on the verge of extinction... again

Da, doar ziua trei. Pentru ca a fost singura in care am fost. Din aceleasi motive pentru care am plecat mai devreme de la Ozzy in 2010 si am fost varza la Accept in 2012. Si, pana cu doar cateva ore inainte, am luat serios in considerare si posibilitatea de a nu mai merge nici macar in ziua trei. Din aceleasi motive, plus programul care spunea ca totul se va termina la ora 1:30, in conditiile in care intre 0:50 si 3:15 nu mai pleaca nici un autobuz de noapte de la Unirii.

Am asteptat atatia ani sa vad Annihilator live si ma gandeam serios sa renunt. Desi fusesem in prima seara special ca sa iau bratara si sa nu trebuiasca sa astept la poarta pentru asta in ziua trei... sa pot fugi direct spre gard. Drace...

In fine. In ziua mare, am inceput cu aceeasi strategie ca la alte concerte la care mi-am spalat hainele in ziua dinainte. Uscat deasupra aragazului. Desi pana la urma am renuntat la ideea de a ma cara cu sase randuri de haine pe mine, asa ca doua din chestiile alea puse la uscare accelerata au ramas acasa. Decizie inspirata pentru ca ziua s-a dovedit mai placuta decat in scenariile din mintea mea si pe drumul spre Arene geaca s-a mutat de pe spate in brate... simteam ca turbez de cald!

Sau ziua 2

Am ajuns chiar mai tarziu decat in prima zi, insa suficient de devreme incat sa prind probele de sunet pentru Manowar. Si asa am avut parte de un mic "sneak preview" a ceea ce avea sa se intample seara tarziu: Hand of Doom, Nessun Dorma, Warriors of the World... fara sa stiu ca n-aveam s-o mai prind pe nici una din ele.

Am fost in fata atunci cand s-a dat drumul inauntru, insa mi-a pierdut lucrurile din buzunare alergand spre gard: carduri, servetele si alte maruntisuri... si a trebuit sa mi le intorc sa le adun. Am ajuns sa stau totusi la gard (mersi frumos!) intr-un loc cu vizibilitate buna.

Sau ziua 1

Aveam in cap sa ajung acolo devreme. Cel tarziu la 10:00! Doar ca m-am trezit tarziu, am tras de timp acasa, in Herastrau holbandu-ma la veverite... si am ajuns acolo dupa ora 10:30. Am fost a doua la poarta. Am stat acolo ceva vreme, ca un copil bleg ce sunt, pana sa aflu, vazandu-i pe altii, ca se poate intra pana la culoarele de acces montate in fata scenei, acolo unde urmau sa ne perchezitioneze si sa ne puna bratari.

Ca la toate festivalurile de pana la OST Fest... am intrat tarziu! Programul oficial spunea ca accesul urma sa se faca de la ora 14:00, prima trupa fiind programata sa urce pe scena la ora 15:001. Noi insa am intrat pe la 15:15-15:20?!?! Nu, asta nu a insemnat ca am pierdut ceva din prima trupa, asa cum au pierdut unii in toamna Septic Flesh din cauza ca nu au reusit sa intre la timp, ci ca programul intregii zile a fost decalat.

Am avut noroc si pe culoarul de fete de la Fire Circle lucrurile s-au derulat rapid, asa ca am fost intre primii cinci care au ajuns la gard. Am stat in dreptul iesiturii din mijloc a scenei, la nici un metru de cablurile alea care-s fix pe mijloc si pe care oricum nu-mi mai doresc sa stau vreodata, deci mai central de atat nu mi-as fi putut dori.

... prinsa intr-o poza.

De pe tot afisul Rock the City, Saxon au fost trupa care m-a atras cel mai tare. Am fost acolo de la 10 dimineata, a doua la poarta dupa un tip cu un tricou Sepultura, sosit, din cate spunea, cu vreo zece minute inainte.

Am stat in soare, am alergat ca tampita, desi imi busisem glezna cu o seara inainte. Ma ardeau plamanii dupa "cursa" aia si aproape incepusem sa vad pete gri. A meritat, am fost intre primii cinci care au ajuns la gard.

In fata lui Biff. Am urlat (ce scot eu nu se cheama cantat) pe toate piesele. M-am agitat ca nebuna. N-am prins nici o pana. Am prins insa prosopul lui Biff. Nu mi-a venit sa cred, primul prosop pe care il prind.

Admirati poza din lateral.

Mda, Rock the City. Cel de anul trecut a fost probabil cel mai prost organizat eveniment la care am participat eu vreodata.

In Piata Constitutiei, fix in mijloc, fara sa fie oprit traficul in conditiile in care accesul se facea din strada intr-un loc in care nu exista trecere de pietoni (desi bine ca exista macar semafor pentru masini). Gardurile care delimitau perimetrul prost fixate, trantite/ impinse mereu de vant inspre interior sau exterior (adica in strada unde puteau sa loveasca o masina care se intampla sa treaca pe acolo).

Punct de prim ajutor lipsa, cel putin in ziua doi (a fost singura data cand mi-a fost rau in halul ala si atunci n-am gasit un punct de prim ajutor). S-a auzit prea tare - cand am m-am carat de acolo in ziua trei, foarte multi oameni din fata incepusera sa se doteze cu "doape" de urechi de la farmaciile din zona.

Totusi... mi-am luat bilet si pentru anul acesta. De ce? Ce trupe vin?

In primul rand...

shopping

Magazinu' #1. In geam are afis mare cu programu'.
Luni-Vineri: 7-21
Buuun. Ajunge brontozaurelu' acolo la ora 19:51. Doar ca este deja inchis! Asa ca brontozaurelu' trebuie sa se care iar pana acolo a doua zi dimineata.

Magazinu' #2. Si brontozaurelu' cere...
"O cutie cu bomboane cu lichior de portocale... cu Cointreau..." in timp ce se intreaba "hmmm, oare face legatura intre cum se scrie si cum se pronunta?"
"Cu Cointreau nu mai am..."
"Si atunci de ce mama dracului mai sunt expuse?" dar n-o spune cu voce tare...

Magazinu' #3. Brontozaurelu' ajunge cu cosu' la casa, il pune sus, tipu' se apuca sa scaneze si incearca sa fie amuzant comentand chestiile cumparate. Brontozaurelu' maraie in gand - i-ar crapa capu' daca ar putea.
"I'm not friendly, I'm not sociable, I'm not talkative, so don't even dare to try to be funny!" latra brontozaurelu' in gand si blocheaza orice sunet din exterior in timp ce scoate cardu' si i-l da tipului, tasteaza un PIN si se apuca sa-si umple ghiozdanu' (deh, cumparaturi pe o saptamana...).
"Fonduri insuficiente."
"..." - does not compute! Brontozaurelu' stie al dracului de bine ca ar trebui sa aiba fonduri mai mult decat suficiente. Injura timpu' pe care il pierde in felu' asta, scoate cumparaturile din ghiozdan si se intoarce pe calcaie sa plece. Doar ca...

[prima parte; a doua parte]

Duminica, 27 iunie 2010. A treia zi de Sonisphere. Oarecum. Intr-un fel, cea de-a doua zi nu se incheiase inca. Am ajuns inapoi acasa dupa miezul noptii. Credeam ca sunt doar obosita. Credeam ca e doar febra musculara. Mi-am aruncat hainele de pe mine pe jos. Mi-a fost si scarba sa le ridic sa le arunc la chestii de spalat... pana n-am calcat pe blugi (pentru ca, na, sunt o creatura a intunericului, nu obisnuiesc sa aprind luminile noaptea) si pe cartelele din buzunarul lor. Dupa ce-am sarit putin cu un picior in maini (asa ca in desene animate), m-am apucat sa le golesc buzunarele. Cartelele, pana in forma de sicriu, pachetul de servetele. Prima surpriza am avut-o sub dus. In momentul in care am dat drumul la apa si am constatat ca ma ustura capul in partea dreapta si ma doare in partea... aaa... cealalta-i stanga, nu? Habar n-am in ce m-am zgariat in partea dreapta si in ce m-am lovit in partea stanga. Si am mai constatat ca imi e greu sa-mi misc ceva mai mult picioarele din genunchi, chiar si fara sa fie prinse intre picioarele altora. A doua surpriza aveam s-o am in pat, cand mi-am vazut gambele la lumina monitorului. Multe insule violete. Pe cea mai mare am si masurat-o cu rigla. 13 centimetri inaltime si 6 centimetri latime. Si apoi am descoperit noi vanatai in timp ce imi masam umerii cu mainile opuse.

Dar a treia si cea mai mare surpriza avea sa vina de dimineata (si nu, nu e vorba de faptul ca ma arsese soarele pe fata, chestie tragica in cazul meu... pentru ca am pistrui... doar ca eu nu m-am prins pe loc care e problema, am crezut ca sunt rosie ca racul la fata din cauza somnului si a racelii), in momentul in care mi-am bagat pachetul de servetele in buzunarul hanoracului si am simtit ca mai era ceva rigid si subtire acolo. Ce dracu', o moneda uitata in buzunarul hanoracului? Da' eu stiam ca banii ii bagasem in buzunarul de la blugi. Nu! Nu era o moneda... era...

[prima parte]

Sambata, 26 iunie 2010. A doua zi de Sonisphere. Ziua celor patru mari grei ai thrash-ului. Ziua pentru care sperasem putin si la un Annihilator in momentul in care au inceput sa se anunte nume noi... iar eu am inceput sa studiez afisele pentru celelalte evenimente Sonisphere incercand sa-mi imaginez ce nume de pe alea o sa mai prindem si noi. Doar erau confirmati pentru Sonisphere Madrid, nu? Hehe, ce frumos ar fi fost. N-am avut norocul asta, insa. Asa ca am tot frecat ieri si azi Alice in Hell... sa-mi creeze dispozitia necesara sa scriu si despre ziua a doua. Si pentru ca m-am impiedicat ieri dimineata pe YouTube de un interviu cu Jeff Waters.

M-am trezit cu o durere groaznica de cap pe la vreo 8 si trei sferturi. Mda, pentru prima data in viata am aflat si eu ce inseamna o durere persistenta de cap provocata de muzica data tare. Nu mi se mai intamplase niciodata asta. Da, a fost tare. Prea tare. Pe parcursul tuturor celor trei zile de festival. In timpul Manowar am simtit si o arsura in gat - mi se intorcea inapoi ciocolata calda. Am opus rezistenta si m-a lasat in pace pana la urma, altfel ar fi fost al naibii de neplacut sa vomit in adidasi. Avand in vedere cat de aproape am stat de boxe... era oarecum de asteptat.

Cu intarziere, pentru ca n-am mai avut acces la net de joi si pana luni dupa-amiaza. Si n-am avut acces la net dintr-o tampenie. Asa-i cand se aduna mai multe capete proaste la un loc (al meu si cele ale oamenilor trimisi de furnizorul de net sa rezolve problema pentru blocul in care stau... ca se mai plansesera si altii, nu doar eu).

Si probabil mai pe scurt decat ar fi fost daca le-as fi scris la timp. Au fost trei zile pline, asa ca in mod sigur o sa uit unele chestii.

Vineri, 25 iunie 2010. Prima zi de Sonisphere.
Am ajuns acolo pe la ora 12. Poarta de acces era deja sprijinita de un rand de oameni. Si in apropierea portii se formasera grupuri de oameni. M-am dus si eu langa poarta, imediat dupa primul rand de oameni. Asa ca am fost printre primii care au intrat pe poarta. Nu si printre primii care au ajuns la gard, in fata scenei. Pentru ca distanta era mare si eu nu sunt in stare sa alerg. Eu sunt aia care ar fi trebuit sa primeasca o nota negativa, mult, mult sub zero daca ar fi fost dupa baremul de la sport. Cred ca cea mai tare performanta a mea la sport a fost sa alerg aia 50 de metri in vreo 14,6 secunde (si nu, n-am gresit, e vorba de 50 si nu de 100). Pot sa sar si sa ma indoi. Dar sunt foarte, foarte inceata si nu am deloc forta. Asa ca, in momentul in care am ajuns la gard, era deja ocupat pe toata lungimea scenei. Norocul meu ca sunt mica si incap intre grupuri de oameni si am reusit in felul asta sa prind si eu cativa centimetri de gard. Asa am ajuns sa stau in fata in toate cele trei zile de Sonisphere.