on the verge of extinction... again

ma bucur ca am putut face un cadou

Am castigat un laptop in urma cu aproximativ o saptamana. A fost o adevarata surpriza sa vad mailul in conditiile in care ideea de concurs nici macar nu se prinsese de creieras si lasasem comentariul pentru ca se intamplase sa ma manance degetele atunci. Evident, eu nu aveam nevoie de el pentru ca mi-am cumparat unul nou recent. Dar stiu ca tati astepta ceva decizie in legatura cu laptopul meu vechi de care sunt in continuare foarte atasata pentru ca actualul lui calculator e unul foarte vechi, de aproape noua ani. Si foarte, foarte incet.

Probabil una din cele mai usoare decizii ale anului. Eu clar nu sunt genul de persoana care sa aiba nervi sa vanda chestii si el clar avea nevoie de ceva mai bun. Asa ca surpriza a picat bine. Laptopul a venit cu Free DOS, ceea ce... ineamna ca inainte sa-l pasez brontozaurului mare, mi-a revenit sarcina de a face ceva in privinta asta. Ultima data cand instalasem un sistem de operare fusese in ziua concertului Aerosmith de la Bucuresti... 18 iunie 2010, asa ca nu prea am avut idee in ce ma bag. Dar dupa ceva nervi (si nu doar ai mei, sub tocatoare au mai intrat si cei ai lui Mihai... mersi pentru rabdare!) pot spune ca in sfarsit are un laptop cu tot ce e esential pentru el.

Acum e impachetat frumos la loc in cutie. Si asteapta sa-si intalneasca stapanul, chestie care se va intampla in mai putin de 36 de ore. Sper sa se impace pentru ca eu sunt incantata, diferenta fata de calculatorul lui cel vechi e uriasa. Si i l-am personalizat cu foarte mult drag.

Ah, da, in caz ca se intreaba cineva de ce poza si nu screenshot... pentru ca-s toanta! Si nu m-a pocnit ideea inainte sa-l inchid, sa-mi iau amprentele de pe el si sa-l impachetez la loc.

o zi cu soare

Marti, 29 septembrie.
Metrou. Intr-un metrou din acela vechi. Dupa una sau doua statii s-au urcat trei fete care mergeau la scoala. Asta era evident dupa ghiozdane si avea sa reiasa si din ce vorbeau. Pana cand au coborat din metrou m-am simtit asa ciudat pentru ca pur si simplu nu m-am putut abtine sa nu ascult ce vorbeau si (asta era deja observabil) sa nu ma tot uit la ele. Din ce timp venisera? Fete. Eleve. Copii. Asa cum eram si eu, cum erau si colegele mele, parca sfidand cumva imaginea pe care eu si altii de varsta mea am ajuns sa o avem despre cele de varsta lor.

Da, exista motive pentru care nu am o parere foarte buna despre generatia lor. Atatea fete cu nu-stiu-cate straturi de tencuiala pe fata, cu un vocabular compus mai mult din cuvinte precum "fah" si "hah". Telefoane de la mama care se tot plange de verisoara mea cu zece ani mai mica decat mine despre care imi spune mereu ca "a luat-o razna" sau ca nu se mai duce la scoala sau ca s-a inhaitat cu niste derbedei sau ca "isi baga parintii in mormant" sau ca i-a tras o palma mamei ei. Sunt constienta de faptul ca mama a avut mereu tendinta sa exagereze, ma enervau mereu povestile ei inflorite pentru ca eu am avut mereu o obsesie pentru exactitate. Si mie imi spunea des ca "o bag in mormant" sau ca "am luat-o razna" - m-au tarat la psihiatru (da, la psihiatru, nu la psiholog) cand aveam 17 ani. Si eu am chiulit cand eram in clasa a XII-a. E drept ca eu chiuleam pentru ca nu vroiam sa fiu vazuta de nimeni si in timpul ala ma ascundeam acasa sub patura sau mergeam singura pe munte (ceea ce nu e asa extrem precum suna cand stai la 20 de minute de mers pe jos de locul unde incepe drumul forestier). Si eu ma certam in draci cu mama si imi venea uneori sa o pocnesc.

Revenind. Nu puteam sa nu ma tot uit la ele. Toate trei in alb si negru. Prima era micuta de inaltime. Si la fata parea mai "bebe" decat celelalte doua. Avea parul lung si prins intr-o coada (ponytail in engleza, dar mi se pare ca suna asa aiurea coada de cal in romana). Purta o camasa alba si o fusta neagra larguta care se ducea in jos pana putin deasupra genunchilor. Aveam si eu fuste de genul ala, dar cand eram mica de tot. Poate ca si asta a fost un alt motiv pentru care mi-a parut mai "bebe" fata de celelalte doua. A doua era inalta, cu siguranta mai inalta ca mine. Bruneta, cu parul lasat liber, cu pielea putin mai negricioasa. Foarte draguta la fata. Si cea mai vesela si mai vorbareata dintre toate trei. Purta o camasa alba si un sarafan lung cam pana la genunchi si cat se poate de simplu. A treia era cam la fel de inalta, blonduta si ceva mai palida. Purta o bluza alba si niste pantaloni negri de stofa. Uniforma fara rigiditatea pe care o asociez uneori cu conceptul de uniforma. Adica mi-a placut cum erau imbracate. Chiar daca mi-a trecut prin cap si un gand de genul "vai, ce baba sunt, imi place sa vad copii imbracati in alb si negru..." Ah, de precizat ca nu purtau toace si nu erau machiate sau, daca erau machiate, erau machiate suficient de discret incat sa nu se vada de la doi metri (la propriu, cam asta cred ca era distanta).

Si nu puteam sa nu ascult ce vorbeau. Erau oricum destul de galagioase. Discutau despre fizica. Despre calorimetrie. Asta am facut in clasa a X-a (generatia mea, cel putin). Era oarecum amuzant cum se "certau" pe cum e de fapt corect facuta o problema, care formula se foloseste de fapt acolo. Primele doua au ajuns si la scos caietele pentru comparatii in timp ce a treia incerca sa le linisteasca cu "oricum nu ne da lucrare azi." Apoi discutia a avansat la franceza. Passe compose. Eh, gramatica parca o reluam in fiecare an la franceza, desi mereu se mai adaugau chestii noi. A doua fata avea o pronuntie chiar draguta. Celelalte doua nu s-au apucat efectiv sa vorbeasca, s-au rezumat doar la a discuta timpuri, verbe si terminatii.

Au coborat inainte sa cobor eu. Si pe undeva in mine zambeam ca inca mai exista copii care sa fie copii si carora le mai pasa de scoala... suficient incat sa se certe pe cum e corect facuta tema.

Politehnica. Mergeam repede pe o alee. Mai repede decat altii pe care i-am lasat in urma. Mai ramasese un singur tip langa mine. Si atunci am incetinit sa nu i-o iau prea inainte. Pentru ca din castile lui a inceput sa se auda melodia asta. Imposibil sa n-o recunosc din primele secunde. Si sa nu cant si eu in mintea mea. M-a binedispus. Se pare ca se mai asculta si asa ceva.

Pe Stefan cel Mare. Pentru ca aveam chef de o plimbare. Soare. Porumbei pe care am stat sa-i privesc timp de cateva minute bune dupa ce am iesit din magazinul din care imi luasem o esarfa. Imi plac mult porumbeii. Cand eram mica le tot puneam paine pe pervaz. Asta pana cand mi-a zis mama sa nu le mai dau paine, ca paine a e scumpa. Si de atunci am inceput sa le dau biscuiti. Aveam vreo 6-7 ani.

N-am vazut doar lucruri care sa ma faca sa zambesc. Am vazut o bunica cu nepotelul ei la semafor. Nepotelul a dat sa treaca, ea l-a tinut de mana, "nu, ca, uite, e rosu!" Au venit apoi altii din spate si au navalit pe trecere, desi era in continuare rosu pentru pietoni. Bunica a ezitat putin, s-a uitat la masinile care inca stateau si apoi l-a tras pe baietel dupa ea ca sa traverseze. In continuare rosu pentru pietoni. Facusera cam un sfert din drum cand s-a facut verde... pentru masinile in fata carora se aflau si ai caror soferi au inceput sa ii claxoneze. Celelalte trei sferturi din drum le-au facut alergand. Copiii ajung sa fie intr-un fel sau altul dupa cum se pricep parintii si bunicii sa-i creasca.

Ziua de ieri a fost totusi o zi frumoasa. Chiar daca s-au intamplat si multe chestii despre care as fi scris ieri la nervi un post cu multe injuraturi. M-am abtinut si nu l-am scris. Dar dupa ce am citit asta, mi-am dat seama ca trebuie sa scriu despre ce m-a facut sa zambesc ieri.

comeback

Cel putin asa cred... S-au schimbat mai multe lucruri. Schimbarea vizibila ar fi la tema. Nu pot spune ca sunt foarte multumita de ce am facut pe aici. Inca nu-mi vine sa cred ca am pus poza (originalul aici) in header. Nu-mi merge dracia cu alte articole asemanatoare si nu stiu ce sa-i fac (da, bine, recunosc, nici n-am rabdare, sunt lenesa). O, da, greu a fost... Ah, draci, tot nu e in regula...<>

Eu... alternez intre explozii de bucurie si momente in care sunt mai rezervata ca niciodata. Ultimele saptamani au fost... mi-e si frica sa spun cat de bune. Ma tot bantuie gandul ala ca totul merge prea bine, ca mai bine nu se poate, ca inevitabil totul se va duce in jos pentru ca in sus nu se mai poate si amintirea momentelor bune va deveni asa dureroasa. Si totusi... poate entuziasmul din ultima vreme e combustibil suficient ca sa mentin acelasi nivel in continuare. Dar tot imi este teama de multe... inclusiv de a fi nevoita sa explic ce anume ma face asa fericita. Nici cu timpul nu stau deloc bine... si nu din cauza licentei. Asa ca de vorba cu blogul voi mai sta abia maine (luni).