on the verge of extinction... again

Luni, 8 noiembrie, candva intre orele 13 si 14. M-am dus la cimitir. Alesesem flori de diverse soiuri ca sa fac eu un aranjament floral pornind de la alb in mijloc catre violet pe margini. Mai aveam de traversat doar parcarea blocului de langa cimitir si straduta dintre bloc si cimitir. Si m-a mancat sa-mi lungesc gatul peste masini ca sa vad daca e lume in curtea cimitirului. Ceea ce a insemnat ca nu m-am uitat la ce se gaseste la nivelul picioarelor.

Una din prostiile acelea metalice pe care oamenii le ridica pe locul de parcare ca sa-i impiedice pe altii sa parcheze in locul lor. Am intrat cu piciorul drept in ea. Asa cum merg eu, cu hotararea unui tanc. Inca am o vanataie frumoasa acolo, doua luni mai tarziu - imaginati-va ce frumoasa trebuie sa fi fost in ziua zero! Dar, la viteza la care mergeam, restul nu s-a oprit odata cu piciorul drept. S-a dus din inertie inainte, dincolo de dracia metalica. Buf!

Genunchiul stang si incheietura mainii stangi au primit cam tot impactul cu asfaltul. M-am ridicat, mi-am masat intai incheietura - fix cea busita in 2020 antrenand minuni de genul asta. Apoi pipait genunchii, cel stang ma durea putin - era de asteptat dupa tranta aia. Dar se simteau la fel. Okay, nu-i nimic miscat, n-are cum sa fie ceva rupt, grija principala au devenit imediat florile. Din fericire, pareau in regula. De-abia la mormant am constatat ca una din gherbere avea cateva petale turtite. Am ascuns petalele respective sub florile de crizantema alba. Si a iesit un aranjament frumos.

Se pare ca frumos li s-a parut si unor compatrihoti, pentru ca a disparut. Florile alea ar fi tebuit sa fie ofilite la urmatoarea vizita, dar nu mai era decat vaza goala. N-a fost vantul si n-a fost un animal. Vaza nu era trantita, nimic nu era stricat. Florile alea au fost luate de acolo de o mana de om. Sau neom. Cum preferati.

Pana sa ies iar din cimitir (la 15 si ceva), intentionasem sa ma intorc acasa tot pe jos. 50 de minute cu mersul meu de tanc de dinainte de buf. Dar cum imi era parca tot mai greu sa merg normal, m-am urcat intr-un autobuz. Si pe drum, am constatat ca miscarile de indoit si intins sunt problematice. Ceva era in neregula. N-aveam nici cea mai mica idee ce anume, dar puteam sa-mi dau seama ca ceva nu e in regula.

Privind in urma, probabil ar fi trebuit sa cobor mai devreme din autobuz, sa intru la Medlife, sa platesc, sa fac o radiografie si sa ma vada un medic. Pana nu li se termina programul.

Cand am coborat si am indoit piciorul stang pe treapta... atunci am stiut sigur ca e un in neregula la nivel de mers la urgente.

8 noiembrie, cand inca eram pe val. Noroc bun cu planul urgente! Probabil nimeni care nu arata ca ar fi putut sa crape in urmatoarele 15 minute n-ar fi fost luat in serios. Eu nu eram in pericol de asa ceva si clar nu aratam ca si cum as fi. Inca eram la nivel de probabil cel mai bun lucru pe care l-as putea face e sa merg normal.

Incerc sa imi imaginez cum se vedeau lucrurile pentru altcineva. Femeie, 37 de ani, aratand de mai putin de atat. Aratand ca si cum merge la sala (nu e adevarat, dar multa lume presupune asta). Se plange de genunchi, dar merge normal. Se plange ca e umflat, dar nu pare umflat fata de un genunchi de om normal.

N-am obiceiul sa insist. In fata unui refuz ("nu e asa umflat, ai mei sunt mai umflati de la reumatism... pune o foaie de varza acolo") ma intorc pur si simplu pe calcaie si ma car. I don't need you, I can do better on my own.

Doar ca uneori nu e asa, oricat de catar incapatanat as fi.

Era deja intuneric, prea tarziu sa mai merg la Medlife. M-am gandit ca voi merge a doua zi dimineata. Nobody else's fucking business anyway.

Dar genunchiul meu a refuzat sa astepte. Situatia s-a tot inrautatit progresiv. La un moment dat, sunand la urgente, am mentionat ca nu mai pot sa merg si au spus sa vin chiar daca nu e nici un medic sa ma vada... la un moment dat tot urma sa iasa cineva din operatie. Partea cu "fara un motiv al dracului de bun" a ramas pe afara, desi sincer, nici eu n-o stiam la momentul respectiv. Dar din camera si pana pe scara si apoi pe jos pe scari nu m-am teleportat. Alea au fost picioarele mele. Ambele. La fel si la intoarcere. Greu, dar sunt catar incapatanat. Al dracului de incapatanat.

De data asta n-am mai avut de asteptat mult. Cu siguranta sub 60 de minute. Suficient totusi incat sa treaca de miezul noptii si sa nu mai apar in sistem la momentul la care am ajuns sa fiu vazuta de un medic - cautat in data curenta, care era 9, dar eu fusesem luata in evidenta pe 8.

Probabil fractura de rotula. Prea umflat ca sa mai spuna sigur, dar avand in vedere ca nu-mi mai puteam ridica piciorul din genunchi decat cu ajutorul celuilalt... Si nici macar cu radiografiile n-au putut sa-si dea seama clar. Nici macar dupa ce au mai chemat pe cineva. M-am uitat si eu la ele dupa, dar daca nu e ceva al dracului de evident, eu ma uit oricum ca vitica la poarta noua la asa ceva.

Imobilizat cu o atela de gips pentru 7-10 zile. Asa am crezut, cel putin. Plus indicatii sa pun gheata pe genunchi cate zece minute la fiecare ora, sa masez muschii accesibili si sa nu-mi las toata greutatea pe piciorul ala, desi atunci la spital au zis ca e in regula daca ma las doar putin pe el si apoi am cerut si parerea Google care mi-a spus ca e in regula sa merg ca pinguinul daca e imobilizat... asa ca am devenit pinguin! N-am folosit mergator sau carje absolut deloc. Plus ca am continuat sa-l ridic asa drept in toate directiile, avand totusi grija sa nu trec prea mult de orizontala la inceput. Oricum nu era prea comod la momentul respectiv.

Luni, 15 noiembrie, la Medlife. Am intrat in cabinet, am fost intrebata ce s-a intamplat, am explicat pe scurt, am fost intrebata daca s-a agravat, am spus ca nu, ba chiar din contra - simplul fapt ca fusese imobilizat facuse o diferenta enorma aproape imediat. Dupa care a picat intrebarea la care nu ma asteptam - si atunci de ce mai venisem la ea? Pai... pentru ca asa imi spusesera cei de la urgente.

In fine, a devenit curioasa sa vada ce e pe sub bandaje. Moment in care a picat ca o bomba decizia cum ca piciorul nu trebuie indoit o luna - ceee? Eu sperasem sa-l am liber, sa pot sa incep sa-l indoi, aveam deja planuri pentru asta!

Evident ca am fost foarte dezamagita, dar macar dupa aceea l-am avut intr-o orteza, ceea ce a fost mai comod. Am continuat sa pun gheata cate 10 minute la fiecare ora si am continuat cu exerctiile la fiecare ora. Ridicat piciorul inainte pana cel putin la orizontala (90° fata de celalalt, tinut drept, la fel ca si spatele). Apoi in lateral spre exterior, cel putin 90° - si am incercat sa fac asta incet si controlat. Apoi in spate - la fel, cel putin 90° in timp ce celalalt picior se mentine drept. Apoi in lateral spre interior, prin fata celuilalt picior. Zece repetari plus inca trei in caz ca a fost vreuna din primele zece mai dubioasa. Apoi trecut inca o data prin toate exercitiile astea. Si apoi trecut inca de doua ori prin ele stand in pat. Si la sfarsit, contractii musculare in orteza, ca si cum as incerca sa-l hiperextind desi evident faptul ca il aveam imobilizat nu ma lasa sa fac asta. La fiecare ora, de cel putin 12 ori pe zi.

Faptul ca a fost doar de cel putin 12 ori pe zi si nu de cel putin 16 ori pe zi mi-a permis si alte activitati in afara de gheata, exercitii si munca - am putut sa fac dus, sa ies pana la Lidl, sa iau masa de pranz, sa-mi fac o farfurie de fructe. Si pentru ca am avut macar acel minim, pierderea de masa musculara, desi semnificativa (la mai bine de o luna dupa ce am scapat de imobilizare, piciorul meu stang este vizibil mai subtire decat cel drept), n-a fost la nivelul asteptat. De cineva care a mai vazut astfel de fracturi, bineinteles, eu tot am fost foarte dezamagita. Asta chiar daca tot eu cautasem pe internet sa vad cum au fost experientele altora dupa o fractura de rotula si vazusem cifre de genul piedut 10% din greutatea totala doar din pierderea de masa musculara. But I tried really hard, so why is it just a lot better in my case?

Deci... din 6 decembrie, am avut voie sa-l indoi. Dar nu mai mult de 90° in urmatoarele doua saptamani. Mhm. Cand mi s-a spus asta... nici macar n-as fi putut s-o fac, chiar daca as fi vrut. Apoi am asteptat o vesnicie (okay, poate doar vreo jumatate de ora) dupa o noua radiografie, timp in care n-am avut ce altceva sa fac decat sa vad cum merge miscarea de indoit-intins, cat de tare pot sa-l indoi stand pe scaun si tragandu-mi piciorul catre mine pe podea. Posibil ca dupa masuratorile unora sa fi trecut de 90° chiar atunci. Dupa ale mele nu.

Dar macar am putut urca in sfarsit iar scarile normal la intoarcere, fara sa mai pun ambele picioare pe aceeasi treapta. Ma rog, la acel moment inca ma tineam de balustrada, dar sa zicem ca normal. De coborat cat de cat normal nu s-a pus problema inca niste saptamani. Si per total, scarile sunt inca o problema pentru ca tot resimt un discomfort, simt ca ceva ma tine, chiar daca miscarea arata normal sau macar foarte aproape de normal si nu mai am nevoie de balustrada acum.

to be continued...