on the verge of extinction... again

[prima parte; a doua parte]

Duminica, 27 iunie 2010. A treia zi de Sonisphere. Oarecum. Intr-un fel, cea de-a doua zi nu se incheiase inca. Am ajuns inapoi acasa dupa miezul noptii. Credeam ca sunt doar obosita. Credeam ca e doar febra musculara. Mi-am aruncat hainele de pe mine pe jos. Mi-a fost si scarba sa le ridic sa le arunc la chestii de spalat... pana n-am calcat pe blugi (pentru ca, na, sunt o creatura a intunericului, nu obisnuiesc sa aprind luminile noaptea) si pe cartelele din buzunarul lor. Dupa ce-am sarit putin cu un picior in maini (asa ca in desene animate), m-am apucat sa le golesc buzunarele. Cartelele, pana in forma de sicriu, pachetul de servetele. Prima surpriza am avut-o sub dus. In momentul in care am dat drumul la apa si am constatat ca ma ustura capul in partea dreapta si ma doare in partea... aaa... cealalta-i stanga, nu? Habar n-am in ce m-am zgariat in partea dreapta si in ce m-am lovit in partea stanga. Si am mai constatat ca imi e greu sa-mi misc ceva mai mult picioarele din genunchi, chiar si fara sa fie prinse intre picioarele altora. A doua surpriza aveam s-o am in pat, cand mi-am vazut gambele la lumina monitorului. Multe insule violete. Pe cea mai mare am si masurat-o cu rigla. 13 centimetri inaltime si 6 centimetri latime. Si apoi am descoperit noi vanatai in timp ce imi masam umerii cu mainile opuse.

Dar a treia si cea mai mare surpriza avea sa vina de dimineata (si nu, nu e vorba de faptul ca ma arsese soarele pe fata, chestie tragica in cazul meu... pentru ca am pistrui... doar ca eu nu m-am prins pe loc care e problema, am crezut ca sunt rosie ca racul la fata din cauza somnului si a racelii), in momentul in care mi-am bagat pachetul de servetele in buzunarul hanoracului si am simtit ca mai era ceva rigid si subtire acolo. Ce dracu', o moneda uitata in buzunarul hanoracului? Da' eu stiam ca banii ii bagasem in buzunarul de la blugi. Nu! Nu era o moneda... era...

... o pana. Exact modelul "The Big 4" pe care il aratase James catre camera intre Nothing Else Matters si Enter Sandman. Nu stiu prin ce minune ajunsese acolo, prin ce minune n-o pierdusem... dar era acolo... a mea! Ca si cea in forma de sicriu. Si am inceput sa topai cu ele in mana.

Ca si sambata, am ajuns in fata portii pe la 11. Ajungeam chiar mai devreme da' m-a apucat pozatu' de veverite in Herastrau - jur ca in poza aia e o veverita in copac, da' cum eu n-am decat un telefon ca sa fac poze... cine dracu' mai distinge veverita de copac atunci cand nebuna (aaa... in cazu' asta e vorba de veve, nu de mine, chiar daca si eu mi-s "a mental case") are aceeasi culoare cu lemnu'... Si de data asta erau deja ceva oameni acolo. M-am trantit si eu pe jos langa ei. Am asteptat trei ore, am intrat lejer... comparativ cu ziua de sambata, am gasit iar cativa centimetri de gard neocupati inca, mi-am parcat hanoracul pe centimetrii aia de gard, m-am holbat putin in jur (multe fete cu tricou cu Rammstein, par roz si ochelari in forma de inimioare, destula lume cu tricouri cu Slipknot... hmmm, aveam si eu da' nu mi-a troznit prin cap sa mi-l iau pe mine la concert in ziua aia, las' ca merge si Lola Bunny, trei oameni cu tricouri cu Alice in Chains) si m-am trantit pe jos sa dorm sprijinita de gard

Luna Amara. Plictiseala mare. Am retinut doar tricoul cu Alice in Chains al basistului. Ah, da, poza.

Anathema. Intr-o vreme imi placeau in draci. Sapam ca nebuna dupa concerte. Si apoi nu i-am mai ascultat. Nici eu nu stiu exact de ce. Nici nu mai fusesem vreodata la un concert de-al lor, desi mai venisera de destule ori in Romania. Duminica i-am vazut pentru prima data. Si mi s-au parut pur si simplu fermecatori. Poate si pentru ca la capitolul comunicare cu publicul nu s-au comportat ca o trupa de festival, ci ca o trupa de club. Da, stiu, de fapt ei asta si sunt, o trupa de club, nu o trupa de festival. Au inceput cu Kashmir. Au mai fost apoi si Deep, Lost Control, A Natural Disaster (cu Lee Douglas). Si apoi o scurta pauza de incins putin publicul inainte de ultima piesa. Cu cateva momente amuzante. "Does anybody know the score of the England football match?" "... but it's Bucharest, not Budapest, James Hetfield!" Cuvinte urmate de un scuturat dezaprobator rapid al capului (si coamei din dotare) si ohooo, ce de urlete din public. "... americans!" "I see some old friends down in the front here - met him in 1994!" O haina rearanjata si o urare de "have a great day, enjoy yourselves, be safe, see you again... are you ready? let's go!" inainte de a intra in piesa de final, Fragile Dreams. La un anumit punct au mai spus ca e foarte posibil sa revina la sfarsitul anului intr-un club - si eu ma gandeam... unde-mi fac abonament la ei pentru cand mai vin? La sfarsit (atunci cand m-am aplecat sa-mi iau paharul cu suc de portocale) am mai invatat ceva: hanoracul nu se parcheaza deasupra paharului cu ceva lichid... pentru ca... pica scame.

Stone Sour. Adica motivul numarul unu pentru prezenta mea in cea de-a treia zi de Sonisphere. I-am descoperit via Slipknot. Pe care ii descoperisem via Joey Jordison. De a carui existenta aflasem atunci cand tipul l-a inlocuit pe Lars in Metallica pentru o noapte, la Download Festival 2004. Si a reusit sa ma impresioneze, asa ca am fost curioasa sa vad ce e cu Slipknot. Prima piesa de-a lor de care am dat a fost un Wait and Bleed live impresionant. Si asa au inceput sa ma intereseze si am devenit curioasa si cu privire la celelalte trupe ale membrilor Slipknot. Trupe printre care se numara si Stone Sour. Nu i-am considerat niciodata o trupa mare, doar o trupa care se intampla sa-mi placa mie mult. Oricum, nu cantau decat 45 de minute. Am fost surprinsa sa vad ca au la dispozitie mult mai mult din scena decat avusesera Slayer in ziua precedenta si ca au banner. Stiam cat de nebun e Corey uneori pe scena (si duminica a fost chiar linistit, chiar daca cel mai nebun din cati am vazut eu pe scena Sonisphere), ca si-a si rupt coaste lovindu-se dupa niste sarituri pe scena. Nu stiam insa cat de nebuna avea sa ma faca pe mine sa devin... hehe, cred ca i-am si speriat putin pe cei din jur, ca am vazut ca mi-au facut putin loc atunci cand m-am apucat sa sar pe acolo cu mainile ridicate. Au inceput cu o piesa de pe noul album care urmeaza sa iasa in septembrie, Mission Statement - aia cu "just tell me who I am..." Si apoi au continuat cu piesa mea preferata de la ei, Reborn. Si eu saream si urlam ca nebuna. "It's an honor and a privilege to be here in Romania with all of you today. It's been a long fuckin' time, but God damn it, we are here for you and we are ready to have a good fuckin' time - are you ready to have a good fuckin' time? Ladies and gentlemen, I want to see you fuckin' move!" Si o alta piesa care imi place in draci, Made of Scars. Inca o sticla de apa aruncata de Corey in public si inca o piesa noua - "let's see what the fuck you do with this, God damn it... this song is called The Bitter End!" M-am agitat si pe piesa asta, dar inca nu pot sa trec peste faptul ca si Insomnium au o piesa cu acelasi titlu si ca aia imi place mult mai mult. Si apoi au urmat Your God si Through Glass, piesa pentru care Corey si-a luat si el o chitara ceea ce l-a fortat sa se linisteasca putin. Iar eu am putut vedea cum ii cadeau picaturi de transpiratie de pe barbie pe chitara. Si apoi inca o piesa noua, Digital, "dedicated to a generation who needs to fuckin' unplug and live!" Si stropi de transpiratie sarind in aer in momentul in care Corey si-a trecut mana peste gat si ceafa. Obositi? Se pare ca nu. Pentru ca au incheiat in forta, cu trei piese deloc linistite - Get Inside, Hell & Consequences si 30/30-150. "Thank you so much, Bucuresti! You fuckin' rule! Take care of yourselves, take care of each other, we'll see you soon! Good fuckin' night!" Si iar stropi de transpiratie sarind in aer atunci cand Corey si-a dat jos camasa la plecarea de pe scena. Mi-ar fi placut enorm si un Cardiff, dar stiu ca nu prea erau sanse la asa ceva. Poate mai degraba un Bother, daca ar fi avut si ei la dispozitie o ora (asa cum avusesera celelalte trupe de pe pozitia a treia in zilele de vineri si duminica) si nu doar 45 de minute. Per total, mi-a placut. Chiar daca nu prea am simtit ca ar fi o trupa pe scena, ci doar Corey... si restul - a fost clar un "one man show", nebunul ala face tot spectacolul, restul doar au grija ca piesele sa sune corect si nu ies aproape deloc in evidenta. Si chiar daca asa am senzatia ca, daca i-as vedea a doua oara as vedea exact acelasi lucru, acelasi spectacol, unul foarte intens si corect executat ce-i drept.

Alice in Chains. Uh. Pana in mai anul asta, eu pur si simplu am refuzat orice Alice in Chains post-Layne. Acum doua luni am cautat pentru prima data ceva live cu DuVall. Si am ascultat pentru prima data ceva de pe albumul scos cu el la voce. Vocea lui chiar seamana cu cea a lui Layne. Black Gives Way to Blue (cu un titlu care mie imi pare ca descrie exact ce se intampla atunci cand trece ceva timp de la moartea cuiva) suna... a Alice in Chains. Asa cum erau in perioada in care au existat cu adevarat ca trupa, acum 15-20 de ani. Nota pentru cei nefamiliarizati cu istoria trupei: asta nu se vrea a fi o rautate, ultimul lor concert cu Layne se intampla acum 14 ani si cateva zile. Au intrat pe scena, au salutat publicul ("Buna ziua, Bucuresti!") si au inceput cu una din cele mai cunoscute piese vechi de-ale lor, Them Bones. Eu am stat in aceeasi parte ca si in primele doua zile, desi ceva mai in lateral - in dreapata (mea, asa cum vedeam eu de la gard, cu fata spre scena, stanga lor, asa cum se vedea de la ei de pe scena cu fata spre public). Adica in partea in care a stat Jerry (poze: una, doua, trei). Desi si Mike Inez (poze: una, doua) si mai ales William DuVall (poze: una, doua, trei, patru, cinci, sase, sapte, opt - si cea mai reusita poza cu el) au venit foarte des in fata mea. M-am bucurat cand au cantat si piesa mea preferata de pe albumul cu DuVall, Check My Brain. Au continuat cu o piesa de pe albumul lor de debut, It Ain't Like That. Si apoi cu inca una dintre cele mai cunoscute piese de-ale lor, de data asta de pe cel de-al doilea album, piesa pe care am simtit-o foarte intens, We Die Young. In continuarea careia a venit Acid Bubble (de pe ultimul album, cel cu DuVall la voce). Apoi Jerry a venit la microfonul din centru. "We got a new record... it's kinda new... it's called..." "Black Gives Way to Blue!" urlat peste Jerry... sper ca nu doar de mine... Dupa care Jerry a continuat: "... and we'll play a song off that..." Adica Lesson Learned ("you know when you find it... in your darkest hour, you strike gold..."), o piesa cantata de Jerry. Si dupa piesa aia... "Waking up the ghosts..." Nu, nu e titlul unei piese, a fost doar un gand de-al meu in momentul ala. Desi nu sunt sigura daca doar am gandit asta sau chiar am si spus-o (oricum n-ar fi contat la cat de tare era data muzica). Mi-a trecut asta prin cap pentru ca tocmai incepusera una din piesele care sunt 100% creatia lui Layne. Muzica, versuri, tot. E vorba de Angry Chair (poza cu trupa in timpul piesei). Urmat, ca si pe vremea lui Layne, de Man in the Box (poza cu trupa in timpul piesei). "Yeah... we love it here... va iubim!" Mie mi-a luat putin sa ma prind ca a rostit doua cuvinte in romana, dar am auzit urlete din centru, ceea ce inseamna ca altii si-au dat seama ceva mai repede. "This is again and again and again and again..." - o alta piesa de pe ultimul lor album cu Layne, Again, piesa care a fost si ultimul lor single de pe acel album si pe care Layne n-a cantat-o live decat de trei ori. A fost si piesa in timpul careia DuVall a sarit de pe scena pe platforma pe care stateau cei care filmau. Si a cantat sfarsitul piesei chiar in fata mea. "Sooo... we have a couple more - is that alright with you?" Au incheiat cu alte doua dintre cele mai cunoscute piese de pe al doilea album al lor, Would? si Rooster. Mi-ar mai fi placut un Heaven Beside You ("... and you wish you had it still...") sau un Brother (hehe, piesa mea de dat cu rolele)... "You're so loud - we must come back to Bucuresti!" a urlat DuVall, in timp ce Jerry deja pescuise un pumn de pene, sarise de pe scena pe platforma pe care erau oamenii care filmau, coborase de pe aia pe boxe si arunca cu pene in public. "Jeeeeeeeeeeryyyyy!!!!" Da, eu am fost nebuna care a urlat... asta cam in acelasi timp cu acel "Thank you, Romania!" al lui Mike Inez. Dar Jerry era departe, in centru, chiar intre cabluri, iar eu eram in lateral de tot, cam unde atarnau boxele alea sus. In primele doua zile nu fusesem asa in lateral. In partea mea a venit insa jumatate de minut mai tarziu DuVall... si el cu un pumn plin de pene. Si am prins si eu una. Si privirea mea s-a indreptat spre scena, unde Jerry se agatase de gatul lui Mike Inez si se oprisera amandoi la microfonul la care statuse Jerry in timpul concertului. Cuvintele de adio ale lui Jerry, "thanks a lot everybody, we'll see you next time!" Si imediat dupa as fi urlat din nou. Dar pur si simplu n-am mai putut. In momentul ala s-a sters tot din creier si n-a ramas decat furie. De ceeee? Tipul de langa mine tocmai bagase in pantaloni un bat. Ii promisese celui de la BGS ca ii face cinste. Poate chiar m-as fi bucurat pentru el, asa cum ma bucurasem pentru cei de langa mine care prinsesera pene in seara precedenta la Metallica (da, toti cei cu care am schimbat macar o vorba atunci prinsesera una, doua trei pene - aruncasera in draci, cu pumnii)... daca ar fi insemnat ceva pentru el. Dar lui nici nu-i placusera. Toata ora aia bombanise cand se termina odata si astia ca lui nu-i plac... Dar se intinsese dupa "trofee"... Mi-a picat foarte prost. Eu ma agitasem, eu chiar venisem si pentru ei, eu stiu versuri, mie chiar imi plac... El nici nu mai auzise de ei si nici nu i-au placut. Not fair!

Rammstein. Cred ca nimeni altcineva in afara de mine n-ar fi plecat inainte de ei. Eu insa am facut-o. Nu le gust muzica, desi nu am nici cea mai mica indoiala ca au facut un spectacol memorabil... la ce arsenal aveau pregatit acolo. Dar... pentru ca tot m-am plans de incorectitudinea altora... asa era corect, ca eu sa plec. Si sa cedez locul la gard cuiva care chiar isi dorea sa-i vada. Ah, da. Nu intentionez sa fiu corecta la Maiden. Am spus ca nu-mi iau bani la Cluj. Imi iau. Sa-i mituiesc pe aia de la paza sa-mi dea tot ce pica de pe scena... daca se poate... si tricou' lu' Steve Harris (bine, e adevarat ca pe omu' ala l-as dezbraca eu cu mainile mele cu toate ca are de peste doua ori varsta mea, da' asta e alta poveste...) chiar daca aia inseamna ca nu se mai apropie nimeni de mine la cum o sa puta tricou' ala a transpiratie dupa doua ore de concert... ceea ce, daca ma gandesc mai bine, nu suna deloc rau. Dar rau de tot am luat-o eu pe aratura cu toate fanteziile astea ale mele... asa ca pun punct. Aici. Acum!

Penele. Cele doua din ziua a doua. Si cea din ziua a treia. Pentru cine se intreaba ce-i cu inima... e de pe coperta ultimului lor album.

Cateva concluzii. Referitoare la intreg festivalul, nu doar la ultima zi. Atatea trupe... atatea trupe in forma - a meritat! Desi m-a terminat fizic. Pana joi n-am reusit sa-mi indoi complet picioarele din genunchi fara sa-mi musc antebratul de durere. Inca ma doare cand ating anumite zone, cand fac anumite miscari. Macar acum e suportabila durerea. Inca imbogatesc producatorii de servetele pentru ca inca imi curge nasul. De, m-a murat bine ploaia in prima zi. Vineri si sambata noapte am ajuns acasa, mi-am aruncat cu scarba hainele de pe mine, am facut un dus si apoi am picat direct in pat. Somn, trezit, racorit fata fierbinte, imbracat, si plecat la romexpo. Duminica noapte la fel, doar ca luni dimineata n-am mai plecat nicaieri. Am zacut in pat pana marti dupa-amiaza. Cele trei zile m-au lasat cu o durere de cap groaznica. A fost al dracului de tare in fata. Am mai spus-o, prefer sa se auda asa cum s-a auzit la Zone Arena la Aerosmith. Acolo sunetul nu mi-a ucis neuroni. De ucis neuroni s-au ocupat luminile acolo, dar asta e alta poveste. Stiu ca lucrurile stau exact invers pentru cei care au stat mai in spate. Am cautat clipuri de la Sonisphere pe YouTube. Am gasit cateva filmate mai din spate care suna fenomenal de bine... mult mai bine decat ce s-a auzit in fata. Nu inseamna ca imi pare rau ca am stat in fata - mi-ar fi imposibil sa regret ce am simtit acolo, toata nebunia aia, penele pe care le-am prins. Doar ca nu mi se pare corect ca in fata s-a auzit mai prost.

Nu ma pricep la incheieri... asa ca las pe altu' mai bun... mult mai bun... Dave Mustaine, ai legatura!