picioarele grele cand alergasem de la poarta la gard. Chestie care nu s-a intamplat pe drumul de la Arene la Unirii, cand n-am avut nici cea mai mica problema sa alerg. Dar n-am dat mare atentie.

Da, m-am speriat. N-am mai patit niciodata asta. Au fost mereu semne (aaa... semne evidente!) ca ceva e in neregula, am putut mereu sa fac ceva. Si nu mi s-a mai intamplat niciodata sa nu stiu de mine. Ma rog, exceptand cele doua momente sub anestezie generala.

Se pare insa ca nu m-am speriat suficient. Nu suficient incat sa spun ceva despre faptul ca de jumatate de viata nu sunt in nici un caz nevinovata cand vine vorba de orice probleme de sanatate as putea avea. Nu conteaza ca in cazul asta in particular e mai probabil sa fi fost de la lipsa recenta decat de la abuzurile dinaintea ei.

Amuzant ca asta s-a intamplat inainte de concertul Megadeth. Din doua motive...

Primul motiv e ca una din chestiile care mi-au ramas pe creier din documentarul Behind the Music a fost o bucata cu Ellefson in care spunea ceva de genul I'm probably the worst kind of drug addict there is because I'm the guy who can look you in the face and lie to you.... Si da, se pare ca... oricat de speriata as fi fost de felul in care imi simteam mainile si genunchii, de ideea ca nu mai stiusem de mine timp de... se pare ca niste minute bune, din ce mi s-a spus... tot n-a fost suficient sa ma faca sa raspund sincer la intrebari.

Doar ca nu mai am chef de critici, reprosuri, sfaturi. Si nu vreau sa permit cuiva sa incerce macar sa ma repare. Nu stiu ce o sa fac in viitor, nu stiu daca o sa mor dracului pana sa implinesc 30 de ani sau daca toata nebunia asta o sa inceteze sau daca o sa fiu vreodata capabila sa o controlez, sa o tin in echilibrul acela sinistru de fragil. Ce stiu sigur e ca n-o sa permit nimanui altcuiva sa-mi traseze drumul.

Al doilea e acel the sleeping feel no more pain din piesa asta pe care o tot frecam ieri. Scuze, eu prefer versiunea asta.

N-am mai stiut de nimic, n-am simtit absolut nimic. Asta e si moartea? Nu mai stii de nimic, nu mai simti absolut nimic... nici macar nu stii ca ai murit.

In caz ca se intreaba cineva... Da, o sa scriu despre concert. Si inainte o sa apara postarea despre concertul Dark Tranquillity, care este aproape gata de luni. Am fost doar prea agitata si obosita sa o termin de tot si sa pun pozele. Si da. Bineinteles. Da, exact asa cum zice si in descrierea mea de twitter - arrogant, excessive.