on the verge of extinction... again

[Lung... foarte lung...]

Inca mi-e greu sa scriu despre concert. As vrea sa pot scrie ceva decent... am vazut atatea articole de "aero-inculti" dupa concert. Da, Steven se imbraca in haine de muiere. Liv spunea ca ii poarta hainele (Conan O'Brien Late Night Show, aprilie 1999 - text). Da, a imbatranit urat. Da, Tom e cel mai inalt. Da, Steven si Joe sunt cei care ies in evidenta pe scena. Da, Steven il prezinta pe Tom ca "Mr. Sweet Emotion". Da, Steven a ragait la sfarsitul Eat the Rich. Se aude asta si pe album. Da, Steven a cantat a capella inceputul de la What It Takes. Nu e prima data. Cine a a ascultat A Little South of Sanity stie asta. Da, Steven canta "lick your fuckin' ass" in loc de "kiss your sassafras" sau "everybody knows it's fucked" in loc de "everybody knows it's wrong". Cine a mai si scotocit dupa orice fel de material Aerosmith live stie ca face mereu asta. Da, Joe a cantat la chitara in tot felul de pozitii. Nici nu mai tin minte in cate concerte l-am vazut cu chitara la ceafa. Sau asa. Sau asa. Da, Joe a schimbat chitara dupa chitara. Surprinzator? De ce? Acum trei ani spunea intr-un interviu pentru Ultimate Guitar ca ar avea in jur de 600. Acum 20 de ani avea cu el in turneu cam de doua ori mai multe decat numarul de piese dintr-o seara. Schimba chitara dupa chitara la fiecare concert, n-a facut-o doar la Bucuresti. Mi-e putin cam greu sa inteleg de ce ajung sa scrie articole despre un concert unii care par ca nici macar n-au vazut trupa intr-o poza pana la momentul ala. Ah, si aia care au mari dificultati cand vine vorba sa gandeasca putin. Pentru ca eu nu-mi explic de ce dracu' ar putea cataloga cineva drept "pretentie speciala" faptul ca Steven a vrut dus la Zone Arena. Omu' s-a agitat ca un nebun timp de doua ore. Logic ca a transpirat in ultimu' hal (acum imi pare rau ca nu mi-a trecut prin cap sa-l pozez cand era cu spatele la mine, ca sa pun aici poza... tricoul lui era ud de transpiratie pe spate) si probabil de-abia astepta sa-si toarne niste apa in cap. Ce e asa neobisnuit? Ma face sa ma intreb cu groaza cat de des (sau mai degraba rar) s-o fi spaland ala care o scris minunea. Sau, in cazul in care chiar a venit cu titlul de cerere speciala de la Aerosmith, daca nu cumva are legatura cu statisticile conform carora suntem nespalatii Europei. Desigur ca mai exista si a treia posibilitatea, aia cum ca autorul a vrut sa faca o gluma "desteapta" de genul "ha, ha, dus - stim cu totii ca rockerii nu se spala..."

Ca eu oi fi o mica "aero-enciclopedie", dar ca n-as putea sa fiu obiectiva imi e clar. Pentru ca imi plac enorm. Pentru ca a fost fix in mijlocul unei perioade de rahat. Ceea ce, de obicei, ori ma face sa renunt la lucrurile bune, ori sa imi pierd capacitatea de a le mai percepe ca fiind bune. Si cumva e o minune ca nu s-a intamplat asa si de data asta. Nu s-a mai intamplat asa ceva in ultimii patru ani. Chiar a fost ceva foarte intens... si neasteptat, chiar daca multe din componentele spectacolului lor nu imi erau in nici un caz necunoscute. Am ramas si eu surprinsa. Nu atat de ceea ce au facut pe scena (i-am vazut de atatea ori in concert pe ecran, deja stiu pe de rost gesturi, cum schimba Steven versurile live), cat de felul in care m-au facut sa simt tot spectacolul, de cat de explozivi strict prin propria prezenta pot fi pe scena, in ciuda varstei si a unui an 2009 plin de probleme medicale.

Aerosmith. Ce inseamna pentru mine. Dezamagire in toamna trecuta. "They're my favourite band and they're breaking up and I'm never going to see them live, never!" Stiu, am avut ceva vreme statusul asta pe messenger. Cuvintele astea au adunat pentru mine cam acelasi sentiment cu "I'll tell you what you get - you get nothing, nothing, nothing!" Aceeasi disperare, acelasi sentiment dureros de neputinta. Nici macar nu stiu sigur de ce, din moment ce i-am perceput cumva mereu ca fiind una din ultimele trupe care ar putea sa vina aici. Si totusi am fost destul de calma, aproape indiferenta cand am aflat ca vin la noi. Normal, calmul s-a referit strict la faptul ca vin la noi dupa ce stiam deja ca ajung in Europa cu "noul" solist (pentru cine nu stie despre ce vorbesc, e vorba de anuntul asta), ca n-am fost deloc calma din momentul in care s-au pus in vanzare biletele pana nu m-am vazut si eu cu unul. Imi tot imaginam tot felul de scenarii... ca nu s-au pus in vanzare, ca o sa-l pierd in drum spre casa, ca o sa mi-l fure cineva pana acasa. Era tarziu si ploua si eu mergeam prin ploaie si sunam oameni sa le spun ca mi-am luat bilet la Aerosmith... razand ca o nebuna. Poate chiar sunt nebuna.

I-am descoperit acum aproape 10 ani, pe la sfarsitul lui 2000- inceputul lui 2001. Pe vremea aia incepusera sa dea pe MTV un videoclip care pe mine ma facea sa stramb din nas si sa schimb canalul de fiecare data cand vedeam ca incepe... pentru ca... iii, ma speria omul ala. Videoclipul era Jaded. Al unei trupe de care eu nu mai auzisem pana atunci. Habar n-aveam cum suna piesa pentru ca, na, eu schimbam canalul cum il vedeam ca incepe. Si intr-o zi, in timp ce imi faceam tema la mate, au dat la radio o piesa. Care imi era complet necunoscuta. Si care mi-a placut mult. Iar la sfarsitul ei am auzit... "au fost Aerosmith cu Jaded..." Aaa... piesa aia care nu-mi placea mie fara s-o fi ascultat vreodata? Adica nu-mi placea pentru ca nu-mi placea videoclipul pentru ca Steven Tyler era urat (nu ca acum n-ar mai fi). Nici acum nu stiu ce si cum naiba s-a intamplat atunci cu mine. Pana atunci nu stiusem de nici un fel de muzica. Dar piesa aia mi-a placut enorm. Si n-am mai schimbat canalul in momentul in care vedeam Aerosmith pe ecran. Si, intamplator, in perioada aia au fost pe ecran in draci. Tocmai lansasera Just Push Play, incepea al treilea deceniu de cand exista trupa si ajunsesera iar in centrul atentiei. Rock and Roll Hall of Fame, MTV Icon, documentare Aerosmith, topuri Aerosmith, ora Aerosmith, ziua Aerosmith. Si asa m-a pocnit si pe mine cate piese mari pe care le auzise pana si inculta de mine erau ale lor. Dude Looks Like a Lady, Fallin' in Love (Is Hard On the Knees), Dream On, Walk This Way, Crazy, Cryin', Pink, I Don't Wanna Miss a Thing, Livin' On the Edge. Multe. Am descoperit Janie's Got a Gun, care ramane pana azi piesa mea preferata de la ei. Si singurul ringtone in afara de Scooby-Doo, Where Are You? la care n-am renuntat nici un moment de cand am telefonul asta. Au mai trecut inca trei ani pana sa le descopar toata discografia. Intr-o noapte cautam o piesa de o anumita lungime. Si am gasit una... Sick As a Dog. Si mi-a placut la nebunie. Si am descoperit si celelalte piese de pe albumul ala, dupa mine cel mai reusit album al lor.

2007. Primul lor turneu in Europa dupa multa vreme. Si o speranta ca poate intr-o zi voi ajunge si eu pe undeva la un concert de-al lor. 2010. 18 iunie. 16:30. Stateam incomod. Pe jos, pe ceva ce ar fi trebuit sa fie asfalt daca n-ar fi fost spart. Si cu spatele sprijinit de un fel de gratii. Cu esarfa in cap, aranjata in asa fel incat sa imi acopere parul, fata, bratele... sa nu ma arda soarele. Nu m-as fi asteptat sa fie atata lume acolo. Pe unii i-am recunoscut, ii mai vazusem si la alte concerte. 21:00. Vedeam mare Aerosmith. Mi se pare superb. Si e destul de mult de munca sa-l imiti de mana cu un marker. Vorbesc din proprie experienta... hehe!

Eram atat de agitata. Imi scosesem bateria din telefon ca sa nu ma mai sune nimeni, dar nu-mi dadusem seama ca fara baterie nu am cum sa fac poze. Mai mult, in momentul in care am scos telefonul din buzunar, mi-a zburat dincolo de gard capacul de la baterie. Moment in care am fost fericita ca am un telefon alb. Pentru ca asta a facut capacul usor de detectat si de recuperat de catre unul din cei de la paza. Din pacate, nu stiu ce s-a intamplat in seara aia cu telefonul, mi se tot inchidea la fiecare cateva minute. Ce bine ca stiu sa-i tastez codurile fara sa ma uit la el. De fapt doar asa stiu sa le tastez... pentru ca... oricat de ciudat suna asta, nu stiu codurile decat daca ma uit la ce taste apas in timp ce le apas.

Si apoi a inceput sa se auda Love in an Elevator. Si sa se vada lumini in spate. Cateva secunde mai tarziu, la ora 21:12 dupa telefonul meu (nu, nu m-am uitat la ceas, dar intamplator am pozat momentul si m-am uitat apoi in proprietatile fisierului), a facut loc luminii si trupei din spate. Si cred ca nu-mi dadeam inca seama ca e adevarat. Desi il vedeam pe Steven venind spre mine pe limba care iesea din scena. Deloc surprinzator, in haine de muiere (am citit undeva ca ar fi purtat o palarie de cowboy - daca palaria aia patata ca o blana de leopard e palarie de cowboy, jur ca zbor dupa el unde o mai fi avand concert acum si i-o inghit nemestecata). A venit pana in capatul limbii si a continuat sa cante de acolo. Eram pierduta. Cat de bine pot sa sune! Tremuram, mi-am dat seama de asta cand am ridicat mainile cu telefonul sa-i fac o poza. Tremura si platforma de sub mine. M-am uitat spre scena, pe ecran aratau videoclipul. Si apoi am vazut ceva negru deplasandu-se de pe scena pe limba. Asa ca am ridicat iar mainile cu telefonul sa fac si o poza cu Joe, cu o chitara pe care nu tin minte s-o mai fi vazut vreodata (nu ca m-as pricepe... habar n-am, dar ma fascineaza sa ma holbez la ele, le retin vizual si retin daca foloseste de mai multe ori aceeasi chitara pentru aceeasi piesa)... chiar in momentul in care Steven se intosese cu fata pe directia mea, isi ridicase putin ochelarii si ramasese nemiscat intr-o pozitie ca de poza. Nu stiu daca a ramas atunci asa pentru ca m-a vazut cu telefonul sau doar am visat eu asta... ce stiu sigur e ca m-am injurat apoi pentru poza ratata. Omul n-a prea mai stat locului deloc pe toata durata concertului. Honey, one more time now it ain't fair...

Dupa prima piesa, Steven a renuntat la haina si la palarie, si-a aruncat esarfele in public si a ramas intr-o costumatie chiar normala... fata de cum e imbracat de multe ori pe scena. Si Joe a schimbat chitara. In pozele facute de mine nu se vede prea clar, dar e vorba de chitara asta (poza de la concertul de martea trecuta din Londra, luata de pe rosshalfin.com). Inca ma bantuie. Primele sunete de la inceputul piesei. Cum si-a aruncat Steven esarfele... din pacate pe partea cealalta a limbii. Cum agita deasupra capului microfonul cu esarfele agatate de el. Come easy, go easy, alright till the rising sun, I'm calling all the shots tonight, I'm like a loaded gun...

A treia piesa. Si am fost incantata. Falling in Love (Is Hard On the Knees). Piesa pentru care Joe a schimbat iar chitara. Cu... nu stiu! Pentru piesa asta eu tineam minte o chitara cu care apare si in una din cele mai cunoscute poze ale lui de pe aerosmith.com? Dar daca eu nu-s chioara, vineri n-a folosit-o pe aia. Steven a fost foarte sugestiv in gesturi. La fiecare "you" arata spre cineva din public... asa cum avea sa o faca si in timpul tuturor celorlalte piese. Iar la sfarsitul piesei si-a aruncat ochelarii in public. You're so bad... you're so bad... you're so...

Eat the Rich. Inainte de care s-a auzit de doua ori "multumesc!" de la Steven. Joe a revenit la prima chitara. I-am avut pe amandoi chiar in fata pentru ultima parte a piesei. Don't stop me now, I'm going crazy... Dupa care, inainte sa intre in Pink, Steven a urlat "va iubesc!" Si astea au fost cam toate cuvintele pe care le-a rostit intre piese. Mai tin minte ca a zis la un moment dat ceva de genul "a perfect night... Bucuresti, a perfect place..." si a mai zis ceva si inante de Crazy. In rest, n-a prea comunicat decat prin versurile pieselor. Luminile au devenit roz. Steven si-a pus in cap o palarie roz. Si mare a fost bucuria celor din dreapta mea care urlasera inca de la inceput dupa piesa asta. Si eu m-am agitat destul de tare... suficient de tare incat sa ma aleg cu o mica vanataie la mana stanga. And I think everything is going to be alright no matter what we do tonight...

Livin' On the Edge. Din nou Steven a fost acolo in fata o buna bucata din piesa. Mana mea a fost din nou pe aceeasi linie dreapta cu mana lui intinsa catre public. Vai, ce rau mi-a parut atunci ca e asa inalta limba aia la noi. La Londra a fost mult mai joasa... si a dat mana cu cei din primul rand. Si a venit si Joe pe limba. Cu monstruletul asta (10 iulie 2007, St. Petersburg, SCC Arena). Iar eu nu-mi puteam scoate din minte acea parte din videoclip in care se da din fata trenului in ultimul moment. Again and again and again and again and again...

What It Takes. Ca de obicei, a capella pana la primul "tell me what it takes to let you go..." Prima din cele doua dati in care Tom a venit in fata pe limba. Nu l-am vazut prea mult pe tot parcursul concertului. M-a amuzat cand l-am vazut facand poze. Stiu ca obisnuieste sa faca poze cu publicul si cu ceilalti de pe scena la concerte. Ma amuza insa ca face asta in conditiile in care au oameni care se ocupa special cu asa ceva, se pricep mai bine decat el si au la dispozitie niste scule serioase, nu un telefon mobil.

Rag Doll. N-am topait prea mult la concertul asta. Mai mult am dat din coama si m-am intins peste gard. Si totusi, cand a inceput piesa asta parca aveam arcuri sub talpi. Am reusit sa fac una din cele mai clare poze cu Steven. You're so fine, they'll never see ya leavin' by the back door...

Au urmat baladele. Intai Crazy. Joe cu alta chitara, asta (poza din februarie 2007) si Steven cu gura mare. Apoi Cryin'. Da... alta chitara pentru Joe, foarte cunoscuta si... unica. Chitara Billie, pe care o are pe nevasta-sa. Am citit undeva o perla de genul "a cantat si la o chitara pe care avea pictata o femeie goala"... da' bine stiti sa va mai documentati si bine mai vedeti... femeia aia e Billie, si poarta o rochie rosie. Poze cu chitara mai bune decat alea facute de mine: unu (1 noiembrie 2009, Abu Dhabi, Yas Marina Circuit), doi (10 iulie 2007, St. Petersburg, SCC Arena). Spre sfarsit, cand era chiar in fata mea, Steven a scos o muzicuta din pantaloni si, dupa ce a cantat putin la ea, a aruncat-o in public. Din nou, mi-a parut rau ca n-a facut-o pe directia mea. Parca tin minte ca si-ar fi aruncat si o bratara, dar nu mai stiu sigur in timpul carei piese. Apoi a inceput Jaded. Cat de... potrivit! Nu se putea sa lipseasca tocmai piesa cu care i-am descoperit, nu? Cred ca deja am obosit lumea, dar trebuie sa mentionez ca Joe a schimbat iar chitara... cu una alba pe care nu sunt in stare sa o identific. Si a renuntat la haina, ramanand in camasa. A fost una din piesele pentru care pe ecran nu i-am vazut pe ei, ci videoclipul piesei... Am citit undeva ca ar fi fost "perfect sincronizati cu videoclipurile". La celelalte piese n-am fost atenta la aspectul asta, insa aici nu s-au sincronizat cu videoclipul. Tin minte foarte clar, mi-a atras atentia chestia asta chiar atunci.

Inainte de I Don't Wanna Miss a Thing, a urmat Stop Messin' Around. Cantata de Joe, care a schimbat iar chitara. Cu una cu care l-am vazut de multe ori... asta (6 iunie 2007, Randers, Essex Park). In timpul asta, Steven a stat intins pe jos si a cantat la muzicuta. You rocked me, little baby, till my face is cherry red, you rocked me so hard, babe, I fall right outta bed... Nu mi-as fi imaginat inainte de concert ca s-ar putea sa nu-mi pice prost sa aud I Don't Wanna Miss a Thing. Ei bine, chiar am dat si eu din gura pe piesa aia... Si pe Crazy si pe Cryin'. In seara aia, "you" din piesele alea a insemnat Aerosmith pentru mine. I go crazyyy, crazy, baby, I go crazy... you turn it on, then you're gone, yeah, you drive me crazy, crazy, crazy, for you, baby... We're partners in crime, you got that certain something, what you give to me takes my breath away... I could spend my life in this sweet surrender, I could stay lost in this moment... fff... forever... every moment spent with you is a moment I treasure... I just wanna stay with you in this moment forever, forever and ever... Mda, probabil aveam nevoie de o camasa de forta... cam ca in videoclipul pentru Falling in Love (Is Hard On the Knees).

Sweet Emotion. A fost momentul in care Tom a venit pentru a doua oara in fata pe limba. Din pacate, n-am reusit nici macar o singura poza decenta. Ah, da, Joe a folosit chitara asta (10 iulie 2007, St. Petersburg, SCC Arena).

Baby, Please Don't Go. Cu acel moment in care Steven s-a lasat in genunchi in capatul limbii si a cantat asa de acolo. Si apoi a sarit in picioare de parca n-ar fi trecut peste el nici a treia parte din anii pe care ii are. Si cu Joe care a revenit pe scena cu chitara Billie.

Si apoi... unul din visele mele. Draw the Line live. Joe cu chitara transparenta (aia pentru care am eu o slabiciune) pe care o foloseste pentru piesa asta. Poze cu chitara transparenta: unu, doi, trei, patru (toate patru 1 noiembrie 2009, Abu Dhabi, Yas Marina Circuit). Poze cu o alta chitara transparenta: unu, doi, trei (toate trei 1 noiembrie 2009, Abu Dhabi, Yas Marina Circuit) pe care n-a folosit-o vineri... dar arata prea interesant ca sa nu pun pozele. Am avut parte de un final surpriza. Nu credeam ca mai face asta de cand are metal in loc de cartilaj in picior. Pentru ca poza mea nu e deloc clara... "asta" se vede asa de aproape (2 iunie 2007, Bangalore Palace). Sau asa (iunie 2007... aaa, nu stiu exact cand si unde e facuta poza... Graspop, cumva?).

Dupa care au disparut de pe scena. I-am auzit pe multi spunand ca pauza a fost atat de lunga incat au crezut ca n-o sa mai revina. Sunt oare singura tampita care a stiut sigur (nu stiu cum, nu stiu de ce) ca vor aparea iar pe scena? Tin minte ca respiram greu si ma uitam pe ecranul pe care se derulau in sus si in jos imaginile care apar pe copertile albumelor. Am incercat sa le pozez, dar nu mi-au iesit in pozele alea decat niste pete luminoase. Si apoi au aparut din nou pe scena. Dream On. Si Steven din nou in fata mea. Si a ventilatorului care ii ridica parul si bluza neagra (care era ceva ce as fi purtat si eu... din pacate, pe aia n-a mai aruncat-o in public... desi, la sfarsit de tot, atunci cand Joe l-a prezentat, am avut timp de cateva secunde impresia ca o sa faca asta). A fost singura data in viata cand chiar am cantat (din fericire nu m-am si auzit) o piesa la un concert. De obicei doar misc buzele, soptesc... atat. Insa atunci... the past has gone, it went by like dusk to dawn... isn't that the way... everybody's got their dues in life to pay... sing with me, sing for the year, sing for the laughter and sing for the tear, sing it with me if it's just for today, maybe tomorrow the good Lord will take you away... Si aproape plangeam de fericire.

Si apoi am simtit ca s-a terminat. Walk This Way. Joe a venit si el langa Steven, in capatul limbii... adica in fata mea. Din nou cu chitara alba. Si nu stiu ce m-a apucat. In pauza de dupa Draw the Line ne dadusera din nou pahare cu apa. Eu nu reusisem sa beau nici jumatate din el si inca il aveam in mana. Asa ca mi l-am turnat in decolteu. Pentru prima data in viata am turnat intentionat ceva lichid pe mine... si nu in timp ce faceam baie. Un sfert de litru de apa pe care l-am simtit cum s-a scurs pe mine pana in sosete...

Nu ma asteptam sa mai urmeze ceva, dar au intrat in Toys in the Attic. Telefonul mi s-a inchis din nou, pentru a nu stiu cata oara in seara aceea si l-am bagat in buzunarul de la haina de piele. Deja nu mai interesa sa fac poze. Real's a dream...

Si aia a fost. S-a terminat. Ce n-am vazut la concertul asta... pe Steven calare pe ventilatoare (poze: unu, doi... o, da, arata foarte concentrat in prima si foarte... fericit... ca sa nu spun altfel... in a doua), desi a trecut peste unul din ele in timpul Jaded; pe Joe lovind chitara cu camasa (poza) sau asa, in genunchi (poza)... da, stiu ca nu mai poate sa indoaie genunchiul chiar asa.

Steven a prezentat restul trupei, Joe l-a prezentat pe Steven si tot Joe a fost cel care a zis ceva de genul "our first time in Bucharest, the best time", nu Steven, asa cum am vazut ca au scris unii. Si apoi au parasit scena. Eu am ramas acolo. Cu un picior pe gard, cu celalalt balanganindu-se in aer. Poate plec cu ceva "amintire". N-am reusit sa pun gherutele pe nici o pana. Am reusit doar sa ma aleg cu bratul drept facut mov-verzui... inca ma doare... de, oasele tari ale altora. Am incerct sa negociez cu unul din cei de la paza care pusese mana pe una - "iti dau esarfa... iti dau esarfa... si ochelarii..." Unul din colegii lui a inceput sa rada de mine - "e baiat, ce vrei sa faca cu ele?" "le ofera unei fete..." Altcineva i-a oferit bani. Si tipul i-a zis ca n-o da pe mai putin de 150 de lei. Nu stiu daca a vorbit serios sau nu, dar daca as fi stiut ca mama imi pusese bani pe card... fix 150 de lei... asa as fi fugit sa scot banii ca sa-mi dea pana. Si apoi... am reusit sa pun gherutele pe un setlist. Radeam ca o nebuna. Si in acelasi timp aproape ca plangeam. Si aproape am cazut in genunchi acolo, pe jos, printre pahare si resturi de pahare goale...

Acasa...
"Ar fi fost pacat sa renunti la ele..."
"Dar as fi avut o pana de la Joe Perry..."
Deja imi parea rau ca nu ma gandisem sa-i ofer geaca de piele. Valora mai mult de 150 de lei...
Acum imi pare iar rau... ca nu pot controla curgerea timpului. Ca nu e ca atunci cand imi place ceva dintr-un playlist si exista buton de back in momentul in care se trece la urmatoarea piesa... In fiecare an astept cea mai lunga zi a anului. Si e doar o zi. Si apoi trece. Anul asta am asteptat si seara uneia din cele mai lungi zile ale anului. Si a fost doar o seara. Si a trecut. Insa eu am continuat sa tremur cateva ore bune dupa ce s-a terminat concertul.

Deci... unde lipesc setlistu'?

PS - Albumul cu pozele de la concert (fullsize si doar alea din care se intelege cat de cat ceva... cam 150 din vreo 400).