on the verge of extinction... again

Pentru ca procedez in continuare la fel. In continuare aman si aman. Pentru ca mi-e frica. Pentru ca ma simt nepregatita. Pentru ca nu vreau sa stiu de incercari ratate. Pentru ca nu vreau sa stiu de semireusite. Ar fi groanic de umilitor. Odata... acum sase ani, mi-au iesit toate perfect. Si de atunci n-am mai vrut sa stiu de ceva la un nivel macar cu un milimetru mai jos. Intamplator, am avut un noroc chior si povestea s-a repetat acum ceva mai mult de un an. In rest... au fost doar amanari. Si vise... intr-o zi, cand ma voi simti in stare. Dar au trecut ani si asta nu s-a intamplat... nu s-a intamplat decat o singura data.

E mai bine sa incerci si sa esuezi decat sa nu incerci deloc. Am citit des mostra asta de intelepciune. Ma intreb oare ce fac cei care spun asta dupa un (semi) esec. Se felicita pentru ca macar au incercat? Sau se ascund in debara, isi pun telefonul pe vibratii sau il inchid pentru ca nu vor sa auda reprosuri, urlete, plansete, acuzatii? Plang pana ii ustura ochii, pana ametesc? Lovesc peretii, mobila, usile, incearca sa-si rupa oasele... sa creeze un motiv ca sa dispara macar pentru o vreme? Iau zeci de pastile chiar daca stiu ca asta o sa-i faca sa se zvarcoleasca pe podea de durere cateva ore mai tarziu, sa vomite sange, sa tremure cu orele? Ajung vreodata sa cada pe jos pe strada incercand sa se agate in disperare de un tomberon in timp ce toata lumea ii ocoleste si-i priveste cu scarba... tinerii din ziua de azi, doar sa se imbete stiu...

Pentru ca eu asta fac. Si doare. La dracu', doare, se aude? Dar tot nu doare asa cum dor reprosurile, criticile. Mai ales atunci cand le merit. Atunci cand simt ca nu le merit ma revolt. Dar cand simt ca le merit nu vreau decat sa ma autodistrug. Pentru ca nu mai suport. Pentru ca la fiecare val de critici imi revin in cap toate alea vechi. Vita incaltata, animala imputita, scroafa ordinara, vaca lenesa, purcica. E pe repeat in creier cum ca n-ar fi trebuit sa ma nasc, cum ca simplul fapt ca exist e ceva fundamental gresit. Ca eu m-am nescut defecta. Si nu mai pot sa ma suport. Imi e prea scarba de mine. Le meritam atunci, desi nu a fost ceva cu intentie. Si eram prea mica si prea proasta ca sa-mi dau seama cat de gresite sunt unele chestii si cum as fi putut sa evit sa cad in unele capcane.

Si apoi au venit cele cu intentie. Cu singurul scop de a scapa de critici. Nimeni nu poate critica un act de care nici macar nu a aflat, oricat de gresit ar fi el. De aia am invatat sa ma ascund, sa trisez. Sa maschez toate greselile, sa nu pierd niciodata. Si da, imi place sa jubilez. Si pot fi foarte critica si nemiloasa fata de cei care nu se descurca la fel de bine, chiar daca eu am trisat si ei nu.

Cand ceva iese asa cum mi-am dorit se cheama ca am ridicat stacheta. Si ca mai degraba mor decat sa-mi acord sansa de a nu fi la inaltime. "At first I couldn't start, but then I couldn't stop." Era scris la inceputul sectiunii de compuneri pe o tema data/ cu inceput sau sfarsit dat dintr-o carte de exercitii de engleza din clasa a noua. Proficiency in English se numeste cartea. S-a dovedit a fi adevarat. Sunt ca un bolovan pe care il impingi la vale. Nimic din interior nu ma mai opreste. Oprirea nu se poate produce decat in mod violent si din exterior. N-am frana. N-am decat acceleratie. Nu ma opresc decat la impact. Impact care mereu strica ceva in mine. Dupa ce am terminat un semestru doar cu note de zece am inceput sa pic la examene in draci. Pentru ca n-as fi putut sa concep sa iau un examen cu o nota mai mica. Asa ca in urmatoarea sesiune nu m-am mai prezentat la nici un examen. In momentul in care am avut intr-o zi ceva mai mult la bord si stomacul meu era o chestie rotunjita si nu plata m-am dus la birou imbracata intr-un trening larg, chiar daca asta a insemnat o observatie din partea sefului, observatie care a fost urmata de decizia mea de eu ma car de aici. Desi imi convenea absolut totul la locul ala de munca.

Si nu, nu vreau sa ma schimb. Nu vreau sa gandesc altfel. Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau!

Toate oportunitatile carora le-am dat cu piciorul, toate examenele picate, toate certurile care au dus la relatii rupte definitiv, viata mea, viata celor din jur... toate astea nu valoreaza nimic fata o singura secunda in care sa simt ca merit toate insultele alea. As distruge absolut tot si pe toti din jurul meu, doar ca sa evit secunda aia. La sfarsitul anului intai m-am certat urat cu tata. Tot o chestie legata de o tampenie pe care o facusem pentru ca mi-era frica ca o sa o dau in bara cu o chestie. Asa ca am jucat murdar ca sa ma asigur ca n-o sa fac nici o greseala. Doar ca ar fi trebuit sa fiu ceva mai prudenta... pentru ca tata a pus lucrurile cap la cap si a facut-o prost. Si si-a imaginat ca mai locuieste cineva cu mine sau ca mi-oi si luat potaie si nu le-am zis. Ne-am certat, s-a enervat, s-a urcat in masina si a plecat. El are problema cu inima. Si i s-a facut rau la volan. Dar o dau in bara sau nu a fost mai important pentru mine atunci. Si asa e mereu. Asa va fi mereu. Si nici nu vreau sa fie altfel.

O sa mor o ratata intr-un tomberon. Si chestia asta imi suna mai bine decat toate insultele alea.

"Ti i-am luat cu mult drag. Sa-i strangi in brate." Tweety. Imi vine sa plang cand imi aduc aminte. Chiar plang acum. Si nu-mi place gustul de lacrimi si muci. Cred ca sunt singurele momente in care apreciez cu adevarat servetelele cu parfum de fructe. Nici un sentiment nu va fi vreodata mai puternic decat frica de critici.

Imi plac mult versurile. Cred ca e una din cele mai linistite piese de-ale lor...

This death is going to hurt, it already does.

PS - La dracu'... daca mai aveam rabdare 6 secunde cu postarea iesea de-un 666...