on the verge of extinction... again

S-a intamplat in prima seara la Wacken. Dupa concertul Iron Maiden, pe aceeasi scena pe care fusesera cu cateva ore inainte Saxon. Un segment cu bucatele de piese, bucatele de interviuri cu Lemmy cu piese precum One More Fucking Time sau Love Me Forever pe fundal.

O selectie scurta, dar in opinia mea foarte buna. Poate ca ideea a fost sa promoveze ultimul album pentru ca au fost destule piese de pe Bad Magic. Dar este un album care merita si nu doar pentru ca a fost ultimul. Eu il consider a fi cel mai bun album de la Inferno incoace, iar Inferno este pentru mine clar cel mai bun album din cea de-a doua jumatate a celor 40 de ani de existenta a trupei. Mi-a mai placut si faptul ca au inclus balade, desi nu sunt primul lucru la care te gandesti atunci cand auzi de trupa asta. Dar mie mi-au placut mereu piesele lor lente. Lemmy le-a scos mereu excelente. Si cel mai bun lucru a fost ca ultima piesa din selectie a fost Overkill, nu Ace of Spades. Toata lumea stie Ace of Spades, dar Overkill a fost ultima piesa cantata live.

Don't forget us! Cuvintele pe care Lemmy le rostea la sfarsitul concertelor. Am vazut multi oameni plangand si recunosc ca mi-au dat si mie lacrimile.

Apoi pe scena au aparut Phil si Mikkey. Au multumit publicului, organizatorilor, echipei lor.

Thank you for the ride! Stay well, guys... And I'll see you around...

O sa-i vad a treia oara. La Paris de data asta, imediat dupa dotCSS si dotJS.

2007, de Craciun. Am trecut prin DVD-urile lor toata noaptea si a fost singurul lucru care m-a oprit sa fac o tampenie.

2009. Ii vedeam pentru prima data la Bucuresti. Inca tin minte ziua in care mi-am luat bilet. M-am dus la diverta dupa ore, dar nu aveam bani decat pe card si nu puteam sa cumpar bilet cu cardul. Nu mai era mult timp pana la inchidere si aproape am zburat pe scari pana la cel mai apropiat bancomat. A meritat. Ziua concertului a fost una din cele mai bune zile dintr-un an foarte bun.

2012. A doua oara, la OST Fest. Imi luasem abonament inca din decembrie special pentru ei. Eram obosita, setlistul a fost asa scurt, dar, din nou, a meritat. A fost din nou una din cele mai bune zile ale anului.

2014. Nu puteam sa ratez sansa asta. O sa merite. Plus ca Lemmy a zis ca spera sa ne vada. Stiu. Nu sunt nici chioara, nici batuta in cap. Da. Dar n-o s-o spun.

Probabil cel mai putin dezastruos Paste al mileniului. Cel putin la capitolul consecinte. Poate si atunci cand vine vorba de timp de recuperare dupa. Am fost complet functionala din nou la doua zile dupa ce am ajuns iar acasa, dupa care mi-a mai luat o singura zi sa-mi revin pana la punctul in care eram inainte sa plec la Brasov.

Nu-mi fac iluzii. Am avut noroc. Am tras de mine la maxim inainte de concertul Dark Tranquillity (si da, o sa scriu si despre concert, la cum au sunat chiar merita). La fel ca inainte de concertul din martie. Doar ca de data asta am avut parte de o saptamana linistita inainte, nu de una incarcata. Si de data asta n-am mai avut nici o plasa de siguranta, nici un plan de rezerva. Trebuia sa iasa bine.

[Cine n-are chef sa citeasca gandurile mele fara cap si coada si vrea doar o povestioara poate amuzanta poate sa sara direct la sectiunea "Amintiri"]

1 octombrie 2003. Incepea anu' II. Eram la facultate, luam oraru' de la avizier. Si era plin de materii cu nume amenintatoare, materii la care nu eram sigura cum o sa ma descurc. Cineva comenta de una din materii ca e greu de trecut. Materia se numea FCT. Fundamentals of Circuit Theory. Cei care au studiat in romana probabil o stiu sub numele de electrotehnica.

A doua zi, joi, a fost primul curs. Surprinzator, toate lucrurile au parut simple si clare si frumoase. Si la fel si la cursu' de Advanced Mathematics din aceeasi zi de joi. Si la fel si la seminaru' de FCT de vineri. Dupa care am primit si o tema. Pe care am facut-o chiar atunci, in vinerea aia, imediat dupa ce am venit acasa. Pentru ca... ce dracu' altceva sa fac? Televizor n-aveam, de iesit in oras nu mi-a placut niciodata sa ies, n-aveam nici net acasa sa pierd vremea.

Azi am avut momente in care aproape am plutit. Sau zburat. Si foarte probabil am parut nebuna. Pentru ca mergeam pe strada si imi intindeam aripile ca... un avion. Si aproape ca radeam.

1300 de dolari. 4500-4600 de lei. Jumatate ar fi 2300. Si am ajuns acolo. De-abia. La limita. Dar am ajuns acolo inainte sa se incheie anul. Acum urmeaza cea de-a doua jumatate.

Deci nu, nu pot rasufla usurata, nu s-a terminat, poate de-abia incepe, poate n-o sa insemne nimic daca nu ajung iar la Bucuresti. Dar tin minte cum pluteam peste baltoace in seara in care mi-am luat bilet.

I was the happiest girl in the world. Stiti, Joe s-a plimbat anul asta cu o chitara prin orasele in care au avut concert. Cu o zi inainte de spectacol, cu oameni care l-au filmat in diferite locuri. Si apoi au pus pe ecranul mare a doua zi in timpul Boogie Man clipurile din orasul respectiv. A fost ca un ritual pentru el. Unul pe care mi-ar placea sa-l pastreze daca o sa ajunga iar aici.

Am trimis mail ca sa anunt ca nu imi doresc postul. Si da, am mentionat printre motive frecusul legat de salariu de la interviu.

Iar acum ma simt mult mai bine. Mental. Fizic inca e rau, dar o sa-mi revin eu candva. Sa speram ca mai devreme de jumatatea lunii viitoare.

Altfel, aseara a iesit videoclipul Insomnium pentru One for Sorrow. Si e beton! E filmat la Wacken, iar eu am o slabiciune pentru videoclipurile filmate in concert. Mai mult, e filmat foarte fain.

Cred ca am mai spus asta, dar o s-o spun din nou: ma bucur enorm pentru ei cand vad cat au crescut ca trupa...

... din banii pe care i-ai cheltui pe vicii care iti pun in pericol viata1. Si vrei sa ii cheltui pe toti, pentru ca daca o sa mai ai ceva si maine ai sansa ca totusi sa o comiti. Iar tu vrei ca maine sa nu-ti mai poluezi sangele. Si sa nu mai ai parte de starile de rau care urmeaza dupa.

Ursuleti panda2. Si alte chestii.

Nu, nu este o sageata indreptata cei cu stinsu' luminii, condamnarea risipei3 sau catre cei cu pacaleli de 1 aprilie. Este o imagine a aspectelor la care tin, dincolo de toata nebunia.

De ce?
Pentru ca nu mai e mult pana la concert. Si putin si de asta (screenshot cu minunea + sublinierile mele; ce am evidentiat cu galben e un raspuns al omului care mie mi-a placut foarte mult si mi-a adus aminte de raspunsul dat de Stephen Hawking la intrebarea "ce a fost inainte de Big Bang?" - daca nu stiti despre ce vorbesc, exista nenea Google).

Ce anume se vrea a fi asta?
Mai bine clarific intai ce nu se vrea a fi. Nu se vrea a fi ceva strict informativ despre trupa. Chiar daca, spre deosebire de persoana care a scris materialul respectiv, eu chiar am ascultat Iron Maiden si inainte de a afla de posibilitatea unui concert la noi, m-am mai uitat la ceva concerte si documentare (suficient incat sa retin gesturi, miscari de scena) si garantez ca stiu sa le scriu numele corect. Insa pentru asa ceva exista ironmaiden.com - au o sectiune in care prezinta istoria trupei pe ani plus inca o chestie care mie personal mi s-a parut foarte draguta: prezentarea fiecarui om din trupa din perspectiva altui om din trupa. Eu o sa scriu despre... mine, se putea altfel? Despre cum am ajuns eu sa ii ascult, despre ce am retinut eu in legatura cu ei.

Sincera sa fiu, nu mai tin minte cand am auzit prima data de ei. S-a intamplat cu siguranta cu mult timp inainte sa ajung sa intru in contact cu muzica lor. Pe vremea aia... Iron Maiden nu insemna pentru mine decat un nume, scris cu fontul ala. Si cumva asociam totusi deja numele cu imaginea lui Eddie... ceea ce ma face sa cred ca vazusem sigur vreun tricou sau vreo coperta de CD. Si da, imaginea lui Eddie nu era ceva prea tentant pentru mine pe vremea aia.

Maine e din nou 4 mai... Promisiuni cu aroma de vanilie si lamaie pe care nu mi le-am mai tinut...

Tocmai am facut 24 de ore de lucrat la o tema. Aproape non-stop. Cu doua pauze scurte de dezmortit picioare intepenite si de mers la baie. Plus o a treia de cautat pe net o ciocolata pe care am vazut-o pentru prima data duminica asta la noi in magazine si despre care nu stiam nimic (o s-o incerc saptamana asta daca primesc bonurile de masa). Si nimic altceva. In fine, in afara de scarpinat in cap si de schimbat diverse pozitii in fata laptopului.

I was happy. I was motivated. Now I'm just hanging on.

Poze. De anul trecut.

Politehnica nu a ramas in epoca de piatra. In ciuda faptului ca mai exista unele sali care nu sunt renovate si sunt lasate cu niste geamuri vechi de cand lumea (asa incat studentii mai "somalezi" sa vada cum flutura hainele pe ei atunci cand bate vantul) pentru ca nu sunt reabilitate seismic. Si in ciuda faptului ca aparatele de masura pe care le aveam la fizica in anul unu si doi mi s-au parut piese de muzeu pe langa aparatul de masura al lui tati de pe vremea cand eu inca imi sugeam... suzeta.

De ce spun asta? La una din materiile de pe semestrul asta avem o dracie din asta (poze aici). Si sala noua, si mobilier nou. Ar fi fost frumos sa avem si aparatura noua pentru lab, din pacate... nu e cazul. In fine, revenind la tabla isteata. Prima data cand am vazut-o, m-am gandit instant "monkey bar!" Nu, nu e voie sa fie folosita in felul asta, scrie pe ea.

Nu stiu ce dracu' e cu mine. Acum cateva ore spalam sosete. Doua perechi. O pereche pufoase mov si o pereche verzi. Si o camasa. In carouri. Cu rosu, negru si alb. Si un hanorac. Care te face sa vezi stele verzi. Nu glumesc. E negru cu stele verzi. Bine, nu sunt pline, e doar conturul. Luat in iarna asta cu 7 lei de la raionu' pentru copii, scrie pe el ca e pentru copii de 10 ani. Si pe tricourile mele cu tweety scrie la fel. Si ma mir ca par asa butoias umflat in ele. Baaai, is pentru copii de 10 ani, iar eu am 26. In fine, am deviat. Desi nu prea aveam de la ce, oricum gandurile mele sunt varza. Spalam... si mana mea dreapta e cum e. Inca ma doare cand o strang in pumn. Si acum scriu cumva ciudat, cu inelarul doar, ca ma doare daca nu tin aratatorul si degetul mijlociu ceva mai departate. Si in baie mirosea a Cocolino cu aroma de portocale. Eu nu spal. Nu obisnuiesc. Dar hainele pe care stiu ca le purtam in anumite momente mai speciale sunt alta poveste. L-as strange de gat pe ala care s-ar atinge de ele. N-as avea incredere in nimeni altcineva ca le spala cum trebuie.

[Before I forget: am si eu pagina de contact. Butonul e putin mai sus, in partea dreapta (deasupra lu' "despre Ana... sau brontozaurel").]

16 martie. E ziua a doua foste colege de liceu. Cu care n-am mai vorbit de ceva ani buni. Desi am tinut enorm la colegii de liceu. Si totusi m-am distantat. Sunt prea orgolioasa ca sa accept sa fiu vazuta atunci cand ceva imi merge prost. Si s-a mai adaugat distanta fizica. Si apoi teama de a nu parea ipocrita sau ca si cum as avea intentii ascunse. But I'll never forget. Cori, you've saved my life eight years ago.

16 martie 2009. "Ai mainile inghetate - de ce?" Atunci am auzit intrebarea asta. Am auzit-o din nou in Gara de Nord, anul asta, pe 27 februarie. A picat intr-o luni anul trecut. La ziua de 16 martie ma refer. Aveam curs de optimizare, dar nu m-am dus in ziua aia. Din acelasi motiv pentru care am lipsit de la cursul ala si in alte zile de luni. Da, profu' a stiut motivul. Motivul oficial. De fapt e putin mai complicat. Motivul oficial nu a fost nici un moment doar un pretext. A fost perfect adevarat. Doar ca... n-am spus nimanui de ce era asa importanta toata chestiunea pentru mine. N-a fost asa importanta pentru mine din cauza ca imi era inca frica, asa cum ar fi putut sa creada restul lumii. Increderea oarba alunga frica. Si inca aveam incredere pe atunci...

E sinistru cat de bine tin minte unele chestii. Semestrul asta am purtat iar tricoul roz cu Tweety. Si intr-o seara mi-a tunat sa pun poza la avatar pe Y!M. Si...

Am telefon, fac poze la toate prostiile. Si se aduna pe hard. Si, din cand in cand, ma mai pun pe sters. Ca si azi. Am luat la curatat toate folderele cu poze din ultimele 16 luni.

But first... Am ramas cu expresia asta din "The Mask". Ma refer la desenele animate, filmul am ajuns sa-l vad de-abia la multi ani dupa. Revenind. Dupa cum spuneam, inainte de toate, o clarificare: daca nu scriu nimic pe blog la mijlocul saptamanii, nu inseamna ca as fi murit, inseamna doar ca... hmmm, mai bine nu. In continuare mi-e teama sa scriu pe blog despre chestii care nu sunt deja incheiate sau macar in faza finala. Mai ales cand felul in care au mers lucrurile pana acum ma face sa ma simt bine. Mi-e teama ca o sa fac vreo prostie si o sa stric tot. Si apoi o sa-mi para rau... ca m-am bucurat prea devreme.

Ciorna de la primul curs de joi. A inceput facultatea. Semestrul II. De doua saptamani. Ca si acum un an. Aproximativ. Atunci a inceput pe 23 februarie, anul asta pe 22 februarie. Anul trecut eram in ultimul an la cealalta facultate. Anul trecut, 5 martie a picat joi. In zilele de joi aveam un curs de doua ore, un seminar de doua ore si inca un curs de patru ore. La primul curs, cel de doua ore, am fost singura cu profa, tot semestrul. Profa era si foarte insarcinata, asa ca nici nu a fost vorba de scris pe tabla sau de stat in picioare tot semestrul. A stat langa mine in banca sa-mi explice materia. Si, cand a fost vorba sa explice ceva in scris, n-a vrut sa scrie pe caietul meu... a zis ca ar arata urat scrisul ei pe langa notitele mele. Cei care mi-au vazut vreodata notitele de la orice curs stiu de ce. Asa ca tot semestrul a scris pe niste ciorne. La sfarsitul fiecarui curs, imi notam data pe ciorna, o incadram intr-un dreptunghi si coloram dreptunghiul cu un marker verde. Si mai coloram cu alte markere alte chestii care mi se pareau interesante. Dupa ce am terminat cu licenta

Duminica dimineata. Duminica asta. Eram rupta. Dupa multe zeci de ore in care nu facusem altceva decat sa lucrez aproape on-stop. Pauze doar ca sa merg la baie. Si am zis ca fac o pauza. Am facut un dus si am iesit putin afara. Si, dupa ce m-am intors, m-am apucat de curatenie prin casa. Iar aproape non-stop... pana luni seara. Cat de usor e sa ma prinda o chestie si sa uit complet de orice altceva...

Acum exact un an purtam exact aceleasi haine. A fost cea mai intensa si probabil cea mai frumoasa perioada a vietii mele. Pana in septembrie.

Acum... am exact starea aia pe care o aveam in anul intai in dimineata in care aveam partial la mecanica. Pe vremea aia nu aveam noptiera... inca. Aveam doar o cutie alba de carton si un placaj deasupa ei. Pseudonoptiera. Macar puteam sa-mi tin acolo radioul cu ceas si alte maruntisuri. Tocmai aflasem ca tati avea sa vina in ziua aia la Bucuresti. Mana mea tot punea o moneda sa se invarta ca un titirez pe placajul de deasupra. Again and again and again and again and again and again and... Si incercam sa ma hotarasc. Si minutele se scurgeam si eu nu luasem nici o decizie. Nu stiam daca sa ma mai duc sau nu la partial. Venea tati, eram agitata. Intotdeauna sunt agitata cand vine pe la mine. Si cand sunt in preajma lor in general. Pentru ca...

Dupa doua, de fapt aproape trei zile in care nu prea m-am ridicat de pe coltul patului, m-am apucat si eu azi sa strang dezastrul de prin casa. Am splat geamurile de deasupra caloriferului, am spalat pe jos sub calorifer, am sters caloriferul, tevile, am sters praful de pe rafturile suspendate si... atat. Mda, stiu, putin, altii ar fi facut mai mult intr-o zi. Mie imi ia insa al dracului de mult sa fac chestiile astea. Stergand praful de pe rafturi m-a pocnit nostalgia.

2000. Observasem panoul intr-un magazin din Orizont... parca asa ii zicea complexului ala. Si ii povesteam unei colege de el. Si ea mi-a zis sa ma duc la ei sa ii rog frumos sa mi-l dea mie cand se termina promotia. Si... asa am facut, desi eram groaznic de timida (nu ca acum n-as mai fi). Mi l-a dat pe loc. Si de atunci dau ochii cu el in fiecare zi. De zece ani aproape. Si acum se intoarce. Chiar daca nu tot alaturi de Ferrari. Stiu ca voi urmari din nou cursele cu sufletul la gura.

"De asta..."
Si imi plimbi incet degetele cu degetele tale. As vrea... Imi place la nebunie mirosul pielii tale, nu ma satur de el. Dar inca nu pot sa nu te las pe tine sa conduci. Inca ma tem sa fiu eu cea cu initiativa. Inca mi-e teama ca s-ar putea sa nu-ti placa unele din fanteziile mele. Si ma simt vinovata ca ti-am facut asta. Nu eu ar fi trebuit sa fiu cu tine acum. N-ar fi trebuit sa fim aici nici unul. Nu sunt... N-am fost niciodata si, desi nu pot sa stiu ce se va intampla in viitor, nu prea cred ca...

"Stii, cred ca am facut o adevarata obsesie pentru tine..."
Inca zambesc, mereu zambesc atunci cand ma atingi, atunci cand imi vorbesti. Primul meu gand a fost "ohoo, nu stii ce obsesie am facut eu pentru tine..." dar l-am alungat. Nu te cred. Deloc. Printre atatea femei, n-am facut absolut nimic sa fiu speciala. Ce trebuie sa faca o femeie ca sa devina speciala petru un barbat? Nu conteaza, pentru ca eu sigur n-am facut niciodata nimic. Probabil sunt mai tanara, pielea, corpul meu arata mai bine. Dar asta nu e meritul meu. Stiu, nu ne-am intalnit intamplator azi, chiar daca ti-am spus ca nu pe tine te cautam, ca imi doream de fapt altceva, nu sa dau de tine. Nu conteaza daca m-ai crezut sau nu. Oficial nu te-am cautat... nici azi. Nu m-ai intrebat de ce n-am mai venit atunci.