on the verge of extinction... again

Cumva, unica postare de anul asta. Un lucru rau si un lucru bun in acelasi timp.

Apare acum pentru ca n-am vrut sa las sa treaca tot anul fara macar una. De-abia acum pentru ca am avut un an plin. Suficient de plin incat sa n-am timp de blog. Si sa nu prea am nici timp de mine. Cel putin nu pana la pauza fortata de acum sapte saptamani si jumatate.

A fost cel mai bun an al meu din punct de vedere financiar. Ceea ce probabil explica de ce n-am prea facut mare lucru in afara de a munci, uneori si peste 18 ore pe zi. Sincer, ma sperie sa admit ca a fost un an bun din punct de vedere financiar. Pe undeva, e ca o mica victorie. Pentru ca mi s-a spus de multe ori ca ar trebui sa fiu normala. Sa fiu angajata undeva. Sa am un program decis de altcineva. Sa lucrez la ce vrea altcineva. Sa lucrez cand vrea altcineva. Sa lucrez cum vrea altcineva. Si sincer, am incercat. Dar... nu stiu, daca as fi mai putin salbatica, mai normala... poate ar merge. Si totusi. Am ajuns pana aici. Si ma sperie. Pentru ca, in acelasi timp, e ca un castel de nisip. Poate fi luat de apa in orice moment. E ceva ce va trebui sa lupt tot restul vietii sa pastrez. Dar nu e ca si cum ar fi singurul lucru despre care as putea spune asta, nu?

Sunt obosita.

Dar nu e ca si cum as mai putea da inapoi. Poate altcineva ar putea. Cineva care sa fie mai putin salbatica, mai normala.

Am ajuns la doua evenimente. Amandoua in Austria, unde am petrecut o saptamana. Cred ca ce imi place cel mai mult atunci cand sunt plecata e ca e mult mai usor sa-mi imaginez ca sunt invizibila. Am auzit multi oameni... ahem, romani? plangandu-se cum ca cei din tarile vorbitoare de neamta sunt reci, neprietenosi. Mie mi se par respectuosi, spre deosebire de romani. Nu se baga cu bocancii murdari in sufletul tau curat. Sau mai putin curat, eu l-am vandut de atatea ori incat diavolul m-a amenintat cu un proces. Lasand gluma la o parte, detest prietenia romanilor. Animal salbatic, pastreaza distanta!

In fine, ce voiam sa spun e ca ador sa petrec o saptamana, doua, trei, patru... cate se poate! fara sa fiu nevoita sa schimb cu aproape nimeni mai mult de trei propozitii de maxim trei cuvinte. Nu ca neamta mea mi-ar permite conversatii inteligente. Ador anonimitatea hotelurilor mari. Ador sa ma plimb printr-un oras si sa nu simt ca as fi privita, sa nu observe nimeni ca exist. E ca si cum as avea acces la vopseaua de invizibilitate din Tom si Jerry. It's one of the best feelings in the world and it tastes like freedom.

Primul eveniment a fost unul de promovare a primei (si singurei) carti pe care am citit-o vreodata in neamta. Detaliu amuzant: la fel ca alte trupe care canta in neamta, au multi fani in America Latina. Cei mai multi dintre ei nu inteleg o boaba de neamta, dar na, la concerte canta cum se canta la noi "viorele, viorele" pe Living On My Own! Si am vazut ca multi le-au cerut o varianta tradusa. Eu m-am gandit ca ar fi mai rapid sa-mi imbunatatesc eu neamta dincolo de mancare (da, ciocolata e mancare), Formula 1, crime si animale. Ma rog, nu stiam daca m-ar intersa cartea, dar am vazut online unul din evenimentele de gen din toamna lui 2020 si m-a convins. Desigur, proportia bucatilor amuzante citite a fost mai ridicata decat in carte. Am aflat apoi ca nu e o carte chiar vesela - dar asta nu inseamna ca nu mi-ar fi placut. Incursiunile in trecut in momente de visare, gandurile din timpurile vizitelor in cimitir... am si eu destule astfel de momente, astfel de ganduri.

Apoi am fost iar la zoo ca sa-l vad si eu pe Pepe. El e superb, e perfect! Ceea ce nu se poate spune si despre specimele umane care aruncau cu pietricele inspre el. Pentru ca na, voiau poze pentru facebook sau dracu' stie. Si considerau ca motanelul le e dator sa le pozeze. Ce dracu', doar au platit peste 20 de euro pe bilet. Ma rog, in momentul in care arunci cu pietricele ca sa-i atragi atentia tigrului, probabil nu te duce capul sa calculezi ca banii din bilete nu acopera chiar asa de mult din cheltuieli.

Apoi... spre Innsbruck! Pentru prima data. La pomul laudat... stiti cum e. Am mereu frica asta. Cred ca am avut-o cu fiecare oras din Austria in care am fost. Si mi-au placut toate. Dar nici unul la fel de mult ca Innsbruck. Pentru ca pandemie, a se evita spatiile inchise, tralala... am urcat sus pe munte! You get quite a high out of climbing, trust me!

Apoi Kreator. Cand am ramas fixata pe ideea de a vedea un concert in vara asta, macar unul... nici macar nu ma gandeam ca vor fi ei. Kreator erau atunci anuntati doar pentru Bloodstock, iar dupa Brexit nici nu se punea problema. Credeam ca va fi concertul Amon Amarth din Linz. Dar apoi Amon Amarth au anulat tot la inceput de iunie, Kreator au fost confirmati pentru Dynamo. Festival, dar in oras, asa ca am sarit pe un bilet. Apoi peste cateva saptamani au luat-o razna lucrurile in Olanda. Si parea ca totul s-a dus dracului. Pentru cateva zile. Apoi a fost anuntat concertul din Innsbruck. Si... am comis-o iar!

Apoi am ezitat dupa ce am ajuns in Austria. Dovada suprema de nebunie probabil. Sa treci prin atatea pentru un concert si sa iei in considerare sa nu te mai duci. Am dat nas in nas cu Sami inainte de concert. Si nu mi-am putut tine gura. I-am spus. Ca nu stiu daca mai pot sa ma intorc la vechiul normal. Cred ca se poate spune ca m-au facut sa-mi mananc cuvintele. Cand a inceput, am stiut. De ce. De ce sunt acolo. De ce am depus efortul de a ma deplasa intr-o alta tara in vremurile astea. De ce i-am urmarit in turneu, i-am vazut de atatea ori si as face-o iar. It was magic, it was everything, it was life!

Si singura poza cu o alta fiinta umana dupa o eternitate. Si singura data in ultimele 17 luni cand am existat fara masca in apropierea altor fiinte umane vii, inauntru sau afara, pentru mai mult de doua secunde.

Apoi Alpenzoo. Hei, nu mai vazusem niciodata pui de ras de aproape!

Si inapoi. Daca as putea sa derulez saptamana aia si s-o retraiesc de un milion de ori.

Apoi un accident. Vina mea. Fractura de rotula. Si consecinta: in momentul de fata n-as mai rezista fizic la un concert.

Si asa intru in 2022.