Sau hai sa ma laud ca a ajuns la 70 colectia mea de pene, dupa ce in 2016 trecea de 50. Deloc rau pentru sase nopti de concerte, in special in conditiile in care la concertele Aerosmith avea loc un camion intre gard si scena, iar la Helloween am avut in fata un magar la paza.
Adica ce s-a mai adaugat la colectie in materie de muzici. Majoritatea nu sunt albume iesite in 2017, motivele fiind multiple. Nu-mi pot permite sa sar pe orice album iese, imediat ce iese, indiferent de pret. Nici macar nu stiu daca e posibil in cazul albumelor in format fizic, in special in Romania. Iar acum exista optiunea de a asculta inainte de a cumpara, asa ca tot ce apare in postarea asta, apare pentru ca am considerat ca merita avut acasa.
Hai sa trecem prin lista...
Am fost atat de obosita, dar, in sfarsit... am ajuns sa scriu si asta.
Mi-am luat biletul inainte de jumatatea lui iulie 2016, in primul rand pentru Accept. Si da, mi s-a parut ciudat sa fie in deschidere la Sabaton. Nu ca n-as fi vrut sa vad iar si Sabaton - daca asa ar fi stat lucrurile, numele lor nici n-ar fi fost in titlu, dar, in general, am frecat mai multe concerte Accept si pe ei imi doream sa-i vad in primul rand.
Totusi, ultimul album Sabaton a reusit sa ma prinda, in special in timp ce trageam de mine sa devin mai... indoibila. Pentru cine nu stie m-am (re?)apucat de contorsionism (da, e extrem de tarziu la varsta mea!) si probabil n-o sa ma las pana nu-mi rup spatele.
Deocamdata...
Myrath. Pentru ca ultimul album rupe. Mostra. Si pentru ca le-am promis ca ne revedem in decembrie, nu?
Amon Amarth. Pentru ca... la dracu', Amon Amarth, mai e nevoie de alte motive?
Sabaton si Accept. Ma rog, in primul rand Accept pentru mine, ca nu i-am vazut de destule ori pana acum...
La planurile de vara n-au mai existat modificari pana la urma. Chiar daca timp de cateva saptamani am crezut ca voi vedea si Twisted Sister.
Sa incep cu inceputul inseamna sa ma intorc inapoi la un DVD cu o gramada de bucatele live de la Wacken. Printre prezente, U.D.O.! Si, mergand pe fir, brontozaurelu' a descoperit si Accept.
Fast forward, iunie 2010. Inainte sa se intample Sonisphere. Cu putina vreme inainte de festival, lucrurile pareau clare:
... ati reusit sa ma faceti sa-mi para rau ca n-am fost.
E batran. E mic. Dar din cate am auzit, a fost cel putin genial in seara asta. Nu, nu sunt surprinsa. Si stiu ca anul trecut inainte de Sonisphere spuneam ca as prefera sa-l vad pe el fara Accept decat sa vad Accept fara el. Ca sa fiu cinstita, Accept cu Mark Tornillo au rupt in prima seara de Sonisphere, Blood of the Nations e un album bun, iar piesa asta ma bantuie uneori in momentele mele mai putin proaste (in special din cauza acelui "living just for the fight!").
Dar lucrurile se schimba. Si da, acum mi-e ciuda. Pentru ca motivul pentru care nu m-am dus a fost legat mai mult de demoni proprii decat de orice altceva.
Cu intarziere, pentru ca n-am mai avut acces la net de joi si pana luni dupa-amiaza. Si n-am avut acces la net dintr-o tampenie. Asa-i cand se aduna mai multe capete proaste la un loc (al meu si cele ale oamenilor trimisi de furnizorul de net sa rezolve problema pentru blocul in care stau... ca se mai plansesera si altii, nu doar eu).
Si probabil mai pe scurt decat ar fi fost daca le-as fi scris la timp. Au fost trei zile pline, asa ca in mod sigur o sa uit unele chestii.
Vineri, 25 iunie 2010. Prima zi de Sonisphere.
Am ajuns acolo pe la ora 12. Poarta de acces era deja sprijinita de un rand de oameni. Si in apropierea portii se formasera grupuri de oameni. M-am dus si eu langa poarta, imediat dupa primul rand de oameni. Asa ca am fost printre primii care au intrat pe poarta. Nu si printre primii care au ajuns la gard, in fata scenei. Pentru ca distanta era mare si eu nu sunt in stare sa alerg. Eu sunt aia care ar fi trebuit sa primeasca o nota negativa, mult, mult sub zero daca ar fi fost dupa baremul de la sport. Cred ca cea mai tare performanta a mea la sport a fost sa alerg aia 50 de metri in vreo 14,6 secunde (si nu, n-am gresit, e vorba de 50 si nu de 100). Pot sa sar si sa ma indoi. Dar sunt foarte, foarte inceata si nu am deloc forta. Asa ca, in momentul in care am ajuns la gard, era deja ocupat pe toata lungimea scenei. Norocul meu ca sunt mica si incap intre grupuri de oameni si am reusit in felul asta sa prind si eu cativa centimetri de gard. Asa am ajuns sa stau in fata in toate cele trei zile de Sonisphere.