cum sa-ti strici viata cu un pas simplu
Luni, 8 noiembrie, candva intre orele 13 si 14. M-am dus la cimitir. Alesesem flori de diverse soiuri ca sa fac eu un aranjament floral pornind de la alb in mijloc catre violet pe margini. Mai aveam de traversat doar parcarea blocului de langa cimitir si straduta dintre bloc si cimitir. Si m-a mancat sa-mi lungesc gatul peste masini ca sa vad daca e lume in curtea cimitirului. Ceea ce a insemnat ca nu m-am uitat la ce se gaseste la nivelul picioarelor.
Una din prostiile acelea metalice pe care oamenii le ridica pe locul de parcare ca sa-i impiedice pe altii sa parcheze in locul lor. Am intrat cu piciorul drept in ea. Asa cum merg eu, cu hotararea unui tanc. Inca am o vanataie frumoasa acolo, doua luni mai tarziu - imaginati-va ce frumoasa trebuie sa fi fost in ziua zero! Dar, la viteza la care mergeam, restul nu s-a oprit odata cu piciorul drept. S-a dus din inertie inainte, dincolo de dracia metalica. Buf!