on the verge of extinction... again

Aveam postarea asta in draft de vara trecuta. In sfarsit am si formatat-o.

Cuprins

• Un brontozaurel stresat inainte de turneu
• Inceputul turneului
• Munchen
  • Cautarea
  • Asteptarea
  • Ziua concertului
  • Aerosmith
  • Dupa concert
• Berlin
  • Cautarea
  • Asteptarea
  • Ziua concertului
  • Aerosmith
  • Dupa concert

Un brontozaurel stresat inainte de turneu

Sau prima data cand am calatorit in afara doar ca sa vad o trupa live. Poate ca e surprinzator ca n-am facut asta mai devreme, dar... normalul meu e destul de diferit de normalul altor oameni.

Pentru alti oameni, exista vacante. Pentru mine, n-au existat niciodata decat vacantele de pierdut vremea din timpul scolii. N-au existat niciodata genul de vacante in care pleci undeva - la munte, la mare, sa vizitezi nu stiu ce loc. As zice pentru ca nu mi-am permis, dar cand am inceput sa tin prezentari la conferinte si deplasarile si cazarea nu erau pe banii mei, nu m-a interesat niciodata sa raman pe undeva mai mult decat era strict necesar, chiar daca organizatorii acopereau mai multe nopti.

Asa ca in momentul in care m-am decis sa vad doua concerte Aerosmith in Germania, eram complet incompetenta la capitolul organizat o calatorie. Oriunde. In singurele doua ocazii in care mai fusesem la concerte in afara Bucurestiului (Iron Maiden 2010 si Artmania 2012), nu facusem decat sa ma urc in tren doar cu hainele de pe mine, fara vreun plan clar legat de ce voi face cand voi ajunge acolo. In afara de asteptat ore in sir ca sa prind loc la gard, bineinteles.

Ceea ce a facut ca totul sa fie nu doar foarte stresant, dar de-a dreptul inspaimantator din momentul in care a devenit clar ca vor veni in 2017 cu acel turneu de adio despre care incepuse sa se vorbeasca de cateva luni.

Voiam sa-i vad pentru ca mi-era teama ca nu va mai exista o alta sansa, iar turneul sud-american proaspat incheiat fusese cel mai bun din ultimii cinci ani. Dar nu aveam nici cea mai mica idee ce implica asta.

Cum au curs lucrurile: pe la sfarsit de octombrie- inceput de noiembrie 2016, au inceput sa apara zvonuri despre un concert in Tel Aviv si apoi au fost confirmati ca headlineri la Download. Nici una din cele doua optiuni nu-mi convenea, Israel din motiv de viza, Download in motive de mocirla si optiuni proaste de transport local.

Apoi au lansat niste teasere video, unul din ele cu Angela Merkel - hopa, concert pe undeva in Germania? Poate chiar in Berlin? Berlinul era la momentul respectiv cea mai "safe" optiune la care as fi putut sa sper pentru care era singurul oras pe care il stiam suficient ca sa am incredere ca pot sa supravietuiesc acolo.

Am avut noroc. Pe lista anuntata la cateva zile dupa era si un concert la Berlin. Ca parte a singurului grup de patru concerte consecutive care nu aveau legatura cu vreun festival. Desi am fost tentata si de Cracovia si Copenhaga, pana la urma am ramas doar cu biletele pentru Munchen si Berlin luate imediat dupa ce s-au pus in vanzare. Pentru ca mi-a fost frica. Au fost primele (si, in continuare, singurele) bilete de peste 150 de euro cumparate vreodata si mi-a fost teama ca ceva va merge "horribly wrong".

Aveam un milion de scenarii catastrofale in creier. Ca biletele nu vor ajunge - imaginati-va ce soc am avut cand am deschis cutiuta postala si am constatat ca nemtii chiar respectasera acel "Lieferzeit: drei Werktage". Ca cineva o sa moara si n-o sa mai vad niciodata concertele. Ca o sa se intample ceva si voi avea nevoie de banii cheltuiti pe bilete. Si bineinteles ca sansele sa se intample ceva par mai mari atunci cand totul e nou. Iar eu nu aveam nimic de care sa ma agat in afara faramelor de neamta pe care le-am prins uitandu-ma la Formula 1 si Kommissar Rex si a faptului ca mai fusesem in Berlin.

Asa ca dupa ce nebunia de moment s-a limitat la doua bilete pentru ca linkurile pentru pachete VIP la concertele respective n-au mers, mi-a fost prea frica sa mai cheltui alti bani. La urma urmelor, un M&G de 30 de secunde cu Steven si Joe era mai mult decat castig in trei luni - insanity! Iar cel cu Brad si Tom, mult mai ieftin, dar totusi nu ieftin, parea sa fie mai degraba ceva pentru muzicieni, asa cu nu prea aveam ce sa caut acolo, nu? Si... nu sunt toanta, nu? Am creier, pot sa gasesc hotelul.

Si avea sa-mi fie foarte frica in continuare ca ceva va merge foarte prost si voi regreta. N-am scapat de asta pana nu m-am intors de la cel de-al doilea concert. Cred ca intotdeauna imi va fi frica. Nu de ce as putea pati eu, ci de ploaia de I told you so! si sentimentul de vinovatie pe care il anticipez. Pentru ca fiecare concert la care am fost vreodata a fost mereu decizia mea. Luata impotriva a zeci de concerte iti trebuie tie!, cand termini si tu odata cu concertele?, asta e important pentru tine?!.

In fine... cu aceeasi frica am rezervat si hoteluri si bilete de avion si, ca sa vezi, ceva chiar a mers prost si unul din zboruri s-a anulat, dar macar mi-am recuperat in cele din urma banii (minus diferenta de curs valutar) si am platit doar jumatate ca sa fac acelasi drum pe roti.

Inceputul turneului

Turneul lor a inceput in Israel. Si a fost sinistru de usor sa aflu unde stau. Primul articol despre sosirea lor in Israel de care m-am impiedicat pe internet continea numele hotelului. Si mi-a picat prost. M-am simtit furata de sansa de a-mi exersa talentele de detectiv.

Al doilea concert a fost in Georgia, la Batumi. Am inceput munca de documentare dinainte sa ajunga ei acolo. Am facut o lista cu hotelurile de lux din oras si le-am studiat pe toate. Apoi, dupa ce am aflat ca plecasera deja din Israel, am inceput sa caut articole despre sosirea lor in Batumi. Cautarile in engleza n-au dat nici un rezultat, asa ca hai sa incercam pe limba lor cu ajutorul sfantului Google Translate (eu nici nu inteleg alfabetul ala). In felul asta am dat de un filmulet cu Steven sosind la hotel, filmulet care n-ar fi spus nimic, daca la sfarsit, atunci cand camera s-a miscat pentru ca omul care o tinea a vrut s-o opreasca, n-ar fi intrat in cadru o placuta cu sigla hotelului, pe care am recunoscut-o ca fiind a unuia din hotelurile de pe lista mea.

A urmat Moscova. La fel, cautarile in engleza n-au adus nimic, asa ca am incercat in rusa, alta limba cu care n-am absolut nici o tangenta. Din nou, am gasit cateva articole cu filmulete, unul din ele continand sosirea lui Joe la hotel si imagini foarte clare cu strada pe care se gaseste si cu intrarea. As fi crezut ca va fi usor. Dar in momentul acela nu stiam inca un lucru despre Moscova: ca are al dracului de multe hoteluri de lux. Am studiat aproape douazeci pana sa-l gasesc pe cel care trebuie. Dar l-am gasit, asa ca am plecat spre Munchen increzatoare in fortele proprii.

Munchen

Zborul meu era unul de dimineata. Foarte de dimineata. Dar l-am prins si experienta Tarom a fost o surpriza placuta. Ma rog, in comparatie cu singura data cand mai zburasem cu Tarom (de nevoie, Qatar Airlines vandusera mai multe bilete decat scaune si nu le mai ramasese loc si pentru mine in avion). Atunci picau pe podea bucati din scaune. Jalnic pe langa conditiile oferite de Qatar Airlines. Dar de data asta n-a mai fost asa rau. A nu se intelege ca s-ar fi ridicat la nivelul arabilor intre timp. A fost doar... mai putin rau.

In aeroport, am avut cateva surprize. As fi vrut sa-mi mai verific inca o data traseul, dar internetul era doar contra unei adrese de email. Dragul meu aeroport, nu ne cunoastem atat de bine incat sa-ti dau astfel de detalii intime. Asa ca am inchis laptopul si mi-am zis ca ma descurc si fara.

Automatele de bilete nu mergeau decat cu bancnote de maxim 20 de euro. Pentru ca... Germania? Eu n-aveam decat bancnote de 50, asa ca m-am indreptat catre un fel de cafenea care vindea si inghetata. 1.20 euro cupa, cam mult fata de preturile pe care le stiam eu in Berlin. Da, da, Munchen e mai scump si oricum 1.20 euro e chiar o idee sub preturile de la Otopeni, nu? Vanzatoarea de acolo, o asiatica aparent nevorbitoare de engleza. In aeroport?! Mbine, nu conteaza, atata neamta stiu si eu. In timp ce-mi pregatea cornetul, mi-a sunat telefonul. Am raspuns si, dupa scurta conversatie, am avut surpriza s-o aud pe tipa vorbindu-mi in romana. Okay, asta a fost un moment ciudat. Lucreaza in aeroport in Munchen, nu stie engleza, dar stie romana?!?!

Am trecut peste, mi-am luat inghetata si restul, m-am intors la automat, mi-am luat bilet si am coborat la tren. Drumul era destul de lung, asa ca am profitat de ocazie sa scot laptopul si sa mai lucrez putin. Da, stiu. Teoretic asta ar fi trebuit sa fie un fel de vacanta pentru mine, dar in primele patru zile am tot folosit astfel de ocazii ca sa mai fac cate ceva.

Ajunsa in oras, mi-a fost teama sa apar la hotel prea devreme pentru ca nu stiam cum vor reactiona oamenii de acolo. Asa ca m-am invartit, m-am pierdut, am descoperit ca totusi inteleg suficienta neamta ca sa ma descurc cu indicatiile de la prima bunica oprita pe strada care evident ca nu intelegea o boaba de engleza si, incet, incet, am trecut de la "turista pierduta" la as putea fi ghid pentru partea asta din oras in cele mai putin de cinci ore in care mi-am nenorocit spatele carand ghiozdanul si geanta cu laptopul pe acolo.

Dar hei, macar am vazut piata unde se construia scena si am prins o idee referitoare la cum se va face accesul. Idee care avea sa se dovedeasca a fi complet gresita, dar na...

Am ajuns la hotel, si, desi zona parea dubioasa la prima vedere, la interior totul a fost altfel. Personalul a fost foarte amabil, iar camera mea a fost o surpriza foarte placuta. Simpla, dar curata, moderna, placuta si comfortabila. Exact asa cum isi fac reclama - cheap and cosy.

Am sarit pe internet sa vad daca pot gasi ceva despre sosirea lor in Munchen, dar n-am gasit nimic, in nici o limba. Asa ca am iesit putin si m-am mai plimbat prin oras.

Cautarea

A doua zi, nimic nou si util. Stiam ca ajunsesera, dar nu aveam nici cea mai mic idee unde ar putea fi. Asa ca mi-am facut iar o lista cu hotelurile de lux din oras. Le-am pus pe harta, mi-am facut un traseu care sa le includa pe toate si am pornit la drum, sperand ca voi gasi ceva indicii la fata locului... o mutra cunoscuta, alti fani asteptandu-i... ceva.

Primul hotel, Le Meridien. Cu un hol cu un aspect foarte business. Dar nimeni care sa aduca macar a fan Aerosmith in hol sau in fata hotelului.

Al doilea pe lista mea era Sofitel. Pe care nu l-am gasit. N-o fi intrat in pamant, asa ca explicatia e probabil ca sunt eu toanta, dar m-am gandit ca nu conteaza. Am stat in hoteluri Sofitel, chiar daca nu in Munchen (si nu, n-am platit eu, ci organizatorii conferintelor) si nu mi-au parut ca ar fi in stilul hotelurilor in care sta de obicei trupa. Plus, dupa Google Maps era chiar langa statia de tren. Sunt sigura ca sunt izolate fonic camerele, dar chiar credeti ca Aerosmith ar sta la cativa zeci de metri de sine? Mhm, ma gandeam eu...

Urmatorul pe lista, The Charles. Inainte sa sosesc in Munchen eram convinsa ca asta va fi hotelul. Aproape de locatia de concert si opulent. Cel mai mare apartament e de peste doua ori mai mare decat cel mai mare apartament de patru camere pe care l-am vazut vreodata in Bucuresti. Are un pian - hm, suna perfect pentru Steven! Si costa 22000 euro pe noapte. Nu, n-am gresit numarul de zerouri. Apropo, garsoniera mea de rahat a costat undeva intre un sfert si o treime. S-o cumpar, nu pe o noapte. In 2002, inainte de bula, dar totusi...

Din pacate, n-am gasit absolut nimic care sa indice ca ar putea fi acolo, asa ca n-am putut decat sa merg mai departe.

Si, daca cu o zi inainte glumisem ca as putea fi ghid in Munchen... la cateva sute de metri de hotel am ajuns sa fac si asta. Doua bunicute s-au apropiat de mine si m-au intrebat ceva. Instinctiv, Keine Ahnung! si o privire plouata. Nu era ca si cum n-as fi vrut sa le ajut, dar si eu eram turista si ele cautau... la dracu', Altstadt! Aah, esti cazuta in cap, Ana? Se fac sinapsele cu intarziere? Asa ca m-am intors si am inceput sa alerg dupa ele. Ma rog, cu cata neamta stiu, cu harta lor, cu dat din aripi, le-am explicat cum sa ajunga in inelul central.

Mai departe, hotel Konigshof. Singurii oameni vazuti acolo nu aduceau deloc a rockeri, asa ca am mers mai departe.

Apoi m-am pierdut la un moment dat, insa in cele din urma mi-am gasit iar calea catre Platzl si Louis, dar nici la hotelurile astea n-am dat de vreun indiciu.

In cele din urma am descoperit si Bayerischer Hof. In fata caruia erau niste oameni care aratau a fani. A fani Michael Jackson. Adunati in jurul unei statui reprezentand un tip cu barba care clar nu era Michael, statuie inconjurata de lumanari, flori si poze cu Michael. In caz ca va intrebati ce dracu'... asta a fost si reactia mea. Aveam sa aflu mai tarziu ca ala era hotelul la care statuse mereu in Munchen si de-aia.

In fine, rupta si franta, in ciuda soarelui care trecuse de la super timid la cam insistent pentru o creatura pistruiata, mi-am tarat picioarele si pana la ultimele doua hoteluri. Nimic la penultimul, Vier Jahreszeiten Kempinski, hai la ultimul. Fix inainte de hotel, o locatie care vindea niste covrigi la care am privit cu o pofta pe care mi-am pus-o in cui - doi euro, ce mama dracului? Nu mancasem nimic si era deja ora trei, dar... doi euro pe un covrig?! Am trecut si pe langa ultimul hotel, nimic pe strada in fata lui, nimic in hol...

Dar cand am ajuns la colt, acolo unde era restaurantul hotelului, am dat peste singurul indiciu de pana in acel moment. Un panou care facea reclama concertului. Peste drum, un alt panou. Si, dincolo de intersectie, o masina de politie. Hmm... imediat mi-a fugit gandul la concertul Hollywood Vampires si afisele puse doar de ochii trupei in apropierea hotelului. Cele doua panouri erau singurele pe care le vazusem prin oras... si umblasem destul! Mai erau niste afise pe gardurile ce imprejmuiau zona de concert si atat.

Nu aveam cum sa stiu, dar nici nu gasisem vreun indiciu mai bun la vreun alt hotel. Asa ca m-am decis sa ma intorc la hotel (al meu), sa las hanoracul Aerosmith, sa ma schimb in ceva ce nu ma identifica imediat ca fan obsedat si sa ma intorc la hotelul respectiv.

Zis si facut, cu o pauza de inghetata pe drum. O pauza mai lunga pentru ca asa era si coada din fata locatiei. Ceea ce bineinteles ca mi-a bagat in cap ideea ca trebuie sa fie buna. In caz ca sunteti curiosi, Gelateria Garda (cred ca mai au si alte locatii in Munchen, nu doar cea pe langa care am trecuit eu atunci... cred!), iar alegerea mea a fost lamaie si rom cu stafide.

Asteptarea

Intre timp, in fata hotelului aparuse un tip cu un copil. Chestie care nu mi-ar fi atras atentia daca copilul n-ar fi avut o poza cu trupa. Hmm, ce stiu oare? Am incercat sa intru un vorba cu tipul, dar nu doar ca n-a vrut sa-mi raspunda... a fost chiar putin agresiv. La fel si unul din angajatii hotelului. Dar macar rabufnirea omului mi-a confirmat ce nu stiam pana atunci sigur. Ca stau in acel hotel.

Lucru reconfirmat atunci cand gagica lui Steven a iesit sa fumeze. Si din nou cand Aaron, cu care am si intrat putin in vorba, a iesit sa faca acelasi lucru. Sau cand John Bionelli si Magee au iesit trimisi sa faca ceva cumparaturi.

Asteptarea a fost lunga. Probabil spre disperarea tipului scund de la hotel, nu m-am plictisit de asteptat (asa imi spusese ca o sa ma plictisesc eu de asteptat). S-a plictisit tipul cu copilul, au aparut alti oameni, unii, aveam sa aflu mai tarziu, strict la vanatoare de autografe pentru ebay. Eu nu pot purta o conversatie in neamta, asa ca am fost in mare parte pe afara, dar am mai prins cate ceva.

Printre altele, faptul ca una din tipe ii intalnise la aeroport. Ceee? Nu sosisera cu o cursa charter?! Pe un alt aeroport unde nu are acces toata lumea? Se pare ca nu...

Timpul s-a scurs in continuare si oamenii au inceput sa mai plece. Pana cand am mai ramas doar cinci.

Mai era mai putin de o ora pana la miezul noptii cand din hotel a iesit un cuplu in varsta, amandoi foarte eleganti. Tipul s-a dus la masina, ea a ramas putin in urma, ne-a vazut, s-a uitat la noi cu mila si a bufnit-o rasul. A venit la noi si a inceput sa verse informatii. Dupa cum am spus, nivelul meu de intelegere al limbii e jalnic, dar tot am prins ca sunt aproape toti la ultimul etaj la masa si se pregatesc sa se retraga. Foarte probabil la somn.

Dupa asta, am mai ramas doar trei. Grupul ebay mai avea sansa sa-i prinda a doua zi, imediat inainte sau dupa concert, dar eu eram acolo in primul rand pentru experienta concertului. Plus ca simteam ca aveam ceva de dovedit tipului de la hotel care fusese atat de nepoliticos la inceput. Ca nu sunt fragila. Ca rezist sa astept.

Catar incapatanat, dar a fost o decizie buna. Brad se dusese altundeva in oras pentru masa de seara si, in cele din urma, s-a intors, insotit de John Bionelli, amandoi intr-o dispozitie foarte buna, cu chef de vorba si de glume. Brad mi-a semnat DVD-ul Aerosmith Rocks Donington si albumul Whitford- St. Holmes, John Bionelli ne-a facut poze (da, port o esarfa peste geaca de piele... era tarziu si mi-era friiiig!), le-am multumit si am plecat aproape plutind.

Drumul de intoarcere a fost atat cu momente amuzante cat si cu momente intunecate, dar trecem peste asta. I'm a fierce wild cat and your average moron who can't keep his tentacles to himself is no match for me.

Ziua concertului

Dupa toata aventura mea din ziua precedenta, primul articol vazut in dimineata aia continea numele hotelului. Nuuu, de ce, nu e corect! Eu a trebuit sa bat tot orasul sa-l gasesc!

Cu tot umblatul din zilele precedente, pana si bataturile mele aveau bataturi. Si, cum venisem cu avionul, fara bagaj de cala, nu aveam la mine nimic cu care as fi putut sa-mi tai pansamentele. Din fericire, cei de la receptie m-au ajutat din nou, la fel cum ma ajutasera cu internetul si cu adaptorul (laptopul meu e pe model american si imi uitasem adaptorul acasa).

Am plecat devreme de la hotel cu gandul sa ma duc spre Konigsplatz sa ma lamuresc pe unde exact se va intra si poate sa trec rapid pe la hotel dupa. Insa in momentul in care am vazut ca erau deja oameni care se instalasera la intrare, planurile s-au schimbat brusc. Experienta de concert era clar prioritatea numarul unu, asa ca nu se punea problema sa nu stau sa prind un loc bun. Asa ca mi-am rezervat un loc la una din portile de intrare.

Printre oamenii de acolo mai era si un tip din Israel. Care da, ii vazuse in Israel (si nu fusese deloc incantat ca Bar Refaeli isi facuse aparitia acolo - uh, she's a bitch) si venise sa ii vada iar. Chestie care mi-a spus ca a fost de neinteles pentru colegii lui. Dar brontozaurelul asta a inteles perfect.

L-am lasat sa-mi pazeasca hainele si, cel mai important, locul, cat timp am dat o fuga pana in cel mai apropiat Lidl. Oamenii locului imi spusesera ca sticlele nu vor fi permise, dar se va putea intra inauntru cu suc in pungi si mancare. Asa ca aveam de gand sa-mi fac provizii ieftine. Provizii care aveau sa ma tina pana la Berlin.

Operatiunea Lidl a fost un succes asa ca n-a mai ramas decat sa incercam sa ne protejam pe cat posibil de soare. Prognoza meteo imi spusese niste minciuni frumoase cu nori si poate ceva ploaie usoara, dar n-am avut parte decat de canicula si mult, foarte mult soare.

Multele ore de asteptare au trecut din fericire mai usor cu toate discutiile despre muzici (l-am socat cand i-am spus ca precedentul meu concert fusese Sabaton, nu-si imagina ca ar mai fi auzit cineva de ei), amintiri din facultate si altele de gen.

La capitolul noutati Aerosmith, am aflat de la el ca auzise Mama Kin si Same Old Song and Dance la soundcheck. Nici una din cele doua piese nu facuse setlistul pana in acel moment, dar suna plauzibil ca ar putea intra in setlist in Germania. Am mai aflat si ca isi cumparase un bilet la meet & greet-ul cu Brad si Tom, dar ca se anulase si isi primise banii inapoi. Informatie pe care i-am pasat-o imediat lui Alex si poate ca n-ar fi trebuit... l-am facut sa se ingrijoreze inutil pana la Copenhaga...

Singurul incident notabil: un francez mare aproape ca a lesinat peste noi. Tipul nu bause nici un pic de apa toata ziua si nici n-a vrut de la noi cand i-am oferit. Ne-am uitat tampiti unul la altul si apoi la francez. Mbine, nene, daca vrei sa nu rezisti pana la concert e treaba ta, da' se poate sa nu pici peste noi ca suntem mai mici si ne faci afis?

Inainte sa intram, ne-am trezit ca se schimba oamenii de la securitate intre culoarele noastre si el are in fata o tipa si eu un tip. Din moment ce trotuarul din spatele nostru nu era chiar atat de lat si se aglomerase suficient incat sa ma simt ca o sardina (comparatie care i-a amuzat teribil pe cei de la paza), am spus ambii ca nu avem nici o problema cu a fi controlati de cineva de sex opus. Dar tot ne-au pus sa facem schimb de locuri, din fericire fara incidente.

Ne-au rupt biletele urat, chestie la care am strambat amandoi din nas pentru ca biletele astea sunt o amintire frumoasa pentru un fan. Dar macar am prins locuri destul de bune in fata la gard, fix in fata microfonului lui Joe. Si le-am pastrat pana la sfarsit, in ciuda faptului ca, oricat de surprinzator ar suna asta cand vorbim de Aerosmith, concertul avea sa se dovedeasca unul din cele mai brutale la care am fost vreodata. Am purtat vanataile alea trei saptamani.

In fine... doar destul de bune pentru ca trebuia sa-mi sucesc gatul ca sa vad ce se intampla pe catwalk si imediat in spate aveam oameni mult mai inalti, ceea ce complica lucrurile.

Foreigner au fost o surpriza. Destul de placuta, as zice. Sunt una din acele trupe pe care nu m-as duce niciodata sa le vad intr-un concert propriu, dar nu pot spune ca nu-mi pare bine ca am avut ocazia sa-i vad o data in viata.

Aerosmith

Aerosmith insa au fost fara surprize. Setlistul a fost aproape la fel ca cel din Israel, desi am asteptat pana in ultimul moment sa aud Mama Kin, Same Old Song and Dance sau Chip Away the Stone. Dar nici una din ele n-a mai venit.

Clipul de la inceput mi s-a parut foarte bine facut. O idee super sa ofere o scurta istorie video a trupei la inceputul concertului.

Let the Music Do the Talking - o alegere excelenta sa deschida spectacolul. E o piesa care imi place, plina de energie, care n-a lasat nici un segment al publicului indiferent. Chit ca ziarele au mentionat doar hiturile dupa concert, mi s-a parut ca reactia celor din jur a fost excelenta la piesa asta. Cred ca singura piesa care ar fi putut fi o alegere mai buna pe pozitia asta ar fi fost Make It.

Young Lust mi se paruse o alegera bizara atunci cand vazusem primul setlist al anului, dar, acolo, la concert, nu m-a mai interesat asta. E o piesa care imi place si pe care n-o mai vazusem live, asa ca pur si simplu m-am bucurat de ea.

Cryin'. Sa ma ia naiba daca tin minte mare lucru din piesa asta, in afara de faptul ca am impresia ca Steven si-a aruncat muzicuta in public la sfarsit.

Livin' On the Edge. Ah, asta e atat de dificila pentru mine. Pe de o parte, am o mare slabiciune pentru piesa asta. E una din acele piese care ar face coloana sonora a vietii mele, iar versiunea de la Munchen a fost una excelenta. Poate nu chiar ca la Bucuresti, cand a fost absolut fenomenala, dar... totusi, una din cele mai bune auzite de mine. Pe de alta parte, e o piesa care face setlistul mereu si probabil nu mi-ar fi displacut s-o odihneasca in favoarea a ceva ce nu mai prinsesem live.

Love in An Elevator. Mi-a placut partea vizuala de pe ecran si faptul ca Steven a fost... intens pe piesa asta. Altfel... e o piesa pe care mi-as dori s-o odihneasca.

Janie's Got a Gun. O piesa care imi place enorm si pe care nu mai avusesem niciodata ocazia s-o vad live. Si totusi... parca imi era putin teama. In general, in cazul Aerosmith, prefer versiunile live ale pieselor. Cand a iesit MFAD, Oh Yeah de pe album mi-a sunat dezamagitor fata de versiunile live care deja circulau pe YouTube. Dar cand vine vorba despre piesa asta, de multe ori am avut senzatia ca versiunilor live gasite pe YouTube le lipseste ceva.

Totusi... acolo, in Konigsplatz, mi-a placut enorm. Joey face o treaba extraordinara aici. Si... Steven chiar a cantat what did Joe Perry do?

Stop Messin' Around. Si aici lucrurile stau cam ca in cazul Livin' On the Edge. Imi place enorm piesa, Joe face o treaba excelenta, dar e singura piesa cantata de el pe care am auzit-o vreodata live... as ucide pentru Combination sau Bright Light Fright!

Oh Well. Inca o piesa pe care n-o mai auzisem live. O alegere foarte buna. In sensul ca a fost ceva nou, a mers foarte bine si e genul de piesa de care nu te saturi usor. Probabil ca as fi preferat o piesa de-a lor pe care n-am mai auzit-o niciodata live, dar na...

Jaded. E piesa cu care i-am descoperit si o sa-mi placa mereu. Iar in Munchen a sunat foarte bine.

Hangman Jury. Nu stiu de ce, pentru ca vazusem setlisturi si inregistrari video, dar m-a luat prin surprindere. Foarte intensa. Atat piesa cat si reactia mea. Haunting performance.

Seasons of Wither. Wow. Pur si simplu wow. Mi-am dorit atat sa aud piesa asta live. Am frecat de atatea ori inregistrarile de pe YouTube. Si in seara aia... in sfarsit s-a intamplat si asta. A fost extraordinar. Cu siguranta punctul culminant pentru mine. Imi place la nebunie. Dintre toate baladele lor, e cu siguranta preferata mea. Make you lose your mind, live on borrowed time, take the wind right out of your sail...

Sweet Emotion a venit aproape ca o dezamagire dupa. A facut atatea setlisturi pana acum incat am auzit destule versiuni care mi-au placut mai mult. Si, in plus, imi parea ca merge mai bine la sfarsit de tot decat pe pozitia asta.

I Don't Want to Miss a Thing. Meh. Daca nu mai aud piesa asta niciodata (in special o versiune ca cea din Munchen, cu un Joe fara chef... chestie rara in turneul asta, va asigur) tot o sa fie prea curand. Dar n-o sa renunte la ea. Reactia majoritatii a fost extraordinara. Mai ales ca in turneul asta Steven a cerut mereu o palarie din public la inceputul ei. Palarie pe care a purtat-o pe tot parcursul piesei. Probabil o experienta extraordinara pentru norocosii fani cu palariile.

Rag Doll si Come Together au mutat lucrurile inapoi pe axa de fun. Pe cea de-a doua nici n-o mai auzisem live, asa ca inca un plus aici.

Nu-mi mai amintesc mare lucru din Dude Looks Like a Lady. Asteptam Mama Kin sau Chip Away the Stone, dar n-au mai venit, doar o pauza.

Apoi au revenit. Intai cu Dream On. Cand am vazut inregistrarea din Tel Aviv, am fost incantata. Mi-a placut enorma acea versiune. Dar in Munchen, n-am facut decat sa astept momentul in care o sa ma prinda. Nu stiu de ce, mi s-a parut... statuta. N-am nici cea mai mica idee ce s-a intamplat. E o piesa extraordinara si n-am motive sa nu-mi doresc sa o aud live. Dar in acea seara n-a reusit sa ma prinda.

Aceeasi senzatie am avut-o si in cazul Walk This Way. Reactia majoritatii a fost... asurzitoare, foarte departe de a mea.

Inca speram ca vor adauga Chip Away the Stone la sfarsit, dar nu s-a intamplat.

Dupa concert

Tragand linie, o treime din setlist au fost piese pe care nu le mai auzisem live. Very happy with that.

As fi sperat sa ajung si pe la standul de merchandising, dar ar fi fost de stat vreo ora la coada, asa ca am zis pas si am alergat inapoi la hotel sa ma asigur ca totul e in regula si nu mi-a disparut nimic. Ma rog, o singura mapa era importanta, dar am transpirat bine din cauza asta.

Intentionam sa-mi aman calatoria catre Berlin de a doua zi ca sa mai trec inca o data pe la hotel, dar, din pacate, asta ar fi necesitat ceva mai multa interactiune umana decat eram in stare sa duc, asa ca am renuntat la idee. Pot sa mut muntii singura, dar daca trebuie sa cer ajutorul alcuiva, ma dau batuta din start...

Aveam sa aflu mai tarziu ca n-as fi putut sa ajung la ei oricum. Strada avea sa fie inchisa la plecarea lor.

Asa ca am plecat spre Berlin cu autocarul de la ora 11, constienta ca va trebui sa o iau de la capat cu cautatul hotelului intr-un oras mai mare.

Berlin

Lasand la o parte faptul ca n-am ajuns in sapte ore asa cum promitea biletul meu, ci cu mai bine de jumatate de ora intarziere, conditiile de drum au fost excelente. Atitudinea soferilor mai putin, de la faptul ca bagajele au fost aruncate in cel mai urat mod posibil, pana la felul rautacios in care le-au repezit pe cele doua fete putin dezorientate/ speriate care indraznisera sa puna intrebari legate de oprirea poate putin cam lunga.

La sfarsit de mai, cu cat mergi mai inspre nord, cu atat zilele sunt mai lungi. Asa ca am ajuns totusi pe lumina in Berlin si am luat-o pe jos pana la hotel, din moment ce distanta era de pana in patru kilometri.

Dar cand am ajuns la hotel, am descoperit ca am o mare problema: din moment ce profitasem de internet pe parcursul drumului, bateria laptopului nu avea sa mai reziste mai mult de doua- trei ore, hotelul nu avea nici un adaptor si era sambata seara. A doua zi avea sa fie duminica. Pentru cei care nu stiu ce inseamna asta in Germania... magazine inchise!

Am batut iar kilometri buni in urmatoarele doua ore, sperand sa mai prind deschis vreun magazin care ar putea avea asa ceva. Dar n-am avut noroc. Am cerut ajutor pe twitter si... am picat lata, eram prea obosita. Dimineata m-am trezit cu un mesaj de la Victor care ma intreba daca am rezolvat problema. Daca nu, are unul de rezerva. Yesss!

Bineinteles ca nu mai aveam suficient marunt pentru un abonament pe patru zile si a trebuit iar sa caut un loc unde sa pot sa schimb o bancnota de 50 de euro. Pentru ca nici automatele din Berlin nu merg cu bancnote mai mari de 20 de euro.

Ne-am intalnit intr-o statie si mi-a dat adaptorul. Pe drumul de intoarcere la hotel, mi-a atras atentia un Dunkin' Donuts. Gogosi! Sau poate ca nu. Am intrat, m-am holbat, am iesit asa cum intrasem. Chestie care ar fi putut fi usor uitata.

Cautarea

Inapoi la hotel, aveam de gand sa incep sa caut iar hotelul la care sta trupa. Da, nu-s in toate mintile. Dar... sunt trupa de la care a inceput totul pentru mine si aveam o sansa in viata...

Am inceput cu canalele lor de social media si... n-am ajuns prea departe. Pentru ca Aaron postase o poza cu un pahar de... cafea, cred? Pahar pe care scria Dunkin' Donuts si care statea pe o masa de lemn. Stai, stai, stai... mesele de lemn de la acel Dunkin' Donuts pe la care trecusem putin mai devreme!!! Serios? Daca au toate locatiile Dunkin' Donuts mese la fel? Dar daca n-au...

Dar ce hotel? Eu nu observasem nici un hotel cand trecusem pe acolo. Stiu, nu ma uitam dupa nici un hotel in acel moment, dar totusi...

Mi-am facut iar o harta cu hotelurile de lux si am incercat sa le cuplez cu locatiile Dunkin' Donuts. Din pacate, asta nu elimina prea multe. Cam toate cele 30- 40 de locatii aveau in preajma cateva hoteluri de lux.

Si nici macar nu puteam sti sigur daca nu cumva n-au toate mese la fel. Mbine, le luam iar pe rand, de la vest la est!

Primul, Louisa's Place. Doar ca mesele de la locatia Dunkin' Donuts de langa nu corespundeau si nici n-am vazut nimic acolo care sa indice ca as fi la hotelul care trebuie, asa ca am taiat de pe lista.

In continuare, un grup de hoteluri in apropierea locatiei Dunkin' Donuts de la zoo, cea cu mese de lemn ca in poza. Kempinski arata a poate, dar nimic care sa confirme. Tinem pe lista si mai vedem. Nici un indiciu la Swissotel sau Sofitel, asa ca le-am zburat de pe lista. Steigenberger un poate, dar mai slab decat Kempinski. Mai ramanea unul, teoretic de cealalta parte a strazii fata de locatia Dunkin' Donuts cu mese de lemn. Spun teoretic pentru ca, dupa cum am mai mentionat, eu nu observasem nici un hotel acolo.

Poate totusi avea sa-mi fie mai usor sa-l observ venind dinspre sud de data asta. Dar speranta a cam murit cand m-am apropiat si am vazut santierul din zona. Nu se putea sa stea acolo. In praful ala, in zgomotul ala infernal. Si atat de aproape de sine. Si totusi, cand am ajuns in fata hotelului (imens, cum dracu' nu-l observasem de dimineata?), am vazut pe cineva cu un tricou Aerosmith.

Deci chiar stateau acolo. Aproape de hotelul meu. In zona aia atat de aglomerata si de poluata. Acolo statusera si in 2014. Steven scrisese "AEROSMITH" pe un perete din hol, desenase cateva note muzicale si se semnase acolo. Nu va faceti griji, peretele ala e plin de semnaturi.

Asteptarea

Spre deosebire de experienta Munchen, oamenii de la hotel s-au purtat foarte frumos cu mine de data asta si m-au tinut aproape de intrare. Pe undeva, suspectez ca si din cauza mediului. Am fost avertizata repetat sa am grija ca e plin de hoti de buzunare prin zona. Par atat de incompetenta cand e vorba sa am grija de mine? Intrebare retorica, stiu ca tocmai am mentionat ca nu observasem ditamai hotelul de dimineata.

Majoritatea celor de acolo erau din familia ebay. Trist. Aveau dosare cu diverse chestii semnabile si alergau sa prinda semnaturi de la jumatate din oamenii care intrau si ieseau din hotel, chiar daca uneori nici nu stiau cine dracu' is aia. Unu' din ei voia sa-i semneze "Steve Taylor" chitara. Un altul, de pe al carui ecuson am aflat ca lucreaza la morga, mi s-a laudat ca a marcat candva autograful lui Iliescu atunci cand a auzit ca sunt din Romania.

Nici nu aveti idee ce mandra sunt de stapanirea de sine de care am dat dovada cand am auzit asta. Muream de ras inauntru, dar am reusit sa ascund asta. Na, in caz ca nu credeati ca se poate vinde si asa ceva. Probabil ar trebui sa ma apuc si eu sa vand biblii cu autograf.

In fine. Macar o mana de fani adevarati. Printre ei, o tipa pe care o vazusem si la Munchen. De la care am aflat de faptul ca toata strada din fata hotelului fusese inchisa inainte de plecarea lor de acolo, asa ca fusese imposibil sa ajunga la ei.

Dupa cateva ore, Tom si Brad au iesit din hotel, probabil ca sa mearga la concertul Black Star Riders. Sincer, m-am simtit asa fraiera cand am aflat. Mi-a parut foarte rau ca nu studiasem ce alte concerte as mai putea vedea daca tot sunt acolo. Mi-ar fi placut sa merg la concertul ala.

In fine. Au fost condusi in graba catre masini (da, masini separate) de catre cei de la paza. A fost clar o situatie de genul nici o sansa!. Nici nu m-am obosit sa incerc sa ajung la ei, mi-a fost foarte clar din primul moment. Asa ca am fost socata de insistenta oamenilor ebay, care nu doar ca au incercat (fara succes) sa ajunga la ei pe bucata dintre usa hotelului si usile masinilor, dar nu s-au lasat nici dupa ce oamenii urcasera in masini, batand in geamuri si urmarindu-le cativa metri.

Serios, de ce ai face asta? Oricat de mult ar insemna pentru mine ca fan sa am ceva semnat, nu as insista niciodata dincolo de limitele bunului simt.

Putin mai tarziu, Joey s-a intors la hotel cu Linda (sotia sa) si Magee. Probabil fusesera la cumparaturi. Din fericire, in acel moment, grupul ebay era plecat la masa sau ceva de genul asta. Toti trei au fost foarte draguti cu mine. Joey mi-a semnat bookletul si Magee ne-a facut o poza. Dupa care mi-au urat o seara placuta si au disparut inauntru.

Cam tot atunci s-a intamplat ceva ciudat, cel putin pentru mine. O tipa de la emisiunea unde au aparut Steven si Joe a sosit la hotel. Stiu asta pentru ca mi-a sarit in ochi ecusonul, dar n-am nici cea mai mica idee cine dracu' era. M-a vazut acolo si nu stiu daca chiar a crezut ca o astept pe ea pentru un autograf sau doar glumea, dar a fost o situatie ciudata in orice caz. Eu o priveam confuza, asa ca in cele din urma a zis ca doar glumeste, eu am incercat sa par ca nu doar ca nu inteleg germana, dar nu inteleg nici engleza. A fost foarte dificil sa nu am nici o reactie atunci cand a zis I'm a big TV star!, iar tipul cu care era i-a taiat-o yeah, 20 years ago! si apoi a facut un gest in directia mea un gest care probabil voia sa insemne ceva de genul poate nici nu eram nascuta atunci...

In orice caz, ciudat!

Am mai stat de vorba cu cei de la hotel si mi-au spus ca Steven si Joe probabil nu vor folosi intrarea principala. Dar din moment ce ii vazusem pe Brad si Tom iesind, am decis sa raman acolo, chiar daca imi mai spusesera si ca nu vazusera pe nimeni din trupa altfel decat condusi rapid de la sau catre masina de bodiguarzi. Mbine, presupun ca nici nu-l remarcasera pe Joey care s-a tot plimbat linistit pe acolo fara nici un fel de paza, doar cu Linda si Magee. Oricum, il intanisem pe Joe (chiar daca in alt turneu, cu alta trupa), ii intalnisem pe Brad si Joey, asa ca, daca Steven nu avea sa foloseasca acea intrare, insemna ca trebuie sa aleg intre el si Tom. M-am decis pentru Tom. Pentru ca... stiti, Sick As a Dog, Janie's Got a Gun...

Nu l-am mai vazut pe Brad intorcandu-se in seara aia. Dar l-am vazut pe Tom cand s-a intors. Din nou, grabit de bodiguarzi catre intrare. Dar de data asta am stiut ca pot sa ma duc la el. Nu stiu cum sa explic, dar daca te uiti la fetele lor iti dai seama daca e da sau nu. Da. Aveam bookletul DVD-ului Aerosmith Rocks Donington, unde fiecare membru al trupei are pagina lui si il aveam deschis la pagina lui Tom, dar cum totul a fost din mers pentru ca era impins catre intrarea in hotel, bookletul s-a inchis la trecerea din mainile mele in ale lui. Am incercat sa-l deschidem unde trebuie, dar intre timp reaparusera in zona si oamenii ebay si alergau catre noi, bodiguarzii devenisera mai insistenti sa terminam odata, asa ca mi l-a semnat pe ultima pagina.

Atunci, pe moment, m-am simtit atat de bine. Imi semnase mie bookletul si nimic oamenilor ebay. Desi mi-as fi dorit enorm si o poza cu el. Doua din piesele mele preferate i se datoreaza lui, stiti?

A doua zi aveau sa primeasca insa si oamenii ebay un os de ros. O semnatura fiecare, desi aveau mape intregi cu chestii. Tot atunci avea sa-mi semneze si mie bookletul inca o data, la pagina corecta.

Si asta a fost tot. Pentru doua zile de asteptare inaintea concertului si inca niste ore in ziua de dupa, asta a fost tot.

Nici nu i-am vazut pe Steven si Joe. Ma rog, i-am vazut la concert. Dar nu la hotel. Masinile lor veneau, incetineau, dar era mereu lume acolo, asa ca se duceau in spate si intrau in parcarea subterana. Poate ca s-ar fi oprit daca n-ar fi fost oamenii ebay. Habar n-am. Nobu mi-a spus la concert ca nici el nu i-a vazut in zilele in care au stat la Berlin, desi a stat in acelasi hotel.

Nu prea stiu ce parere am despre toata chestia asta.

Pe de o parte, mi-a placut provocarea, joaca de-a detectivul. Nici nu se putea altfel, sunt o creatura foarte competitiva.

Si chiar daca majoritatea celor de acolo nu erau decat la vanatoare de autografe pentru vandut la suprapret, a fost dragut sa discut cu putinii fani adevarati despre muzica. Si nu doar muzica Aerosmith. Cu Isabella am intrat in vorba dupa ce a imprastiat un grup de imbecili aflati in trecere pe acolo care se gandisera ca ar fi o idee buna sa se ia de mine. Ceea ce a fost probabil amuzant pentru ca fata e chiar mai micuta decat mine. Si lungile conversatii cu Magee, si el fara ocupatie in mare parte a zilelor dintre concerte au fost si ele foarte distractive.

Dar din punct de vedere uman, mi se pare groaznic sa urmaresc pe altcineva asa. Stiu ca mie nu mi-ar placea sa ma simt "vanata", asa ca e putin cam... foarte? urat sa fac eu asta altcuiva. Chiar daca Aaron mi-a spus sa nu-mi fac griji, ca sunt obisnuiti cu asta.

Asa ca probabil n-o s-o mai fac a doua oara daca vor reveni in Europa. Si foarte probabil ca nici nu-mi voi lua pachet cu M&G. Chiar daca ar putea fi vreodata in zona a ce imi put permite, pur si simplu nu sunt genul VIP. Stiu, intre timp mi-am luat astfel de pachete pentru alte trupe. Dar in situatii si din motive diferite. Si despre asta alta data.

Ziua concertului

Am plecat catre locatia de concert chiar mai devreme decat o facusem in Munchen, trecand printr-un Edeka pentru ceva provizii. Din nou, deja erau oameni pe pozitii la intrare. Printre ei, un tip din Polonia care m-a intrebat daca sunt Ana de pe forumurile Aerosmith in momentul in care a auzit ca sunt din Romania. Ehehe.

Mi-a spus apoi ca fusese si la concertul din Munchen. Chestie pe care o banuisem din momentul in care vazusem cum e ars de soare pe fata - exact ca mine! Si ca avusese parte de o incurcatura cu biletele. El cumparase pentru trei concerte, dar un alt tip din Polonia cu acelasi nume cumparase pentru aceleasi trei concerte, plus inca unul. Si cumva cineva incurcase borcanele si pusese continutul plicului unuia in plicul celuilalt. Si invers. Noroc ca in plic erau si facturile cu adresele corecte si reusisera sa rezolve incurcatura intre ei.

Atunci cand studiasem harta locatiei sperasem ca intrarea avea sa fie cea din lateral, dar la fata locului am aflat ca aceea era doar intrare VIP. Noi urma sa intram prin spate. Ceea ce insemna alergat in jos pe scari. Scari cu trepte din bolovani neregulati, inclinati la diverse unghiuri - un cosmar pentru mine! Mie imi este frica de mor si sa cobor pe scari fara sa alerg, iar acolo aveam de alergat in jos pe scari vreo 70-80 de metri. Good luck with not breaking your neck, Ana, I guess?

Lumea a inceput sa se stranga repede la poarta. Inca un cuplu din Polonia, doi italieni (pe unul din ei il stiam de pe forumurile Aerosmith), un tip din Ecuador (da, stiu, departe) si cativa localnici, printre care si Dany, cu care se pare ca am in comun destul de multe obsesii muzicale.

Initial, vremea parea ca va fi ca la Munchen. Soare arzator, foarte cald. Dar putin inainte de pranz a inceput ploaia. Intai timida, apoi din ce in ce mai insistenta. Insistenta ce a insemnat nu doar ca ne-a murat ci si ca a transformat praful de pe jos in namol si ni l-a aruncat pe incaltari si pe haine. Prognoza meteo nu aflase de ploaie decat in acea dimineata... cand eu n-o mai verificasem, asa ca eram nepregatita. Si restul lumii la fel.

Ca si cum ploaia torentiala n-ar fi fost de ajuns, a inceput sa bata si un vant rece. Asa ca nu doar ca eram uda, murdara pana la genunchi si dezgustatoare, dar incepeam si sa tremur de frig.

Din fericire, de cealalta parte a pietii, la vreo suta de metri de portile la care stateam, se gaseste un muzeu. Unde videau, printre altele... pelerine de ploaie albe cu "I ❤ Berlin"! Si, la cati eram, cei de la muzeu au scos cateva sute in cateva minute doar din vanzarea respectivelor pelerine. Acum imaginati-va cum aratam dupa aia, toti acoperiti de pelerine identice. Parca eram intr-un fel de uniforma...

Ploaia n-a mai tinut mult si a iesit iar soarele. Dar acum nu se mai putea sta pe jos. Iar eu chiar as fi avut nevoie sa-mi odihnesc picioarele, mai ales ca in zilele trecute nu facusem altceva decat sa ma invart prin fata intrarii hotelului. Ca sa nu stau intr-un loc, am inceput sa topai, mai ales ca aveam nevoie sa ma si incalzesc putin. La un moment dat, am simtit ca am aterizat prost. M-a durut putin, dar n-am dat prea mare importanta.

Din fericire, de data asta n-am mai avut parte de sardineala. A fost probabil cea ma civilizata coada vazuta vreodata la un concert mare. Probabil si din cauza ca in spate nu aveam doar un trotuar ingust ci o ditamai piata in care putea sa se intinda.

Regulile de acces au fost diferite fata de Munchen. Cautasem ca o nebuna Capri-Sonne prin Edeka (nu, nu erau pe aleea cu sucurile), doar ca sa aflu ca se poate intra cu orice nu e alcoolic, in orice fel de recipient, dar pana la jumatate de litru si un singur recipient. Si de data asta nu mai aveam voie sa intram cu mancare... Iar eu imi luasem o punga cu seminte de pin si una cu nuci pecan, gandindu-ma ca le termin intr-o alta zi, la fel cum facusem si cu proviziile de la Munchen.

Mbine, invatatura de minte ca regulile in Germania se schimba de la concert la concert. Si aparent si de la persoana la persoana pentru ca atat eu cat si Dany aveam niste saculeti ceva mai mari decat niste foi de A4 (dimensiunea maxima admisa dupa regulile de pe panou) si amandoua am intrat fara probleme, in timp ce tipii din Italia n-au putut intra cu genti cam de aceleasi dimensiuni. Ba chiar eu am putut sa intru cu pungile de Capri-Sonne, chiar daca acelasi panou cu reguli de deasura portii spunea ca e voie cu un singur recipient. Motiv pentru care mi-a parut rau mai tarziu cand i-am auzit pe italieni plangandu-se de cat dadusera pe apa inauntru - eu n-am putut sa beau tot sucul ala si as fi putut sa le donez din el.

Am intrat si am inceput sa alerg... si aproape ca am luat din plin un carucior cu covrigi (da, carucior cu covrigi, puteti sa radeti) care nu stiu de ce dracu' se plimba pe acolo in momentul ala. In fine, am injurat in gand, am ocolit si am continuat sa alerg. Si nu m-am mai oprit pana jos, desi mi-a fost atat de frica pe scarile alea. Toata lumea se indrepta spre capatul de la catwalk, acolo unde vin des Steven si Joe. Dar eu mai statusem in zona aia, statusem si fix in fata microfonului lui Joe, asa ca de data asta voiam coltul. Aaa... coltul dintre scena si catwalk, ca sa am vedere atat spre catwalk cat si spre scena.

Respectivul colt era intr-o zona delimitata de catwalk, scena si un gard care pornea din capatul catwalk-ului si se termina in capatul scenei. Cum absolut toti cei care ajunsesera jos inaintea mea se dusesera catre catwalk, am fost prima la intrarea in zona respectiva. Doar ca cei de la paza n-au vrut sa ma lase sa intru pentru ca pe biletul meu scria "front of stage" si lor li se spusese ca zona e pentru cei cu bilete Golden Circle. Poftiiim? E acelasi drac, nene!

Am incercat sa le explic, n-am putut sa ma inteleg cu ei, asa ca am fugit spre capatul catwalk-ului, unde Dany imi pastrase un loc la gard. I'am explicat ce s-a intamplat, unde vreau de fapt loc la gard, asa ca a incercat si ea sa le explice celor de la paza in neamta... ei, se pare ca a fost suficient pentru cei din jur sa auda discutia ca sa sara si ei cu gura pe cei de la paza sa ne lase sa intram in zona Golden Circle. Ca e acelasi lucru cu "front of stage". Astea erau cele mai scumpe bilete. Daca ar fi fost altele, le-am fi cumparat pe alea. N-am fi asteptat de dimineata la poarta ca sa mai avem zona intre noi si scena. Si serios, daca n-ar fi fost acelasi lucru, n-ar fi trebui sa fie oameni pe ale caror bilete sa scrie Golden Circle?

Ei, cand zeci de oameni incep sa urle la tine sa-ti spuna ca esti beat... te duci si verifici. Ceea ce au si facut, dupa care s-au intors sa ne spuna ca avem dreptate, putem intra acolo. Atat mi-a trebuit. Am tasnit spre poarta. Unde cei de la paza au avut chef sa ma frece pe mine in particular pentru ca eu fusesem aia de la care pornise totul. Intai au comentat de faptul ca alergasem ca sa ajung acolo si alergatul nu e permis (ahem, toata lumea alergase), apoi de faptul ca biletul meu se rupsese si ca asta inseamna ca e bilet pe care il mai folosise altcineva sa intre inaintea mea - cine, nene, ca am fost prima care a ajuns la poarta Golden Circle? In fine, m-au lasat sa intru dupa ce s-au saturat de hilizit pe seama nervilor mei.

Din fericire, chiar si cu intarzierea asta, tot am reusit sa prind loc in colt, fix acolo unde voiam.

Pana la trupa din deschidere, am avut ocazia sa observ cateva lucruri acolo la Walbuhne - o locatie de concert absolut superba.

In primul rand, pe scari nu se putea sta. Daca se oprea cineva din urcat/ coborat, aparea imediat cineva de la paza sa-i spuna sa faca ceva pasi. Apoi... sectoarele care se umpleau se inchideau. La Waldbuhne nu exista scaune, doar banci. Dar asta nu inseamna ca se pot inghesui opt oameni pe un metru de banca. In momentul in care exista o anumita densitate de oameni intr-un anumit sector, altii nu mai aveau voie sa intre acolo.

Si... inca ceva. O placuta cu preturi. 5 euro un pahar de apa. Asta pentru toti cei carora li se pare jumuleala 7 lei la noi. 5 euro e si mai jumuleala, chiar si dupa ce iei in calcul diferentele de venit.

In deschidere au fost Rival Sons. O trupa foarte laudata de multa lume, insa pe mine ma lasase rece tot ce gasisem pe YouTube pana atunci. Mi-au placut insa mult mai mult live. Probabil tot nu m-as duce sa-i vad intr-un concert al lor.

Apoi...

Aerosmith

Primele doua piese mi-au placut mai mult decat in Munchen. Poate ca si din cauza ca se disipase socul de a le auzi pentru prima data. Acelasi lucru e valabil si pentru Oh Well, care a fost precedata de aceasta data de o scurta poveste a lui Steven despre cum s-a dus sa vada trupa lui Joe si cand a auzit piesa asta, a stiut ca trebuie sa-si lase trupa lui si sa i se alature lui Joe.

Cryin'. Sunt complet in ceata aici. Stiu ca a facut parte din setlist, stiu ca Iakob a prins muzicuta lui Steven, dar a trecut pe langa mine, la fel ca in Munchen.

Love in an Elevator mi s-a parut obosita. Serios, imi placea la nebunie piesa asta acum zece ani. Acum a facut atatea setlisturi incat aproape ca ma calca pe nervi uneori.

Janie's Got a Gun. Precedata de intrebarea lui Steven - are you feeling it? si de un mic discurs de umplutura ca sa-i dea timp lui Marco sa-l rezolve pe Joe cu chitara. Extraordinara versiunea asta. Si totusi parca am fost si mai incantata de ea la Munchen. Acelasi lucru l-as putea spune si despre Jaded.

Stop Messin' Around. Imi place mereu la nebunie. Oricat mi-as dori sa mai aud si altceva de la Joe, face o treaba excelenta si ma prinde de fiecare data.

Hangman Jury si Seasons of Wither au fost alte doua piese care mi-au placut mai mult decat in Munchen. Prima din ele avea sa ma bantuie in ziua urmatoare. Joe a fost extraordinar aici. Cum stateam chiar in colt, nu se putea sa fie mai aproape de mine in momentele astea. Chiar si asa, tot nu mi-e clar ce naiba i-a facut sau doar a incercat Steven de i-a zis I'm watching you!. Nu parea insa deloc suparat, doar amuzat.

Sweet Emotion. Chiar daca a fost o versiune grozava, in special momentul lui Tom de la inceput, parca tot mi-e dor de versiunea extinsa cu care incheiau concertele in anii trecuti.

I Don't Want to Miss a Thing. If I never hear this again... one, I won't miss it and two, it will be too soon. Dar judecand dupa reactia majoritatii, sunt absolut sigura ca asta nu se va intampla. Nici o alta piesa n-a reusit sa obtina aceleasi reactii. Din pacate.

Rag Doll. Un dezastru. Mascat foarte bine. The mark of seasoned veterans, I guess... Dar da. Joe a avut iar probleme la inceput si Joey a sarit imediat sa-l acopere, Steven i s-a alturat cantand ceva imposibil de inteles, luminile s-au concentrat pe ei doi in timp ce Marco se chinuia sa rezolve problema cu chitara lui Joe. Apoi Steven nu s-a inteles cu unghiul prompterului si a ajuns sa-l tranteasca, probabil incercand sa-l aduca in pozitia potrivita cu piciorul. Dupa care a trebuit sa-l ridice de pe jos, chestie pe care a facut-o fara sa se opreasca din cantat.

Come Together. O alta piesa pe care mi-a facut placere s-o aud din nou.

Dude Looks Like a Lady. Nu prea mai tin minte mare lucru din ea in afara de faptul ca, uitandu-ma la Steven cum topaie, m-am gandit ca probabil nu-s pe calea care conduce spre a fi asa de in forma la 70 de ani...

Dream On si Walk This Way au mers mai bine decat la Munchen, desi tot n-am reusit sa retraiesc senzatiile de cand am vazut inregistrarile din Tel Aviv. A fost o surpriza foarte placuta sa primesc si o bucata buna din Mother Popcorn inainte de Walk This Way. Asta nu se intamplase la concertul precedent. A fost insa si singura diferenta, desi am sperat pana la sfarsit ca poate voi auzi si Chip Away the Stone. Chiar am halucinat ca Steven a zis we have time for one more! la sfarsit de tot.

Dupa concert

Dar asta a fost totul. Dupa ce am urcat scarile si ne-am oprit la standul de merchandising, Dany a inceput sa planga. Ultima data cand ii vede... Eu nu cred asta. N-am crezut-o atunci si n-o cred nici acum. S-ar putea sa ma insel, dar nu cred ca asta e ultimul turneu european. Nobu spunea ca au in plan un turneu mare in 2019-2020. Habar n-am ce inseamna "mare", dar probabil nu doar pe la americani.

Dar a fost o zi memorabila. Printre motivele pentru care Dany nu crede ca mai au multe concerte in ei e faptul ca Joe a fost mult mai static pe scena decat era in urma cu nici macar cinci ani. Asta e adevarat. Insa mi s-a parut extrem de bine dispus, mereu zambitor. Iar in ziua aceea, faptul ca a fost "static" a fost si unul din motivele care au facut sa fie cel mai bun concert Aerosmith pentru mine: a fost "static" fix in fata mea si, mai mult decat atat, au fost si o multime de momente in care Brad a venit langa el. Chiar am prins cel mai bun loc posibil in ziua aia. Intr-un amfiteatru de peste 22 de mii de locuri, eu l-am prins pe cel mai bun cu putinta.

Sosisem singura, am plecat intr-un grup mare. Suficient de mare incat sa nu gasim suficiente locuri libere adiacente in tren, intr-o zona de la periferie, aproape de miezul noptii.

Polonia, Mara Britanie, Italia, Croatia, Ecuador, Statele Unite, Norvegia, Olanda, Israel, Elvetia, Japonia... sosisera oameni de peste tot sa-i vada.

Din statie si pana la hotel (al meu), am alergat ca o nebuna. Nu stiu de unde mai aveam atata energie, dar s-a gasit si pentru asta. Cand am scapat de sosete, am constatat ca glezna mea era putin cam... foarte umflata. Surprinzator, nu ma durea si nu mi se paruse ca m-ar fi incetinit ceva in timp ce alergam.

In ziua urmatoare, m-am carat pentru ultima data la hotel (al lor). Fara prea mari sperante. Dar totusi...

Eram atat de obosita. In cap mi se amestecau I'm so tired, won't you please take me home?, diverse bucati din Hangman Jury, un bazait bizar, zgomotul strazii, zgomotele de la Upper West atunci inca in constructie, zgomotul vantului puternic care imi ravasea parul, intrebarile pline de ingrijorare ale celor de la hotel... Poate ca aveau dreptate. Poate chiar aratam palida si obosita, pe punctul de a ma prabusi. Sau poate ca nu. I'm a tough kitty! And I'm always fine, I'm not a weakling!

Apoi a aparut si Isabella. Nici ea n-avea mari sperante. Dar de ce nu? Ea avea sa-i vada si la Koln, fix de ziua ei. Si se gandea ca ar fi amuzant sa-si cumpere o palarie fantezie, cat mai in stilul lui Steven, sa i-o dea sa o poarte pe I Don't Want to Miss a Thing. Trebuie sa fie foarte fain sa-ti poarte Steven Tyler palaria fix de ziua ta.

Cele doua ore cat am stat de vorba acolo au trecut foarte repede. Apoi am plecat la aeroport si in metrou am avut parte de stiri "serioase" despre concert - cum ca Aerosmith ar fi incantat publicul berlinez cu hituri precum Rag Doll, Crazy si Love in an Elevator. Mnu... Crazy nu facuse setlistul. O noua plecare din Germania. Pentru prima data, stiind sigur ca voi reveni in curand. Ca tocmai creasem un precedent. Ca aveam s-o comit iar.

Pe Isabella aveam sa o vad in fata la bariera in pozele de la Koln.

Joe are in continuare o poza din Munchen ca poza de profil.