on the verge of extinction... again

Politehnica nu a ramas in epoca de piatra. In ciuda faptului ca mai exista unele sali care nu sunt renovate si sunt lasate cu niste geamuri vechi de cand lumea (asa incat studentii mai "somalezi" sa vada cum flutura hainele pe ei atunci cand bate vantul) pentru ca nu sunt reabilitate seismic. Si in ciuda faptului ca aparatele de masura pe care le aveam la fizica in anul unu si doi mi s-au parut piese de muzeu pe langa aparatul de masura al lui tati de pe vremea cand eu inca imi sugeam... suzeta.

De ce spun asta? La una din materiile de pe semestrul asta avem o dracie din asta (poze aici). Si sala noua, si mobilier nou. Ar fi fost frumos sa avem si aparatura noua pentru lab, din pacate... nu e cazul. In fine, revenind la tabla isteata. Prima data cand am vazut-o, m-am gandit instant "monkey bar!" Nu, nu e voie sa fie folosita in felul asta, scrie pe ea.

Si in seara asta m-a pocnit iar nostalgia. In parcul Tractoru... era o dracie din asta. Si una din asta. Si una din asta asa mare. Si inca doua "poduri" in agelasi gen dar mai joase. Si inca unul chiar mai inalt, in forma de elefant. Tin minte cum am tot incercat sa le traversez in picioare pana cand chiar am reusit. La inceput in patru labe sau uneori ma tinea tati de mana, apoi am prins curaj sa incep sa le traversez singura, in picioare. Din ce in ce mai repede. Ma cronometram.

Uneori ieseam cu ai mei in afara Brasovului. Nu sunt amintiri placute. Ei isi tranteau patura pe jos si se tranteau pe ea. Si eu as fi vrut sa ma joc, dar nu aveam cu cine, ei vroiau sa se odihneasca. Si asa ramaneam pe cont propriu si ajungeam in situatia de a ramane agatata pe niste stanci, prea speriata sa cobor, incapabila sa urc pana sus. Sau in situatia de a intra, fara sa-mi dau seama, pe proprietatea altcuiva si de a fi urmarita de cainii omului. Sau in situatia de a ma speria de o carpa (crezand ca e un sarpe) si de a o lua la fuga inapoi in vale la ai mei riscand sa ma ciocnesc de toti copacii. Sau in situatia de a ma aventura singura in padure si de a ajunge periculos de aproape de un urs. Bine ca n-am dat bot in bot cu domnu' ursu' si doar l-am auzit pe aproape. Aveam parte si de iesiri mai linistite, cand pur si simplu imi gaseam un parau si niste pietre de-a curmezisul lui pe care sa topai. Sau un copac picat pe care sa alerg, sa topai si sa fac tot felul de acrobatii. Si sa-mi fac vanatai si poate sa-mi si ud sosetele cand imi mai "scapa" cate un picior pe una din pietrele ude sau pe muschiul de pe copac.

As vrea sa alerg, sa topai, sa fac roata pe un copac cazut... din nou.

Yes, this is a sad post. But not in the "good times gone" kind of way. It's more about the things I liked, but I was never given the opportunity to do properly. N-aveam nici patru ani. Una din colegele mamei avea o fetita cam de varsta mea. Pe care o daduse la gimnastica ritmica. Si am vrut si eu. Si ai mei au ras de mine - "asta se face mare, nu incape ea prin cerc..." Si dupa aia, totul a fost doar pentru mine. Ai mei nu au stiut. Toate acrobatiile prin casa erau mereu atata timp cat ei erau la lucru. Le spuneam ca mergem in parc sa studiem plante, insecte pentru biologie. Nu au stiut niciodata. A fost unul din multele mele secrete. Unul din multele trenuri cu ocazii pe care simt ca le-am pierdut in viata. Mi-ar fi placut... Am un coleg care s-a apucat de programare de la cinci ani. Eu nici nu stiam ce e aia programare in momentul in care am ajuns la facultate la sectia de calculatoare. A fost prima data in viata cand am auzit de conceptul asta. Contactul meu cu calculatorul pana in momentul ala fusese unul destul de limitat. As fi vrut sa fi fost expusa mai devreme la asa ceva. Pun pariu ca mi-ar fi placut. Si n-as mai fi simtit acum ca am pierdut trenul... cu douazeci de ani in urma.