on the verge of extinction... again

Duminica dimineata. Duminica asta. Eram rupta. Dupa multe zeci de ore in care nu facusem altceva decat sa lucrez aproape on-stop. Pauze doar ca sa merg la baie. Si am zis ca fac o pauza. Am facut un dus si am iesit putin afara. Si, dupa ce m-am intors, m-am apucat de curatenie prin casa. Iar aproape non-stop... pana luni seara. Cat de usor e sa ma prinda o chestie si sa uit complet de orice altceva...

Acum exact un an purtam exact aceleasi haine. A fost cea mai intensa si probabil cea mai frumoasa perioada a vietii mele. Pana in septembrie.

Acum... am exact starea aia pe care o aveam in anul intai in dimineata in care aveam partial la mecanica. Pe vremea aia nu aveam noptiera... inca. Aveam doar o cutie alba de carton si un placaj deasupa ei. Pseudonoptiera. Macar puteam sa-mi tin acolo radioul cu ceas si alte maruntisuri. Tocmai aflasem ca tati avea sa vina in ziua aia la Bucuresti. Mana mea tot punea o moneda sa se invarta ca un titirez pe placajul de deasupra. Again and again and again and again and again and again and... Si incercam sa ma hotarasc. Si minutele se scurgeam si eu nu luasem nici o decizie. Nu stiam daca sa ma mai duc sau nu la partial. Venea tati, eram agitata. Intotdeauna sunt agitata cand vine pe la mine. Si cand sunt in preajma lor in general. Pentru ca...

Pentru ca de obicei tati vine in Bucuresti in delegatie. Nu vine aproape niciodata direct la mine, are de umblat prin n parti inainte. Nu stiu niciodata cand va ajunge, de cele mai multe ori intarzie fata de ora pe care mi-o spune initial. Iar eu imi fac griji. Amuzant ca nu se intampla asta cand nu e in Bucuresti. De parca la Brasov nu s-ar duce cu masina la munca. Cand il stiu in Bucuresti sau pe drum sunt insa groaznic de agitata. Mi-e frica. Nu pot sa-mi scot din minte gandul ca, daca pateste ceva, toata lumea o sa dea vina pe mine. Nu pot sa nu gandesc asa pentru ca... in primul rand eu dau vina pe mine. Cand nu stiu sigur cum stau lucrurile, aleg cea mai proasta varianta si ma condamn. Vinovata! Imi imaginez tot felul de chestii. L-as suna, dar... Dar mi-e rusine de faptul ca imi fac griji. Mi-e frica de faptul ca as putea sa-l deranjez. Nu e totusi la plimbare in Cismigiu. Poate discuta ceva important sau e la volan. Si da, raspunde cand e la volan. Macar daca n-ar mai privi handsfree-ul ca pe o porcarie care te surzeste. Asa ca tot aman sa-l sun. Il sun daca peste zece minute nu stiu nimic de el. Si, dupa ce alea zece minute trec, nu il sun. Imi fac din nou aceeasi promisiune. Si imi fac in continuare griji. O stiu pe aia cu vestile proaste circula repede. Le-o repet si eu lor mereu atunci cand imi trimit pe cineva la usa sau suna la facultate dupa ce nu le-am mai raspuns la telefon timp de cateva ore. Si totusi... nu pot sa scap de starea aia.

Pentru ca ma tem de reprosuri si ma tem de faptul ca iar o sa-mi impuna ceva (din punctul asta de vedere, de-abia astept termin si facultatea asta, sa ma angajez si sa schimb incuietorile, chiar daca scoala inca are ceva ce ma fascineaza... e drept ca mai mult idealul de scoala din creierul meu decat ceea cu ce dau nas in nas la facultate, dar asta e alta poveste). Mereu ceva nu e suficient de bine pentru ei. Ceva nu e curat, ceva e in dezordine, de ce nu vrei si tu sa renunti la un corp de birou si sa iti iau un sifonier - NU, NU, NU! E camera mea si vreau sa fie un spatiu placut de lucru, nu un dormitor! E vorba de ce imi aduce mie satisfactie. Sa dorm, nu! Sa lucrez, da! Pentru ca mi-au bagat pe gat, in ciuda tuturor protestelor mele, un pat dublu, un aragaz si o masina de spalat. Si alte chestii care pentru ei sunt utile. Pentru mine insa nu, doar imi ocupa spatiul degeaba. Si, desi la asta n-am protestat chiar deloc atunci, o combina frigorifica. Am constatat mai tarziu ca imi ocupa spatiul degeaba. E goala aproape mereu. O bag in priza doar cand vin ei si uneori vara pentru apa/ gheata sau inghetata. Anul asta n-am folosit-o chiar deloc.

Pentru ca pur si simplu sunt atat de agitata in preajma lor incat imi vine sa fac o tampenie, sa imi fac fizic rau singura ca sa ucid starea aia. Si chiar o comit. Anul asta trecut (ca vorbesc de 2009 si suntem deja in 2010 acum) cand am fost la Brasov inainte de Craciun a fost prima data in mai bine de zece ani cand nu am comis-o. Asta nu inseamna ca tentatia n-a fost uriasa. Am reusit sa rezist totusi... desi mi-am auzit atatea chestii care m-au provocat.

Revenind... in ziua aia am plecat spre facultate. Am luat metroul, am coborat la statia de metrou Politehnica, am luat-o pe alee, am ajuns in fata cladirii rectoratului. Si m-am intors inapoi la metrou. Si apoi m-am invartit prin oras... fara directie, incercand sa ma calmez, sa scap de starea aia.

Ultimele conversatii cu ei n-au fost prea placute. Si acum incerc sa ma decid. Urasc starea asta. Daca e sa fac o tampenie... prefer sa o fac repede, fara sa ma gandesc. This is torture. De multe ori imi stabilesc reguli de genul ma decid pe baza minutului - par egal nu, impar egal da. Si apoi ma uit la ceas. Ca sa stiu ca am luat o decizie, fie ea si proasta.

Amuzant ca saptamana trecuta scriam despre oamenii care ma enerveaza la cumparaturi. Si acm imi dau seama ca si eu probabl intru intr-o categorie mult injurata. Daca se intampla sa ma cert cu ei la telefon... pur si simplu ajung sa ma plimb pe acolo fara directie. Nu mai vad ce e pe rafturi, nu ma mai intereseaza sa iau nimic, doar ma plimb inainte si inapoi. Nu stiu daca m-am ciocnit vreodata de oameni. Pur si simplu nu ii observ. Doar imi tot vin in minte anumite chestii si nu mai stiu de nimic altceva. Stiu ca se poate intampla sa ma plimb asa si peste doua-trei ore... ora la care ajung acasa minus ora la care am plecat minus cat fac in mod obisnuit pe drum. Dar chiar nu stiu ce fac in timpul ala. Nici pe unde am fost in ziua in care trebuia sa dau partialul nu mai tin minte... desi tin minte perfect dimineata aia pana cand m-am intors la metrou.

Port exact aceleasi haine ca si exact acum un an. Nu mai tin minte ce arome de gel de dus si deodorant m-au insotit in dimineata aia. In mod sigur nu aceleasi, nu aveam setul cu aroma de ananas atunci, mi l-am luat prin august-septembrie. Peste exact o saptamana se implineste un an de la cea mai frumoasa zi din viata mea... Imi place cum imi sta parul in dimineata asta. As fi vrut sa ies in fusta azi, deja m-am saturat de blugii astia, vreau sa pot sa ii port pe cei pana la genunchi. Nu conteaza care pereche, oricare din cei pana la genunchi, m-am saturat de toti blugii mei lungi. Sau pantaloni subtiri. N-am mai purtat pantaloni subtiri de la sfarsitul lui octombrie. Sau macar fusta pentru ca stiu ca am si strampi grosi. N-am mai purtat nici fusta de mai bine de o luna. Bine, am purtat, dar doar in casa. Si na, stiu ca nici nu prea am iesit din casa in ultima luna. Dar ma uit acum pe net la vreme si cica inca sunt temperaturi negative la ora asta. Da, stiu ca am mai iesit in fusta la minus x grade si totusi...

Edit: Zero grade. Fusta!