on the verge of extinction... again

[prima parte; a doua parte]

Duminica, 27 iunie 2010. A treia zi de Sonisphere. Oarecum. Intr-un fel, cea de-a doua zi nu se incheiase inca. Am ajuns inapoi acasa dupa miezul noptii. Credeam ca sunt doar obosita. Credeam ca e doar febra musculara. Mi-am aruncat hainele de pe mine pe jos. Mi-a fost si scarba sa le ridic sa le arunc la chestii de spalat... pana n-am calcat pe blugi (pentru ca, na, sunt o creatura a intunericului, nu obisnuiesc sa aprind luminile noaptea) si pe cartelele din buzunarul lor. Dupa ce-am sarit putin cu un picior in maini (asa ca in desene animate), m-am apucat sa le golesc buzunarele. Cartelele, pana in forma de sicriu, pachetul de servetele. Prima surpriza am avut-o sub dus. In momentul in care am dat drumul la apa si am constatat ca ma ustura capul in partea dreapta si ma doare in partea... aaa... cealalta-i stanga, nu? Habar n-am in ce m-am zgariat in partea dreapta si in ce m-am lovit in partea stanga. Si am mai constatat ca imi e greu sa-mi misc ceva mai mult picioarele din genunchi, chiar si fara sa fie prinse intre picioarele altora. A doua surpriza aveam s-o am in pat, cand mi-am vazut gambele la lumina monitorului. Multe insule violete. Pe cea mai mare am si masurat-o cu rigla. 13 centimetri inaltime si 6 centimetri latime. Si apoi am descoperit noi vanatai in timp ce imi masam umerii cu mainile opuse.

Dar a treia si cea mai mare surpriza avea sa vina de dimineata (si nu, nu e vorba de faptul ca ma arsese soarele pe fata, chestie tragica in cazul meu... pentru ca am pistrui... doar ca eu nu m-am prins pe loc care e problema, am crezut ca sunt rosie ca racul la fata din cauza somnului si a racelii), in momentul in care mi-am bagat pachetul de servetele in buzunarul hanoracului si am simtit ca mai era ceva rigid si subtire acolo. Ce dracu', o moneda uitata in buzunarul hanoracului? Da' eu stiam ca banii ii bagasem in buzunarul de la blugi. Nu! Nu era o moneda... era...

[prima parte]

Sambata, 26 iunie 2010. A doua zi de Sonisphere. Ziua celor patru mari grei ai thrash-ului. Ziua pentru care sperasem putin si la un Annihilator in momentul in care au inceput sa se anunte nume noi... iar eu am inceput sa studiez afisele pentru celelalte evenimente Sonisphere incercand sa-mi imaginez ce nume de pe alea o sa mai prindem si noi. Doar erau confirmati pentru Sonisphere Madrid, nu? Hehe, ce frumos ar fi fost. N-am avut norocul asta, insa. Asa ca am tot frecat ieri si azi Alice in Hell... sa-mi creeze dispozitia necesara sa scriu si despre ziua a doua. Si pentru ca m-am impiedicat ieri dimineata pe YouTube de un interviu cu Jeff Waters.

M-am trezit cu o durere groaznica de cap pe la vreo 8 si trei sferturi. Mda, pentru prima data in viata am aflat si eu ce inseamna o durere persistenta de cap provocata de muzica data tare. Nu mi se mai intamplase niciodata asta. Da, a fost tare. Prea tare. Pe parcursul tuturor celor trei zile de festival. In timpul Manowar am simtit si o arsura in gat - mi se intorcea inapoi ciocolata calda. Am opus rezistenta si m-a lasat in pace pana la urma, altfel ar fi fost al naibii de neplacut sa vomit in adidasi. Avand in vedere cat de aproape am stat de boxe... era oarecum de asteptat.

Cu intarziere, pentru ca n-am mai avut acces la net de joi si pana luni dupa-amiaza. Si n-am avut acces la net dintr-o tampenie. Asa-i cand se aduna mai multe capete proaste la un loc (al meu si cele ale oamenilor trimisi de furnizorul de net sa rezolve problema pentru blocul in care stau... ca se mai plansesera si altii, nu doar eu).

Si probabil mai pe scurt decat ar fi fost daca le-as fi scris la timp. Au fost trei zile pline, asa ca in mod sigur o sa uit unele chestii.

Vineri, 25 iunie 2010. Prima zi de Sonisphere.
Am ajuns acolo pe la ora 12. Poarta de acces era deja sprijinita de un rand de oameni. Si in apropierea portii se formasera grupuri de oameni. M-am dus si eu langa poarta, imediat dupa primul rand de oameni. Asa ca am fost printre primii care au intrat pe poarta. Nu si printre primii care au ajuns la gard, in fata scenei. Pentru ca distanta era mare si eu nu sunt in stare sa alerg. Eu sunt aia care ar fi trebuit sa primeasca o nota negativa, mult, mult sub zero daca ar fi fost dupa baremul de la sport. Cred ca cea mai tare performanta a mea la sport a fost sa alerg aia 50 de metri in vreo 14,6 secunde (si nu, n-am gresit, e vorba de 50 si nu de 100). Pot sa sar si sa ma indoi. Dar sunt foarte, foarte inceata si nu am deloc forta. Asa ca, in momentul in care am ajuns la gard, era deja ocupat pe toata lungimea scenei. Norocul meu ca sunt mica si incap intre grupuri de oameni si am reusit in felul asta sa prind si eu cativa centimetri de gard. Asa am ajuns sa stau in fata in toate cele trei zile de Sonisphere.