on the verge of extinction... again

Cu intarziere, pentru ca n-am mai avut acces la net de joi si pana luni dupa-amiaza. Si n-am avut acces la net dintr-o tampenie. Asa-i cand se aduna mai multe capete proaste la un loc (al meu si cele ale oamenilor trimisi de furnizorul de net sa rezolve problema pentru blocul in care stau... ca se mai plansesera si altii, nu doar eu).

Si probabil mai pe scurt decat ar fi fost daca le-as fi scris la timp. Au fost trei zile pline, asa ca in mod sigur o sa uit unele chestii.

Vineri, 25 iunie 2010. Prima zi de Sonisphere.
Am ajuns acolo pe la ora 12. Poarta de acces era deja sprijinita de un rand de oameni. Si in apropierea portii se formasera grupuri de oameni. M-am dus si eu langa poarta, imediat dupa primul rand de oameni. Asa ca am fost printre primii care au intrat pe poarta. Nu si printre primii care au ajuns la gard, in fata scenei. Pentru ca distanta era mare si eu nu sunt in stare sa alerg. Eu sunt aia care ar fi trebuit sa primeasca o nota negativa, mult, mult sub zero daca ar fi fost dupa baremul de la sport. Cred ca cea mai tare performanta a mea la sport a fost sa alerg aia 50 de metri in vreo 14,6 secunde (si nu, n-am gresit, e vorba de 50 si nu de 100). Pot sa sar si sa ma indoi. Dar sunt foarte, foarte inceata si nu am deloc forta. Asa ca, in momentul in care am ajuns la gard, era deja ocupat pe toata lungimea scenei. Norocul meu ca sunt mica si incap intre grupuri de oameni si am reusit in felul asta sa prind si eu cativa centimetri de gard. Asa am ajuns sa stau in fata in toate cele trei zile de Sonisphere.

Orphaned Land. N-am fost pe faza cand au intrat pe scena pentru ca, dupa ce mi-am parcat geaca de piele pe bucatica aia de gard si am facut o poza cu scena, m-am trantit pe jos si am dormit putin sprinita de gard. Cand m-am ridicat (asta pentru ca auzisem reactia celor din jur), ei erau deja pe scena. Iar eu... ma uitam la ei ca la niste extraterestri albastri pe motociclete din lemn (nici eu nu stiu ce-i cu asta, a fost prima tampenie care mi-a venit in cap) - dovada, gasita pe metalhead. Am auzit pentru prima data de ei in momentul in care am aflat ca vin la Sonisphere. Aaa... nenea Google, ajutor! Cautat in momentul ala clipuri pe YouTube... pe principiul "ia sa vad si eu ce canta astia..." Prima chestie gasita la cautare - videoclipul de la Sapari. Inceputul nu suna rau, insa de la un punct ajunge sa ma cam enerveze. Ceva live? Aaa... ceva live decent, nu ceva filmat cu telefonul de la mama dracului si unde se aude mai mult gafaitul celor din jur decat trupa. Dupa vreo sase clipuri cu imagine dansanta care pareau filmate de cineva care se urcase pe umerii altcuiva si de la vreo 50 de metri de scena, am gasit in sfarsit ceva filmat cum trebuie (Wacken 2006, Norra el Norra). Mda. Nu m-a incantat asa ca am lasat-o moarta atunci. M-as fi apucat sa caut din nou in joia dinainte de Sonisphere... daca as fi putut. Da' n-am putut. Ca nu mergea netu'. Asa ca... in afara de Sapari si Norra el Norra, eu habar n-am ce dracu' au cantat pe acolo.

In spatele meu, putin mai in dreapta, era un tip cu steagul israelian. Am vrut sa-l intreb "Orphaned Land? Are you following them on tour?" da' m-am abtinut. Din fericire, nu eram inca atat de dezinhibata cum am ajuns sa fiu in a treia zi... asta in caz ca a auzit atunci cineva o nebuna urland "Jeeerryyyyy!!!" (in momentul in care omu' a coborat de pe scena si de pe platforma pe care erau aia care filmau si pana pe boxe ca sa arunce cu pene in multime) si se intreba cine o fi fost. Pentru ca poate as fi ajuns sa urlu cu voce tare intrebarea care m-a tot macinat din momentul in care i-am vazut pe scena: "Are you wearing anything underneath that bedsheet?" Intrebare valabila si pentru tobar care arata destul de delicios din punctul meu de vedere (si da, trebuie sa recunosc, privirea mea s-a indreptat in principal intre picioarele aluia pe tot parcursul celor 45 de minute). Dar eu cred ca scriam despre concert... cred. Probabil ca am ajuns sa scriu toate tampeniile astea pentru ca muzica nu mi-a spus mare lucru si nici nu m-a deranjat prea tare. Toata lumea din jur urla "Jesus! Jesus!" asa ca solistul o tinut sa precizeze "I am not Jesus from Nazareth, I am Kobi..." Si asta m-a facut pe mine sa imi scufund capul intre brate sa nu se vada ca nu mai pot de ras.

Paradise Lost. Candva imi placusera. Nu si vineri. Au fost stersi, au avut probleme de sunet, citez: "always do soundcheck - we didn't..." Probabil ca a incercat sa fie amuzant si sa-si ascunda in felul asta iritarea, dar nu prea i-a iesit. Am mai retinut un singur lucru din cele 45 de minute ale lor, faptul ca piesa As I Die a fost dedicata celor de la Orphaned Land, care ii urmareau din stanga scenei (aaa... stanga mea, dreapta lor).

Volbeat. Sau al doilea "cine dracu' mai sunt si astia si ce dracu' canta" al zilei. Tot o trupa de care am auzit pentru prima data in momentul in care s-a anuntat ca vin la Sonisphere. Si, logic, in momentul imediat urmator... nenea Google!!! Prima piesa gasita la cautarea pe YouTube, I Only Wanna Be with You, a reusit sa-mi provoace o reactie de "what in tarnation!?!?!?" Urmata de inchiderea tabului. Si bineinteles ca acea cautare de bun simt din ultimele 24 de ore dinaintea primei zile de Sonisphere a fost facuta imposibila de lipsa de net. Asa ca habar n-am ce dracu' au cantat pe acolo. Dar mi-au placut cum au sunat, au fost plini de energie si au stiut sa transmita acea energie si publicului. Eh, macar mie si altora din fata cu siguranta, stiu ca nu toata lumea a apreciat prestatia lor. La final, mi-a parut rau ca n-am reusit sa prind nici o pana.

Manowar. Adica aia care au fost headlineri pana cu 24 de ore inainte de a incepe Sonisphere. Sau ma rog. Aia care am fost lasati sa credem, noi, toti idiotii care am luat bilete ca o sa cante doua ore... si am fost lasati sa credem asta pana cu 24 de ore inainte sa se deschida portile in prima zi de festival. Stiu ca pe la altii se stia deja. Insa oficial, la noi s-a anuntat putin cam... prea tarziu. Bun, n-o sa fie headlineri, o sa fie penultimii, canta o ora, nu? Nuuu! Trebuia ca teapa sa fie completa, nu? Asa si-a primit copilu' asta prost raspunsul la intrebarea pe care o pusese cu o zi in urma... si l-a primit fix acolo, la Sonisphere. De ce au avut setlist de 45 de minute la Sofia cand ei oficial au avut o ora inainte de Rammstein? Uite d-aia! Pentru ca versurile corecte ar trebui sa fie "other bands play, Manowar don't... not as long as they're supposed to, anyway..." Stiu ca varianta mea nu rimeaza nici s-o pui sa stea in mustati, da' macar e sincera. Da, am fost dezamagita la sfarsit. Au fost singurii care au inceput mai tarziu si au terminat mai devreme. A mai fost si discursul lui Joey DeMaio si timpul lor efectiv de cantat a intrat la apa cu 25% fata de ce scria pe programul oficial al festivalului, anuntat cu o zi inainte. Si nu cred ca e varsta de vina, ca au obosit si ei, desi au mai multi ani decat parintii mei. Da, e amuzant si oarecum dragut sa vezi ca unu' depune un efort si se chinuie sa-ti spuna pe limba ta ceva mai mult de patru-cinci cuvinte. Si nu-i iese chiar asa rau, da' nici atat de bine incat sa nu te faca sa razi. Si da, stiu ca eu, suparata de acum, acolo am fost ca nebuna la Kings of Metal, Warriors of the World United si Hand of Doom (asta fiind ordinea pe care o tin eu minte - a fost cumva Hand of Doom inainte de Warriors of the World United asa cum am vazut ca scria altcineva?) si ca aproape am inceput sa plang atunci cand au intrat in Heaven and Hell. Insa asta s-a intamplat inainte sa mi se aprinda beculetul ca n-o sa cante nici macar aia o ora promisa de program. Nu-mi ridicase nici un semn de intrebare faptul ca au inceput mai tarziu. Si trupele dinaintea lor incepusera putin mai tarziu. Dar si terminasera putin mai tarziu. Ah, da, si nu doar ca n-am primit ora aia intreaga promisa, da' nici macar n-am avut norocu' sa pun si eu gherutele pe una din cele doua corzi pe care Joey DeMaio le-a rupt de la bas si le-a trimis in public. Si acum ma scarpin in cap incercand sa-mi dau seama daca am uitat ceva. Ah, da, ploua si mi se inchisese telefonul asa ca n-am mai facut poze. Asa cum nu facusem nici la Volbeat. Desi ar fi fost cateva chestii care ar fi meritat o poza (de exemplu chitara lui Karl Logan). Iar partea in care Joey DeMaio a rupt corzile basului ar fi meritat chiar filmata. A inceput din partea lui de scena (stanga mea cum priveam de la gard, dreapta lor). Acolo a rupt-o pe prima relativ usor, apoi a venit in partea in care stateam eu incercand sa o rupa pe a doua. Care a fost incapatanata si n-a vrut sa cedeze, asa ca s-a chinuit cu ea pana s-a intors iar la mijlocul scenei, unde a lasat-o in pace si si-a incercat norocul cu alta... care n-a mai opus rezistenta. Si apoi au spus pa si s-au carat de pe scena, lasandu-i pe fraierii din ploaie, majoritatea veniti special pentru ei, sa se scarpine in cap intrebandu-se "ba, ce dracu', parca nu trebuia sa se termine asa repede, nu?"

Accept. Adica aia despre care s-a aflat ca vor veni de-abia cu o saptamana inainte. Si ca vor fi headlineri cu o zi inainte. Da, stiu, nu e vina lor, nu e nici vina celor de la Manowar, e vina organizatorilor de la noi care au fost niste... niste... d-astia. Pe undeva, in momentul in care am aflat sigur ca ei sunt ultimii, mi-am spus ca e mai bine asa, ca nu voi mai fi nevoita sa rog pe cineva sa vina sa ma ia cu masina pentru ca oricum nu ma intereseaza atat de tare incat sa stau pana la sfarsit si, daca nu stau pana la sfarsit, prind metroul. Ca sa explic de ce nu ma interesau atat de tare. Eu n-as fi auzit de ei daca n-as fi auzit de Udo (de care n-as fi auzit daca n-as fi auzit de Wacken si nu mi s-ar fi parut interesant sa iau un DVD de la un Wacken de acum vreo zece ani). Chestia e ca eu i-am descoperit cu Udo. Si in momentul in care m-am impiedicat pentru prima data pe YouTube de Accept in formula cu Mark Tornillo am cam strambat din nas. Mai mult, atunci cand am aflat ca vin in formula asta la Sonisphere, am spus ca, daca as putea alege intre a vedea Accept fara Udo sau Udo fara Accept, as alege varianta cu Udo fara Accept. Doar ca... acum trebuie sa retrag tot ce am spus vreodata negativ despre trupa asta in formula in care a venit vineri la Bucuresti. Pentru ca au fost tari de tot live. Chiar au meritat sa fie headlineri. N-ar fi fost corect sa fie altfel. Manowar ar fi fost o mare dezamagire dupa ei. La cum au sunat, la energia transmisa publicului. Trupa in formula cu Udo n-am vazut-o decat pe monitor. Nu am experienta unui concert. Insa trupa in formula in care a venit la noi a oferit un spectacol al dracului de bun. M-a pocnit asta inca de la inceput. Mi-am spus ca nu stau decat la prima piesa, dar a inceput a doua si mi-am promis ca plec la urmatoarea. Plec la urmatoarea... asta a fost o promisiune care s-a tot repetat. Si vedeam pe ceasul din lateralul scenei cum trec minutele si astia parca asa, sa-mi faca in ciuda, bagau piese care ma tineau acolo. Midnight Mover, Living for Tonite, Restless and Wild, Son of a Bitch. (Da, stiu, versiunile catre care am dat link sunt cu Udo. Pe YouTube n-am gasit vreo versiune cu Mark Tornillo a pieselor asta care sa-mi placa mai mult.) Pana la urma am plecat... pentru ca asa spusesem, ca nu stau pana la sfarsit. Si mi-a parut rau. Au rupt.

[partea a doua; partea a treia]

PS - N-am intentionat sa jignesc magarusul.