Adresa blogului este brontozaurel.blogspot.com/ncr !!!

Arhive martie 2009

on music, mp3 phones, bluetooth stereo headphones and ideals vs. reality

Availability of the addictive thing can cause one to sink even further into the swamp of the addiction.

Mult mi-a luat sa scot perla asta. Probabil ca si mai mult imi va lua sa explic.

[background]
N-am prea avut tangenta cu muzica in copilarie. N-am fost departe de a ramane corigenta la muzica in scoala generala. Norocul meu cu teoria muzicala, ca, daca la nota ar fi contat doar talentul, nici pana in ziua de azi n-as fi reusit sa trec. La ai mei acasa nu prea se asculta muzica. Aveau cateva viniluri, dar nu aveau nimic functional la care sa le asculte. Dupa cum cred ca am mai spus, tati e dincolo de orice imaginatie cand vine vorba de amanarea rezolvarilor de probleme. Stiu cum e sa astept ani intregi ca sa repare el ceva in casa. Cand am ajuns in clasa a sasea a aterizat un radio in bucatarie. Pe vremea aceea inca imi faceam temele la masa din bucatarie sau, cand masa era ocupata de unul din parinti (avea tati de lucru sau calca mama rufe), la dulapul pe care statea radioul. In clasa a opta m-am mutat cu temele la biroul din camera mea. Si cu mine s-a mutat si radioul. Incultura mea muzicala era inca fenomenala desi era placut sa-mi fac temele cu radioul pornit. Dar habar n-aveam de numele melodiilor pe care le tot auzeam sau cine dracu' le canta.

Apoi am intrat la liceu, unde am dat de oameni cu preferinte muzicale bine definite. Hmmm... fata de mine, oricine avea preferinte muzicale bine definite. Si asa am inceput sa ma cultiv si pe directia asta. Ascultandu-i pe altii vorbind despre preferintele muzicale. Luand contact cu preferintele lor muzicale. Asta a insemnat sa incep sa ma uit pe canalele alea tampite pe care se dadea numai muzica zapacita, dupa cum se exprima tati. Acum sa nu-si imagineze nimeni ca eu as fi ascultat pe vremea aia ceva extreme metal. Dar pentru tati si asta se incadreaza la muzica zapacita. Nu, nu glumesc. Dupa cum nu glumesc atunci cand spun ca pana atunci toate numele mari din muzica fusesera pentru mine doar niste nume auzite din cand in cand pe fuga la stiri si nu le asociam cu nici o melodie. Pana in liceu. Cand am ajuns sa asociez pentru prima data numele de Queen cu muzica lor. Si cand m-am speriat vazandu-i pentru prima data mutra lui Steven Tyler (oh, and by the way, the demon of screaming turns 61 today!) la televizor. Nu imi imaginam eu atunci ca in doar cateva luni aveam sa ajung sa fiu moarta dupa Aerosmith. Asta ca sa ma leg doar de primele muzici pe care le-am cersit de la colegii din Regie dupa ce am ajuns la facultate in Bucuresti si, bineinteles, dupa ce mi-am inlocuit calculatorul vechi al carui hard avea doar un GB. Si, din momentul acela, am putut sa imi aleg eu ce sa ascult... ce se dadea la radio nu-mi placea intotdeauna. Asta se intampla in 2004.

e marti seara, astept sa se calmeze apele...

... dupa cateva zile groaznice. Sunt obosita, capul meu face zbang-zbang. Am scapat de senzatia aia de greata care ma prinsese in gheare de sambata.

Chef de blog bineinteles ca n-am avut. Si, de la sfarsitul saptamanii, nu prea voi mai avea timp de el... vreo 4-5 saptamani (adica pana pe la sfarsitul lui aprilie). Pana atunci... recuperez raspunzand la comentariile din ultimele zile. Si bineinteles ca mai am vreo doua-trei chestii de varsat pe blog. Dupa aceea... probabil ca voi mai intra pe aici cam de doua ori pe saptamana.

Ca tot ziceam saptamana trecuta ceva despre cadouri, despre ce imi place si ce nu-mi place...
  • printre chestiile dragute primite anul asta:
    • mapa;
    • mapa mapa mapa flori
    • flori - da, urmaresc sa transmit niste mesaje subtile... observati si admirati, va rog:

on the phone with AC/DC...

Live from Budapest... Thank you, girl!

Nu ca s-ar fi inteles cine stie ce... dar tot a fost o senzatie fenomenala. Am inchis ochii si am incercat sa mi-i imaginez.

Poate vor veni si pe la noi candva. Pana atunci, am bilet pentru ziua a doua de B'ESTFEST cand vor veni Motorhead. Si, exceptand un neprevazut tragic, voi fi acolo... chiar in fata, la gard, asa cum am fost anul trecut la Whitesnake & Def Leppard.

    Edit:
  1. A se citi asta - sterg comentariile cu anonim, indiferent de continut.
  2. Sper sa ajung si la Manowar si la Santana, dar trebuie mai intai sa fac rost de bani pentru bilete.

the curious eye and the critical taste buds: let the easter sweets roll

Da, e vorba de ouale de ciocolata cu lichioruri/ creme de lichioruri pe care le observasem in oferta de la Penny. Si da, mi-au placut... cele cate 2 bomboane din fiecare din cele 7 sortimente pe care le-am incercat de marti pana acum.
Punga bomboane crema lichior de visine Punga bomboane crema sampanie Punga bomboane crema lichior de portocale
Bomboane creme lichior Punga bomboane crema rom Oua Derby cu lichioruri
Punga oua cu lichior de oua Punga oua cu brandy Punga oua cu Calvados

mic ghid de cadouri © brontozaurel

Pentru ca peste 4-5 ore fac un sfert de secol... in care am primit suficiente chestii care sa ma faca sa ma enervez.
  • In primul rand, cine intentioneaza sa-mi faca un cadou ar face bine sa stie cum ma cheama, mai ales daca ma cunoaste "de-o viata". Se presupune ca a avut suficient timp sa invete un nume de 3 litere.
  • Nu, un sac de cartofi nu e un cadou. Si nici o punga cu oua. Mai ales daca sunt decorate cu altceva iesit tot dintr-un orificiu de gaina. Da, am primit si asa ceva de ziua mea.
  • Poate nu strica nici putina lecitina. Nu-mi pica bine nici sa primesc inapoi cadoul pentru care am umblat o zi intreaga sa-l aleg in urma cu jumatate de an cand a fost ziua persoanei de la care l-am primit inapoi.
  • De ce nu se mai gandeste nimeni la cadouri simple? Felicitari nu tin minte sa fi primit vreodata decat de la colegii de liceu. Si sunt atatea chestii dragute...
  • Unii isi imagineaza ca ma cunosc. Din pacate, nu ma cunosc suficient de bine. Pentru ca imi place ciocolata cu lichior, nu cu alune sau arahide sau menta sau cappuccino sau cafea sau tiramisu; cu fructe, nu cu iaurt de fructe. Pentru ca imi plac gelurile de dus cu arome de fructe, nu cu arome de masline, castraveti, soia. Cada mea e sparta. Prin urmare, nu pot face decat dus. Asa ca spumantul de baie imi este inutil. Si sarea de baie la fel. Pentru ca la mine cosmetice inseamna in principal produse de curatare. Nu folosesc uleiuri sau creme de corp. Si nimic de machiaj in afara de fard de pleoape in tonuri de gri si gloss pentru buze. Nu, nu folosesc niciodata nimic altceva la capitolul asta. Si ar fi facut mai bine sa se abtina.
  • Serios, ma bucur si daca pur si simplu isi aminteste sa-mi spuna "La Multi Ani!" de ziua mea.
Poate ar mai fi, dar momentan nu-mi mai vin altele in minte. Si trebuie sa recunosc acum ca am avut parte si de surprize placute. Acum 2 ani am primit o enciclopedie si o agenda cu coperti de lemn de trandafir de la ai mei. Si am ramas traznita. Pentru ca mereu au fost groaznici la capitolul asta. Mereu topaiam de bucurie inainte sa primesc cadourile si mereu aproape ca plangeam dupa. Asa ca nu-mi venea sa cred ca in sfarsit am primit ceva de la ei de care chiar sa fiu incantata. De ultimul Mos Nicolae, un desen animat a reusit sa ma faca foarte fericita. Iar in seara asta deja mi-a urat "La Multi Ani" o persoana la care chiar nu m-as fi asteptat.

eul meu perfect

Nici nu mai tin minte cand a inceput totul. Eram destul de mica, in orice caz. Sa fi avut vreo 8 ani? Mica si proasta. Mica si urata. Mica si rea. Mica si nesimtita. Mica si neascultatoare. Mica si lenesa. Mica si pretentioasa. Mica si jegoasa.

Dar aveam vise. Multe. Nu pentru mine. Pentru o fata, care... eram tot eu, dar nu eram eu. As fi fost eu daca eu n-as fi fost asa defecta. Ea era perfecta insa. Nu era ca mine. Eu nu aveam dreptul sa visez. Eu eram un gunoi si nu puteam sa-mi imaginez ca voi trai si voi muri la fel. Asa suna viitorul meu pentru mine. Fara vise, fara sperante. Puteam sa visez doar pentru fata asta. Pentru ca ea era tot ceea ce eu nu eram.

Lucrurile s-au schimbat cand mediul s-a schimbat. Si dupa afirmatia asta deja nu mai sunt sigura daca voi publica pana la urma asta pe blog. Pentru ca noaptea trecuta am aflat ca unul din cei care m-au schimbat, dar cu care n-am mai tinut legatura de mult mai da din cand in cand pe aici. Cautat rapid prin arhiva de Y!M. "Daca as vrea sa fiu crud, ti-as spune unele lucruri care ti-ar distruge toata iluzia de fericire pe care o ai despre acei ani..." - asta a durut. Foarte tare. Mereu inghet cand mi se transmite un mesaj pozitiv. Pentru ca ma gandesc doar la faptul ca persoana respectiva doar isi bate joc de mine, ca de fapt ma dispretuieste.

Sau poate nu chiar mereu. Atunci am avut incredere. Si m-am simtit bine. Si am inceput sa visez pentru mine, nu pentru fata aceea perfecta. Lucrurile bune nu dureaza o eternitate. Asa ca au inceput sa altrneze momentele in care visam pentru mine si momentele in care visam pentru ea. Acum... mi-e teama. De atatea luni visez pentru mine. Cat va mai dura oare? How long before I watch in horror how it all crumbles under the gravity of reality?

uh... sincer acum...

Despre siguranta si alti monstruleti de genul asta. Pentru ca tot scriam mai devreme ca a inceput sa-mi fie teama sa vars pe blog anumite lucruri.

Stiu cand ma simt in siguranta. Stiu unde ma simt in siguranta. Stiu langa cine, in bratele cui ma simt in siguranta. Si e un sentiment fenomenal. Cand nu ma simt in siguranta, stiu ce ar trebui sa fac sa schimb asta. Cand? Unde? Cine? Ce? Ma trec fiori. Asa ca nu voi raspunde. Nu intr-un spatiu public. Da, imi este teama de cum as putea fi judecata pentru asta. Pentru ca faptul ca afirm ca stiu ca asa stau lucrurile... dar nu stiu cum sa justific. Pur si simplu stiu. I feel it in my blood. Cine mi-a dat dreptul asta?

Stiu ce vreau. Stiu unde e locul meu. Si din nou mi-e teama ca as putea fi criticata pentru afirmatiile mele. Ca ar putea sa mi se arunce in fata ca nu, nu sunt. Si nu, nu voi fi niciodata.

Stiu ca zambesc in mintea mea. Stiu ca zambetul nu apare si pe fata... de obicei. Uneori devine insa prea greu sa ma ascund. Dar mi-e teama sa nu fiu intrebata de ce sunt fericita. Tehnic, nu am de ce. Tehnic, mai nimic nu s-a schimbat. S-a schimbat insa aproape tot undeva, intr-un loc din mintea mea. Dar cum sa indraznesc sa spun asta?

maruntisuri

  • The Easter Bunny Cometh! Vineri am gasit in cutiuta postala primul pliant cu oferte de iepuras. Sper macar ca oamenii care au fost cu ideea sa fie catolici pentru ca pana la cel ortodox mai e mai bine de o luna. In orice caz, ciocolata cu lichior mie imi suna delicios.
  • N-as vrea sa mai scriu despre mizerii din astea, dar e plin de cretini. O, da, ce noutate, nu-i asa? Unii dau foc tomberoanelor ecologice. Altii sparg geamurile de la metrou. Altii se tin dupa mine cu masina din fata spitalului pana aproape de metrou (aproape 20 de minute de mers!!!) claxonand si strigand dupa mine sa le dau numarul de telefon. Da, purtam fusta scurta, dar scurta inseamna doar atat... scurta, nu de tip "curea"/ "aproape inexistenta". Tot ce am putut sa fac a fost sa nu ma uit pe directia respectiva si sa ma prefac surda. Si sa astept putin inainte sa traversez strada prin fata lor, suficient cat sa ma ajunga din urma un batran care sa traverseze in acelasi timp cu mine, intre mine si masina. Nu de alta, dar am patit-o si pe asta. Sa se trezeasca un bou sa ridice intentionat piciorul de pe frana si sa claxoneze lung, doar, doar oi intoarce capul.
  • I won't be able to say I'm in my early twenties anymore. I'll have to say I'm in my mid twenties. De vineri. Brrr! Pe undeva inghet. Brrr! Fac un sfert de secol. Brrr! Acum 5 ani faceam 20 de ani. Logic, stiu. Ideea era alta. Eram fericita. Si acum la fel. Aniversarile dintre au fost triste si gri. Macar de cifrele rotunde sa fie bine, nu?
  • Despre umarul meu. Dupa runda 2 de kineto s-au topit aproape 100% si frustrarile mele legate de faptul ca nu arata la fel umerii cand ridic bratele in lateral. Complet functionala eram si inainte, problema mea era strict de ordin estetic. Sa vad ca acum e aproape insesizabila diferenta a facut minuni pentru moralul meu. Azi am fost iar la spital la control. E totul in regula... ca de obicei. Si, da, asta e mereu un plus pentru moral. Mai trebuie sa merg peste o luna si putin, dupa sarbatori. Dar... au trecut deja peste 7 luni de la incidentul din vara. Si m-am [cam] saturat. Sa-mi pierd vremea mergand pana la spital, asteptand. Sa stiu ca nu pot spune ca s-a derminat definitiv. Forever and for always. S-au purtat fenomenal de frumos cu mine, dar vreau sa pot spune ca e un capitol incheiat.
  • Entuziasmul. Oriunde, oricand. Fie ca e vorba de ceva pentru facultate sau de ceva ce m-am apucat sa fac eu singura acasa. Nici nu mai tin minte de cand nu m-am mai simtit asa. Imi place. E o senzatie fenomenala.
  • Blog. Atatea ganduri, atatea intrebari... mai putine frustrari in ultima vreme... sau poate ca nu mai putine, doar mai putin capabile sa-mi strice dispozitia. Dar deja mi-e teama. A inceput sa ma sperie gandul ca altii citesc ce scriu eu aici. Uneori as vrea sa-l tin pe privat pentru vecie... ceea ce e echivalent cu a nu mai scrie deloc. Pentru ca oricum imi tin gandurile, intrebarile si frustrarile pentru mine. Si nu mai pierd timp scriind. Sau sa pun doar poze cu dulciurile pe care le-am incercat, poze cu cosmetice si animale de plus, poze din Bucuresti si sa mai povestesc din cand in cand cate o chestie amuzanta care mi s-a intamplat in urma cu multa vreme. No loss, anyway. My writing sucks anyway.

comeback

Cel putin asa cred... S-au schimbat mai multe lucruri. Schimbarea vizibila ar fi la tema. Nu pot spune ca sunt foarte multumita de ce am facut pe aici. Inca nu-mi vine sa cred ca am pus poza (originalul aici) in header. Nu-mi merge dracia cu alte articole asemanatoare si nu stiu ce sa-i fac (da, bine, recunosc, nici n-am rabdare, sunt lenesa). O, da, greu a fost... Ah, draci, tot nu e in regula...<>

Eu... alternez intre explozii de bucurie si momente in care sunt mai rezervata ca niciodata. Ultimele saptamani au fost... mi-e si frica sa spun cat de bune. Ma tot bantuie gandul ala ca totul merge prea bine, ca mai bine nu se poate, ca inevitabil totul se va duce in jos pentru ca in sus nu se mai poate si amintirea momentelor bune va deveni asa dureroasa. Si totusi... poate entuziasmul din ultima vreme e combustibil suficient ca sa mentin acelasi nivel in continuare. Dar tot imi este teama de multe... inclusiv de a fi nevoita sa explic ce anume ma face asa fericita. Nici cu timpul nu stau deloc bine... si nu din cauza licentei. Asa ca de vorba cu blogul voi mai sta abia maine (luni).