Pentru ca am returnat si eu recent doua ambalaje. Unul primit de la mama special pentru asta dupa ce l-a gasit ea pe undeva la munca. Si unul pentru ca am fost plecata cateva zile. Si ametita, asa ca mi-am uitat termosul.
Am ajuns la Kaufland, inaintea mea doar vreo cinci- sase persoane... toti cu saci, sacose in care incapeam si eu?! Cel putin 40 de recipiente aveau fiecare. Aparatul s-a miscat repede, asa ca n-am asteptat mult.
Am fost la cimitir azi. Si am vazut ceva ce nu mai vazusem pana acum. Ciori mergand... ma rog, zburand, ca ele au aripi si pot sa zboare... de la un mormant la altul si scufundandu-se cu capul inainte in vazele cu flori. Ca sa ajunga la apa si sa bea. Cred ca au fost constant peste 30 de grade de vreo saptamana.
Si pasarilor li se face sete, nu doar noua...
In urma cu vreo doi ani, in statia de autobuz de la cimitir... am vazut doi porumbei chinuindu-se sa bea ceva, orice acolo... dintr-o pata uda de pe asfalt. Si pe langa faptul ca m-am simtit foarte prost ca n-am o sticla cu apa la mine... mi-a picat si mie in sfarsit fisa!
Da, e o piesa Slipknot, dar nu despre asta e vorba.
E vorba despre prea multe betoane, e vorba despre a incerca sa faci ceva, chiar daca foarte putin, cat poti. Si despre a descoperi constant ca planeta e populata de gunoaie de oameni.
Putinul spatiu verde care a existat vreodata pe strada asta, pe langa blocul asta, a ajuns sa fie sacrificat constant pentru locuri de parcare si pentru balcoane. Din dorinta locatarilor care se plang de aer, de caldura si asa mai departe...
Luni, 8 noiembrie, candva intre orele 13 si 14. M-am dus la cimitir. Alesesem flori de diverse soiuri ca sa fac eu un aranjament floral pornind de la alb in mijloc catre violet pe margini. Mai aveam de traversat doar parcarea blocului de langa cimitir si straduta dintre bloc si cimitir. Si m-a mancat sa-mi lungesc gatul peste masini ca sa vad daca e lume in curtea cimitirului. Ceea ce a insemnat ca nu m-am uitat la ce se gaseste la nivelul picioarelor.
Una din prostiile acelea metalice pe care oamenii le ridica pe locul de parcare ca sa-i impiedice pe altii sa parcheze in locul lor. Am intrat cu piciorul drept in ea. Asa cum merg eu, cu hotararea unui tanc. Inca am o vanataie frumoasa acolo, doua luni mai tarziu - imaginati-va ce frumoasa trebuie sa fi fost in ziua zero! Dar, la viteza la care mergeam, restul nu s-a oprit odata cu piciorul drept. S-a dus din inertie inainte, dincolo de dracia metalica. Buf!
Cumva, unica postare de anul asta. Un lucru rau si un lucru bun in acelasi timp.
Apare acum pentru ca n-am vrut sa las sa treaca tot anul fara macar una. De-abia acum pentru ca am avut un an plin. Suficient de plin incat sa n-am timp de blog. Si sa nu prea am nici timp de mine. Cel putin nu pana la pauza fortata de acum sapte saptamani si jumatate.
A fost cel mai bun an al meu din punct de vedere financiar. Ceea ce probabil explica de ce n-am prea facut mare lucru in afara de a munci, uneori si peste 18 ore pe zi. Sincer, ma sperie sa admit ca a fost un an bun din punct de vedere financiar. Pe undeva, e ca o mica victorie. Pentru ca mi s-a spus de multe ori ca ar trebui sa fiu normala. Sa fiu angajata undeva. Sa am un program decis de altcineva. Sa lucrez la ce vrea altcineva. Sa lucrez cand vrea altcineva. Sa lucrez cum vrea altcineva. Si sincer, am incercat. Dar... nu stiu, daca as fi mai putin salbatica, mai normala... poate ar merge. Si totusi. Am ajuns pana aici. Si ma sperie. Pentru ca, in acelasi timp, e ca un castel de nisip. Poate fi luat de apa in orice moment. E ceva ce va trebui sa lupt tot restul vietii sa pastrez. Dar nu e ca si cum ar fi singurul lucru despre care as putea spune asta, nu?
Iar ceva ce ar fi trebuit sa fac in ianuarie... se pare ca devine traditie.
Sa incepem deci. In ordine oarecum cronologica dupa anul primei aparitii... adica intr-o ordine ciudata, care s-a dorit initial a fi cronologica, dar a iesit alandala. Ce s-a mai adaugat la colectia mea de muzici in 2019.
Sau poze care spun ca m-am holbat la apa si la pasaretul iubitor de apa. Sau ceva de genul asta? Presupun...
Stiind ca inainte de concertul Alice Cooper din 2017 gasisem oameni la intrare inca dinainte de pranz, m-am dus iar devreme. Doar pe la 1pm pentru ca totusi n-am aceeasi disperare pentru Europe ca pentru Alice Cooper. Insa nu era nici dracu' la intrare, asa ca m-am invartit pe calcaie si m-am apucat sa ma mai invart prin oras.
Intai prin cel mai apropiat Lidl pentru o sticla de apa si o briosa cu fructe de padure si apoi de aiurea. Ma rog, nu chiar de aiurea. E ciudat ca mi-am dorit sa vad unele locuri doar pentru ca l-am auzit pe Lemmy vorbind de ele? Si stiati de pisica si sobolanul din catedrala?
In dimineata zilei de 10 septembrie... am plecat catre Dublin, asa cum probabil era deja clar din titlu. Nu direct, pentru ca toate zborurile directe erau in trei cifre in ziua respectiva. Asa ca am optat pentru o escala de opt ore in Bruxelles. Ma rog, strict in aeroportul Charleroi pentru ca sa merg pana in Bruxelles si sa ma intorc m-ar fi costat 28€, adica de mai bine de doua ori costul zborului de la Bucuresti.
Ca sa nu mai spun nimic de faptul ca nu-mi suradea deloc ideea de a-mi cara ghiozdanul si restul lucrurilor. Noua politica a Ryanair spunea ca fara sa platesti extra, se poate lua doar un bagaj de 20cm x 25cm x 40cm. Ghiozdanul meu era ceva mai mare de atat, dar nu cu mult, iar hainele se mai pot indesa. Plus ca imi purtam cele mai voluminoase lucruri, asa ca ma incadram. Dar sa car totul timp de cateva ore prin Bruxelles n-ar fi fost in nici un caz o placere.
La ultimul concert Motorhead la care am fost, am reusit performanta de a-mi sparge fata. Acum se pare ca am incercat acelasi lucru in noaptea dinainte.
Ce s-a intamplat a fost o excursie in miez de noapte la baie. Cu intoarcerea la pat pe intuneric. Si asa am subestimat dimensiunile patului, m-am impiedicat de el si am aterizat cu barbia intr-un colt de mobila.
Un inceput deloc promitator. Si concertul mai era si in acelasi club in care vazusem Insomnium in martie - uof!
Mai tot ce tin minte dinaintea concertului asta e ca ma simteam ca dracu'. Stomacul si gleznele sunt una, dar dureri de cap eu nu patesc decat rar, foarte rar... sa zic o data pe an pare mult. Si s-a intamplat fix atunci. Macar vremea fusese ploioasa cam toata vara pana atunci.
Am incercat sa ma trezesc devreme in ziua concertului, nu prea mi-a iesit, am mers la cumparaturi dupa migdale, n-am gasit... ce sa zic, nu incepea deloc bine!
La toate concertele Kreator din prima jumatate a anului trecut (minus cel din Polonia cand eram prea uda si prea preocupata de tot ce ar fi putut merge prost la capitolul intoarcere in Berlin), vizita pe la standul de merch a fost tristete totala. Nimic pentru mine. Nimic pentru fete in general in afara de tricoul cu dracul roz pe care il au din 2011 sau 2010.
In noiembrie, inainte de turneul cu Dimmu Borgir, a aparut in sfarsit in magazinul online ceva nou pentru fete. Si absolut superb! Bineinteles ca am fost incantata si m-am prezentat cu o tona de entuziasm la standul de merch la concertul din Leipzig.
Adica pe la ce concerte o sa ma prezint in toamna asta. Sau cel putin ce bilete am cumparat pana acum.
Alice Cooper in Viena pe 16 septembrie. Ol' Black Eyes Is Back! Serios. Concertele de pana acum de la americani spun clar un singur lucru: daca esti fan, trebuie sa fii de-a dreptul batut in cap sa ratezi turneul asta. Un nou spectacol. Un nou setlist, absolut incredibil. Escape?! Teenage Frankenstein?! Si suna excelent! O sa transpir serios pana o sa-mi soseasca biletul.
Adica ce s-a mai adaugat la colectie in materie de muzici in 2018.
TL;DR They were on fire, the venue is beautiful and the people working there great. Other things were not that great.
La fel ca inainte de concertul Kreator de la Bucuresti, m-am trezit blocata iar pe modul ala in care nu mai pot sa ma opresc nici daca as vrea.