on the verge of extinction... again

Un dreptunghi. Am devenit pentru prima data constienta de el prin clasa a sasea. In clasa a cincea ne aranjase diriginta prin clasa, si am ajuns sa stau pe randul din mijloc. In a treia sau a patra banca. Dar in clasa a sasea ne-a lasat sa stam asa cum am vrut noi. Si asa am ajuns in banca a doua de la usa.

Si... nu stiu. Uneori ma trezeam ca ma uit in lateral in sus la dreptunghiul ala. Cu admiratie, cu invidie, cu furie. Uneori ma trezeam ca ma gandeam la el dimineata inainte sa plec la scoala, cand probabil era si radioul deschis dar eu nu auzeam nimic in afara de lingurita cu care izbeam peretii canii in timp ce asteptam sa mi se raceasca ceaiul.

De ce eu nu? Voiam si eu un dreptunghi ca ala. Si ca celelalte doua gri si pufoase. Eu aveam doar un dinozaur verde fosforescent. Sub care scria D I N O S A U R. Fiecare litera si ea fosforescenta si de alta culoare. Si arata hidos pe langa dreptunghiurile alea. Dar nu erau ale mele.

Am inceput sa ma ard pe brate. Si ma taiam pe picioare. Eram mica si proasta. Inca visam la cai verzi pe pereti, la chestii magice. Si aveam impresia ca daca sufar suficient pentru ele, o sa primesc si eu astfel de dreptunghiuri intr-o zi, cumva, ca prin minune. M-as fi ars singura de vie pentru asta. Dar am ramas si fara dinozaurul verde fosforescent in clasa a saptea.

Dinozaurul verde fosforescent s-a intors in clasa a zecea. Am crezut ca ma pacalesc singura, dar inca am poza din campul cu maci. Eu, cu dinozaurul verde decapitat si cu sapca aceea monstruoasa de la nenea Charlie.

Si apoi am avut si eu dreptunghiurile mele pentru o vreme. In clasa a unsprezecea. Dar eu n-am putut sa vad asta. Eu inca vedeam lucrurile asa cum fusesera pana atunci. Si oricine imi spunea altceva era impotriva mea si nu voia decat sa ma scufunde si mai adanc in mlastina mediocritatii. Si ii uram pentru asta.

Nu voiam decat sa lupt pentru dreptunghiurile mele. Pe care nu vedeam ca le am, pentru ca nu erau pufoase, erau vechi si erau de un gri inchis la culoare, urat, nu griul acela deschis frumos pe care il visam eu. Dar n-aveau sa fie niciodata gri. Aveau sa fie negre.

Si aveam sa le pierd. Si nu doar o singura data. Si a doua oara. Si a treia oara. Si dupa ce nici macar nu le-am recuperat complet a patra oara. Si apoi am crezut ca le-am pierdut definitiv, pentru ca au trecut prea multi ani. Dar nu. Am reusit sa le apuc si sa le trag cu dintii inapoi acum patru ani. Si apoi le-am pierdut pentru din nou, oricat de tare as fi incercat sa ma tin de ele acum trei ani.

Am mai vazut un dreptunghi ca ala de la distanta. Cred ca prin 2006. Dar nu era al meu. O noua obsesie.

Si mai e o obsesie veche pe care n-am asociat-o niciodata cu ele. Pana in noaptea asta, in timp ce loveam ca nebuna covorul cu piciorul stang pe Monkey On My Back. Si stiu ca o altfel de obsesie bolnava pe marginea careia faceam glume in vara ar fi mai sanatoasa decat asta, dar...

La mijlocul saptamanii asteia am iesit pentru prima data din casa dupa o saptamana intreaga. Credeam ca totul e in regula. Credeam ca eu sunt in regula. Dar e una sa fiu mereu in casa, mereu aproape de un pat in care pot sa pic si de un pahar de apa pe care sa-l beau si alta e sa umblu de nebuna prin oras carand chestii grele. Mi-a fost frica.

Probabil cu motiv. Stiu ca o sa ma omor in felul asta. Pentru niste dreptunghiuri care ar fi trebuit sa-mi fie clar ca n-o sa fie niciodata ale mele. Dar pe care am fost dresata sa mi le doresc inca de pe vremea cand nici nu banuiam cum arata, dar ma loveam zilnic cu pumnii pentru ca nu-s in stare sa le am si eu. Hate three times a day...

Dar o sa mor tinand cu dintii de ele... E 13 azi. 13 in 13. Anul asta jur ca nu mai depasesc numarul de zile din an. In 2012 macar am coborat sub 500. Mi-e si frica sa ma gandesc cum au stat oare lucrurile in 2011. Sometimes you escape out of Hell straight into Death...