on the verge of extinction... again

4 August.

Probabil ca ar fi trebuit sa explic ce s-a intamplat de fapt lunea trecuta.

Nici macar nu s-a intamplat pe intuneric sau pe vreo straduta pustie. "Uite rockerita!" Dar am crezut ca se vor rezuma la comentarii. Ce dracu', n-am nevoie de aprobarea lor atunci cand imi aleg tricourile. Ma gandeam ca voi trece printre ei si gard. Dar n-am mai trecut. S-au impins in mine si am cazut peste gard. Umarul drept a fost primul care a lovit pamantul. Si a urmat durerea aceea groaznica. Picioarele mi se agatasera in tepii de la gard. Unul din cei intrati in piciorul stang iesise inapoi afara la mica distanta de locul pe unde intrase. Initial au plecat mai departe razand. Ce gluma buna, nu? S-au intors pentru ca incepuse sa strige dupa ei o dama iesita la plimbare cu cainele. Nu mai tin minte absolut nimic despre cum arata sau cum era imbracata. Cainele tin minte insa ca era urat, mic, alb si latos.

Nu puteam sa-mi misc bratul drept. Puteam sa-mi misc insa degetele. Unul din baietii care se impinsesera in mine a chemat salvarea. Altul imi tinea capul. Ceilalti... nu stiu! S-au evaporat dupa o vreme. Incet, incet, a inceput sa se umple de gura-casca.

Am incercat sa le spun sa nu-mi miste piciorul stang din gard dar nu prea mai eram in stare sa vorbesc, iar atunci cand mi-au tras piciorul s-a smuls bucata dintre punctele de intrare si iesire ale acelui varf de gard. Imi miscam continuu degetele de la mana dreapta. As fi vrut sa imi misc tot bratul drept, dar pur si simplu nu mergea. Baiatul care sunase la salvare a venit cu o sticla de apa rece si m-a udat pe fata, apoi mi-a turnat incet-incet in gura. Sarisera cu gura mai multi sa nu-mi toarne asa cum stateam intinsa pe spate. Dar s-a descurcat foarte bine, iar apa era rece.

A durat mai bine de o ora pana cand au aparut o ambulanta si o masina de politie. Macar atunci am fost in stare sa imi dau numele si CNP-ul. Nu aveam decat cheile si un portofel la mine. Nu aveam nici acte si nici telefon. Cei doi care ramasesera s-au urcat in ambulanta cu mine. Nu pot spune ca am fost prea incantata la inceput. As fi vrut sa fiu singura, sa ma inchid in mintea mea. "Pe unde naiba o ia ambulanta asta? Iesim din oras?" Parea destul de imposibil, asa ca am alungat gandul. Probabil ca de data asta GPS-ul din creierasul meu nu mai functiona cum trebuie. La urma urmelor, eram in starea in care eram, eram intinsa pe spate, nu vedeam altceva in afara luminilor de deasupra mea.

Am ajuns si la spital, pe moment n-au scos de la mine decat un singur cuvant: "umarul!". M-au mutat pe alta targa si apoi in alta sala. Cei doi baieti au ramas sa astepte pe hol. Doctorul a disparut putin in sala de langa unde, din cat am inteles eu, mai aveau doua urgente. Rezidentul a ramas cu mine si au inceput sa curga intrebarile - date de identificare, ce s-a intamplat (doar ca eu nu prea imi doream sa povestesc). In timpul asta, eu tot imi pipaiam cu mana stanga umerii incercand sa fac o comparatie... Dupa care mi-a dezinfectat ranile de pe picioare si mi-a mai adunat din iarba de prin par. S-a intors si doctorul in sala si targa (cu mine pe ea, bineinteles) a luat-o din loc. In usa, asteptau cei doi baieti cu intrebari. Prea multe rapunsuri n-au primit, mai mult intrebari despre ce s-a intamplat de fapt.

Ma tot uitam in dreapta si in stanga incercand sa-mi dau seama unde ma aflu. Raspunsul l-am avut in momentul in care am iesit din lift si am vazut scris pe draperiile de la geamuri 'Spitalul Clinic de Urgenta Sf. Pantelimon'. L-am intrebat apoi si pe baiatul care impingea targa ca sa fiu sigura. Deci nu gresisem cand apreciasem ca ambulanta se indrepta spre iesirea din oras.

N-am inteles de ce au cerut si radiografii pentru picioare; eu eram destul de sigura ca n-am nimic rupt sau miscat pe acolo... but nevermind. Inainte sa ma scoata inapoi pe culoar i-am auzit pe cei doi baieti intreband daca e ceva rupt sau deplasat. "Fractura de humerus" a venit raspunsul. Drace! Nuuuuuuuuu! Deci de asta puteam sa-mi misc doar degetele si nu si restul bratului. Completarea "surprizei" a venit in lift cand baietii s-au uitat pe radiografii asa ca le-am vazut si eu atunci cand le-au ridicat. Nu doar ca osul era rupt, dar bucatelele erau deplasate bine. Baiatul care impingea targa le-a spus ca va trebui probabil sa raman in spital sa fiu operata ca sa imi aseze bucatile de os la loc si apoi mi-a soptit ca atunci cand imi vor zice sa raman internata in spital sa accept pentru ca am nimerit la un doctor foarte bun. N-am inteles eu prea bine si nici nu ma interesa chestiunea chiar in momentul acela (oricum pana la urma nici nu mi-a cerut nimeni parerea referitor la internare).

Eram asa furioasa. Daca as fi iesit din casa cu 10 minute mai devreme sau mai tarziu. Daca n-as fi purtat tricoul ala. Daca n-as fi luat-o pe acolo. Cat de idioata am putut sa fiu. Si chiar credeam ca va merge totul spre bine. Cat am muncit de la inceputul lui iulie si pana acum si din cauza unei fracturi voi pierde tot. Toate planurile pe care mi le facusem. Si nu voi mai avea timp apoi pentru ca va incepe iar facultatea. Nu, nu, nu, nu, nu... nuuuuuuuuu!

Unul din cei doi baieti mi-a lasat un biletel cu un nr de tel la care sa dau de el in caz ca voi avea nevoie de ceva si au plecat. Si eu am ajuns din nou in aceeasi sala de mai inainte. Rezidentul era in sala de langa. Si atunci am povestit. Pentru ca in timp ce m-a cusut la piciorul stang, doctorul m-a intrebat din nou ce s-a intamplat de fapt. Intre timp a venit si rezidentul si probabil ca a prins macar o parte din poveste, nu stiu sigur, nu prea vedeam eu usa aia din pozitia in care era targa. Si apoi mi-a imobilizat bratul. Partea cu adusul in pozitia care trebuia a luat ceva vreme... pentru ca ma durea ca dracu si ameteam daca ma ridicam, asa ca am avut nevoie de cava pauze bune si de o cana cu apa.

Partea buna e ca a avut rabdare si s-a purtat foarte frumos cu mine in tot timpul asta. De fapt si dupa. Mi-a curatat tricoul de paie si de iarba. La sfarsit l-a scuturat si s-a vazut tricoul in toata "splendoarea" lui. "Mda, asta explica!" "N-am zis nimic," mi-a raspuns. Si atunci mi-am dat seama ca poate ca n-ar fi trebuit sa zic asa ceva. Dar in momentul ala mi-am imaginat ca probabil asta gandesc. "Daca as fi stiut de la inceput ca de fapt au impins-o..." Si din momentul in care am auzit asta, iar n-am mai avut chef de vorba.

Ce a mai urmat... nu mare lucru. M-au trimis pentru analize, apoi am ajuns sus in salon, am primit pijamale si explicatii despre unde exact e situat spitalul pentru ca vroiam ca a doua zi sa merg pana acasa ca sa pot anunta lumea ce s-a intamplat si sa imi iau ceva lucruri pentru zilele in care urma sa raman in spital.

Ca un detaliu amuzant, s-au gasit si cel putin 2 persoane care sa intrebe daca am peste 16 ani. N-as vrea sa cad din nou in capcana de a spune "asta explica" de ce s-au purtat asa frumos cu mine, insa stiu ca nu arat de 24 de ani si ca n-ar fi prima data cand obtin puncte in plus doar pe seama mutritei.

Ce s-a intamplat in continuare... am scris aici.