Cand lucrurile nu mai merg asa cum stiai ca trebuie sa mearga. Si aroganta proprie isi ia o palma.
Sunt grozava cand vine vorba sa combin geometria cu CSS-ul, nu? Si atunci de ce mama dracului nu-s in stare sa fac un tetraedru regulat animat? Am crezut ca o sa fie usor, dar nu vrea sa iasa asa cum vreau eu...
Am scos pana acum doar 100% la toate exercitiile de curs si din tema, ar trebui sa ma descurc la primul partial, nu? Nu. Am busit grilele la greu si am pierdut 10 puncte din 100. Si... surpriza! Am busit si unul din exercitiile de programare si inca 5 puncte s-au dus. Punctaj final: 85 din 100. Ceea ce nu-mi place. Nu mi-a placut niciodata. Motiv pentru care in facultate mi-am carat mereu de la examenele pe care mi-as fi dorit sa le iau cu 10, dar am simtit ca nu pot. Si am lasat in urma o foaie goala.
Sau poate ca nu. Poate ca mai corect ar fi fost sa folosesc timpul trecut.
Pentru ca pot sa ma deplasez pana acolo. Asa cum am facut-o aseara. Insa nu pot sa ma intorc in timp. Si nu pot sa reproduc acum ceea ce a fost atunci. Pentru ca eu m-am schimbat. Eu nu mai sunt cea care am fost atunci.
Si nu conteaza ca sunt mereu bine primita. Tot simt ca nu mai am ce cauta acolo. Desi ma atrage ca un magnet si s-ar putea sa fie singurul loc pe care il cunosc si simt atat de bine incat sa nu ma izbesc de diverse, oricat de neatenta as fi...
Adica tigrii de plus. Poza cu domnu' din dreapta a mai fost pe blog. E facuta acum un an, cu cel mai mare dintre toti. Pot sa ma ascund in spatele lui. Si sigur nu inghet in pat cu atata blana.
Primul meu tigrisor (cel mai mic din prima din pozele de mai jos)... nici macar nu prea e tigrisor. E mai degraba un copil deghizat in tigru. L-am primit la inceputul clasei a XII-a de la mama, proaspat intoarsa de la Dusseldorf.
Urmatorii doi (tot prima poza) mi i-am luat dupa ce am venit in Bucuresti, in anul I de facultate. Pe cel din stanga, cu inimioara pe care scrie Kiss Me, l-am luat la inceputul iernii (2002-2003) din magazinul Titan. Candva intre partialul la analiza matematica si vacanta. Pe cel din mijloc l-am luat in mai 2003 de la un magazin (care acum nu mai exista) din piata 1 Decembrie 1918.
Si apoi pauza. Mult timp. Pana la inceputul lui 2008 cand am inceput sa-mi adaug la colectie diverse animalute de plus de la Keel Toys. Bineinteles, si tigri printre ele. Intai a fost tigrisorul cu ochi verzi. Mi-a luat mult timp pana am reusit sa-l adaug si pe cel alb cu bot roz si ochi albastri la colectie. Pentru ca... e alb si mi-a fost greu sa gasesc unul nemurdarit.
Cred ca am mai scris chestia asta candva. Inainte de Craciun se intampla ceva in spatiile de vanzare destinate fructelor. Foarte multi oameni (marturisesc acum ca partial si eu) asociaza Craciunul cu portocalele/ mandarinele/ ce alte neamuri or mai fi, al' cu coarne sa le scarpine. Si cei care vand fructele sa gandesc pai hai sa facem bani pe spinarea fraierilor nostalgicilor. Asa ca baga portocale la vanzare. Mai multe decat de obicei. Nu comentez de pret, ca sincer n-am fost niciodata atenta. Poate e mai mic ca-s atatia care vand portocale in perioada asta si daca omului (ma refer la cumparator) nu-i convine pretul se cara peste drum (asta daca n-are o lene/ graba/ sila fenomenala in el la momentul respectiv). Poate-i mai mare, conform principiului fraieru' clientu' nostalgic oricum cumpara, hai sa-l "jumulim" bine de bani. Poate se sinucid cu politica de "jumulire" a clientului, poate ca nu in cazul in care fraieri oricum exista si poate mai exista si o intelegere cu competitorii sa nu coboare nimeni sub un anumit pret si daca cineva indrazneste totusi sa coboare sub pretul respectiv l-a luat dracu'. Poate, poate, poate... Nu conteaza. Adica poate conteaza, da' nu vreau eu sa ma mai gandesc la aspectul asta ca sincer ca ma ia durerea de cap.
Si oricum nu ma doare, ca eu oricum nu cumpar portocale.
Lasand la o parte pretul de care se poate trage, trecem la o chestie de care nu se poate trage. Legile fizicii. Comerciantii au la dispozitie un spatiu. Care nu se poate extinde asa in mod magic. Deci daca aloca mai mult din spatiul ala pentru portocale/ rude de portocale, trebuie sa aloce mai putin spatiu altor fructe. Sau chiar sa renunte la a mai vinde alte fructe in perioada nebuniei de Craciun cu portocalele.
Ce alte fructe? Evident, ceva ce prefer eu, din moment ce am observat asta anul asta si am observat-o si anul trecut si am observat-o si acum doi ani... Struguri!
Mai multe portocale/ neamuri, mai putini struguri. Sau chiar zero struguri.
Sunt o creatura groaznic de pretentioasa la mancare (si nu doar, am o groaza de fixuri inclusiv ala cum ca biroul meu, spatiul meu de lucru e sacru, deci sunt in stare sa-i crap capul cuiva care mi-ar pune niste flori pe birou de exemplu... daaar asta e o cu totul alta poveste), asa de pretentioasa incat ai mei nici macar in clasa a zecea nu m-au lasat in tabara (in fine, mi-au zis ca neaparat vin si ei cu mine daca merg). Nu-mi plac verdeturile de nici un fel, sunt o groaza de dulciuri la care stramb din nas, carne inseamna strict peste sau pui necontaminat de nici un fel de sare, condimente, sosuri, lactate pentru mine egal lapte dulce si atat. Si sunt pretentioasa si la capitolul fructe. Nu suport chestii de genul, banane, kiwi, pepene galben. Nu suport chestiile fibroase sau cu coaja groasa. Merele le prefer ca bebelusii, fara coaja, date pe razatoare, ca-mi raman cojile printre dinti, imi zgarie gingiile. Portocalele, mandarinele... le vampirizez si atat. Adica imi infig coltii si le sug sucul. Si partea fibroasa se arunca. Pentru ca eu n-o suport. La fel cum se arunca si cojile de la struguri, mai ales daca sunt groase. Uneori chiar stau si culeg samburii din struguri. Si exista o ierarhie a preferintelor. Sus de tot sunt chestiile dulci si zemoase. Pepenele rosu, strugurii, perele. Piersicile, nectarinele, prunele. Merele, portocalele. Astea raman mai la coada si datorita faptului ca pana in clasa a XII-a au fost parte a meniului zilnic. In ultimul semestru de liceu i-am convins pe ai mei sa facem trecerea la piersici... mmm! Oricum, ideea principala e ca eu prefer oricand strugurii portocalelor.
Motiv pentru care asa am facut o mutra cand n-am gasit struguri nici in al treilea magazin prin care am trecut zilele astea. Nari dilatate si o privire plina de groaza - daca nu mai gasesc deloc pana de Craciun? Ce fac? Trec la vampirizat portocale?
Da, stiu ca toata chestia asta e inutila. Nu se schimba "moda" doar pentru ca nu-mi place mie... It's like beating the dead horse...
Marti, 29 septembrie. Metrou. Intr-un metrou din acela vechi. Dupa una sau doua statii s-au urcat trei fete care mergeau la scoala. Asta era evident dupa ghiozdane si avea sa reiasa si din ce vorbeau. Pana cand au coborat din metrou m-am simtit asa ciudat pentru ca pur si simplu nu m-am putut abtine sa nu ascult ce vorbeau si (asta era deja observabil) sa nu ma tot uit la ele. Din ce timp venisera? Fete. Eleve. Copii. Asa cum eram si eu, cum erau si colegele mele, parca sfidand cumva imaginea pe care eu si altii de varsta mea am ajuns sa o avem despre cele de varsta lor.
Da, exista motive pentru care nu am o parere foarte buna despre generatia lor. Atatea fete cu nu-stiu-cate straturi de tencuiala pe fata, cu un vocabular compus mai mult din cuvinte precum "fah" si "hah". Telefoane de la mama care se tot plange de verisoara mea cu zece ani mai mica decat mine despre care imi spune mereu ca "a luat-o razna" sau ca nu se mai duce la scoala sau ca s-a inhaitat cu niste derbedei sau ca "isi baga parintii in mormant" sau ca i-a tras o palma mamei ei. Sunt constienta de faptul ca mama a avut mereu tendinta sa exagereze, ma enervau mereu povestile ei inflorite pentru ca eu am avut mereu o obsesie pentru exactitate. Si mie imi spunea des ca "o bag in mormant" sau ca "am luat-o razna" - m-au tarat la psihiatru (da, la psihiatru, nu la psiholog) cand aveam 17 ani. Si eu am chiulit cand eram in clasa a XII-a. E drept ca eu chiuleam pentru ca nu vroiam sa fiu vazuta de nimeni si in timpul ala ma ascundeam acasa sub patura sau mergeam singura pe munte (ceea ce nu e asa extrem precum suna cand stai la 20 de minute de mers pe jos de locul unde incepe drumul forestier). Si eu ma certam in draci cu mama si imi venea uneori sa o pocnesc.
Revenind. Nu puteam sa nu ma tot uit la ele. Toate trei in alb si negru. Prima era micuta de inaltime. Si la fata parea mai "bebe" decat celelalte doua. Avea parul lung si prins intr-o coada (ponytail in engleza, dar mi se pare ca suna asa aiurea coada de cal in romana). Purta o camasa alba si o fusta neagra larguta care se ducea in jos pana putin deasupra genunchilor. Aveam si eu fuste de genul ala, dar cand eram mica de tot. Poate ca si asta a fost un alt motiv pentru care mi-a parut mai "bebe" fata de celelalte doua. A doua era inalta, cu siguranta mai inalta ca mine. Bruneta, cu parul lasat liber, cu pielea putin mai negricioasa. Foarte draguta la fata. Si cea mai vesela si mai vorbareata dintre toate trei. Purta o camasa alba si un sarafan lung cam pana la genunchi si cat se poate de simplu. A treia era cam la fel de inalta, blonduta si ceva mai palida. Purta o bluza alba si niste pantaloni negri de stofa. Uniforma fara rigiditatea pe care o asociez uneori cu conceptul de uniforma. Adica mi-a placut cum erau imbracate. Chiar daca mi-a trecut prin cap si un gand de genul "vai, ce baba sunt, imi place sa vad copii imbracati in alb si negru..." Ah, de precizat ca nu purtau toace si nu erau machiate sau, daca erau machiate, erau machiate suficient de discret incat sa nu se vada de la doi metri (la propriu, cam asta cred ca era distanta).
Si nu puteam sa nu ascult ce vorbeau. Erau oricum destul de galagioase. Discutau despre fizica. Despre calorimetrie. Asta am facut in clasa a X-a (generatia mea, cel putin). Era oarecum amuzant cum se "certau" pe cum e de fapt corect facuta o problema, care formula se foloseste de fapt acolo. Primele doua au ajuns si la scos caietele pentru comparatii in timp ce a treia incerca sa le linisteasca cu "oricum nu ne da lucrare azi." Apoi discutia a avansat la franceza. Passe compose. Eh, gramatica parca o reluam in fiecare an la franceza, desi mereu se mai adaugau chestii noi. A doua fata avea o pronuntie chiar draguta. Celelalte doua nu s-au apucat efectiv sa vorbeasca, s-au rezumat doar la a discuta timpuri, verbe si terminatii.
Au coborat inainte sa cobor eu. Si pe undeva in mine zambeam ca inca mai exista copii care sa fie copii si carora le mai pasa de scoala... suficient incat sa se certe pe cum e corect facuta tema.
Politehnica. Mergeam repede pe o alee. Mai repede decat altii pe care i-am lasat in urma. Mai ramasese un singur tip langa mine. Si atunci am incetinit sa nu i-o iau prea inainte. Pentru ca din castile lui a inceput sa se auda melodia asta. Imposibil sa n-o recunosc din primele secunde. Si sa nu cant si eu in mintea mea. M-a binedispus. Se pare ca se mai asculta si asa ceva.
Pe Stefan cel Mare. Pentru ca aveam chef de o plimbare. Soare. Porumbei pe care am stat sa-i privesc timp de cateva minute bune dupa ce am iesit din magazinul din care imi luasem o esarfa. Imi plac mult porumbeii. Cand eram mica le tot puneam paine pe pervaz. Asta pana cand mi-a zis mama sa nu le mai dau paine, ca paine a e scumpa. Si de atunci am inceput sa le dau biscuiti. Aveam vreo 6-7 ani.
N-am vazut doar lucruri care sa ma faca sa zambesc. Am vazut o bunica cu nepotelul ei la semafor. Nepotelul a dat sa treaca, ea l-a tinut de mana, "nu, ca, uite, e rosu!" Au venit apoi altii din spate si au navalit pe trecere, desi era in continuare rosu pentru pietoni. Bunica a ezitat putin, s-a uitat la masinile care inca stateau si apoi l-a tras pe baietel dupa ea ca sa traverseze. In continuare rosu pentru pietoni. Facusera cam un sfert din drum cand s-a facut verde... pentru masinile in fata carora se aflau si ai caror soferi au inceput sa ii claxoneze. Celelalte trei sferturi din drum le-au facut alergand. Copiii ajung sa fie intr-un fel sau altul dupa cum se pricep parintii si bunicii sa-i creasca.
Ziua de ieri a fost totusi o zi frumoasa. Chiar daca s-au intamplat si multe chestii despre care as fi scris ieri la nervi un post cu multe injuraturi. M-am abtinut si nu l-am scris. Dar dupa ce am citit asta, mi-am dat seama ca trebuie sa scriu despre ce m-a facut sa zambesc ieri.
[don't know why i waited till Monday to post this...]
Vreau sa ies... simt nevoia sa ies. Voi iesi si imi voi lua o cutie de lapte si asa voi putea spune ca am iesit din casa. Spune-mi ca asa va fi. Nu. Stii bine ca nu va fi asa. Stii prea bine ca nu de asta vrei sa iesi.
Ies din bloc. Ploua. Si eu sunt cu castile in urechi. Nu mai aud nimic altceva in afara de muzica mea. Si nu mai simt nici un alt miros in afara de cel al buzelor mele... de fapt al balsamului de buze cu aroma de cocos si vanilie de la Yves Rocher. Devine oare mirosul lui mai puternic pe ploaie?
Imi place Bucurestiul noaptea. Imi place ca e mai putina lume decat ziua. Imi place ca nu vad toate gunoaiele. Imi plac luminile. Nu-mi place ploaia. Dar imi place sa constat ca datorita ploii sunt si mai putini oameni pe strada. Acum pot sa alerg fara sa ma mai doara mana. Not fast, not pretty, not serious or witty... Dar cu siguranta mai iute decat un om beat. Nu mai iute decat cainii vagabonzi. Hai sa va vad ca va luati de mine! Si strang bareta in mana si imi imaginez cum le-as pocni un ghiozdan peste bot. Numai sa se lege careva de mine! Animal pe doua, trei sau patru picioare... Si in continuare imi plimb mana pe bareta ghiozdanului.
Nu, nu la animalul asta pe 4 picioare ma refer. Il stiu si imi e foarte simpatic. E un pui de ciobanesc german pe care il striga Zapacila. Apare si dama in urma lui. Si inca un individ cu o chestie mica si urata. Mie imi plac doar cainii mari, puternici, sanatosi. Toata lumea isi scoate patrupedele la plimbare cand ploua?
Ah... holy shuffle! Obsesia mea de vreo sapte zile... Stop! Drace, nu ma bag in calea idiotului. Am si eu fantezii uneori, dar mi-ar fi frica sa merg asa pe motocicleta. Interesanta modalitate de a muri, totusi. Vreau o moarte adevarata. Nu neaparat in calea rapidului de Budapesta. Nu vreau sa mor in somn. Ar fi fost jalnic sa adorm pe masa de operatie si sa nu ma mai trezesc.
Si inca o umbra pe jos. Apare si cainele si nu mai strang bareta asa tare. Nici nu ma baga in seama... Oricum nu e genul care sa se lase intimidat de un ghiozdan peste bot. Imi plac foarte mult ciobanestii germani, asta chiar e un exemplar superb. Probabil cantareste mai mult decat mine... "E superb!" Si probabil sunt toata numai un zambet. "O, multumesc..." si zambeste si omul, iar mie nu-mi vine sa cred ca m-a auzit. In continuare cu castile in urechi si nu mai aud ce zice. Merg mai departe.
Ajung intotdeauna prima cand sunt agitata. Daca ar sti... Dar e adevarat. Am intarziat de foarte multe ori la cursurile care imi placeau, la care intelegeam materia... cand trebuia sa ma intalnesc cu oameni in prezenta carora ma puteam relaxa. Was I getting too relaxed? Dar in noaptea asta sunt agitata. 35 de minute in ploaie. "Abonatul..." Grrr! Incerc si pe celalalt numar. Nu raspunde.
I knew I hated the world. Muzica asta... e de rau cand sunt senina. Pentru ca am in creieras planuri sa fac o mare tampenie. Par calma. Chiar sunt calma. Doar ca urasc tot restul lumii. Si chiar o sa fac o mare tampenie. Maine. De fapt e deja "maine"... azi.
Dar mai intai... voi duce gunoiul. Cine dracu se mai machiaza doar pana un drum pana la ghena la aproape 1 am? Mai putin de 6 metri de la mine de la usa. Nu ma vede nimeni. Asta e si ideea. Mereu duc gunoiul la ore de genul asta. Ca sa nu fiu vazuta. Si nu ies niciodata machiata asa strident pe strada. Fardul gri l-am luat azi... de fapt ieri. Asta explica.
Dus. Dus fierbinte. Trei zile n-am avut apa. Miercuri, joi, vineri. It's over, it's over... But only for a few hours and you know that. It will never be over for good. Never. Not as long as I'm alive...
Alright, so maybe I haven’t tried hard enough. And now I’ve run out of time. This is one deadline that’s now even mathematically impossible to meet. So now what? I usually just give up, but this one time giving up is an option I don’t have.
“Life is a long lesson in humility” - humiliation in my case (funny I first heard this saying from… a football coach). So now what? I guess it’s back to work. No, I don’t believe in miracles, I don’t believe I’m going to make it. But I still hope… because I want it so badly.
But if I want it so bad, why am I not trying harder? Argh! Until Monday evening… three more days… maybe… no, you know it’s impossible. But still it’s back to work. I’ve wasted enough time tonight.
