on the verge of extinction... again

Marti, 29 septembrie.
Metrou. Intr-un metrou din acela vechi. Dupa una sau doua statii s-au urcat trei fete care mergeau la scoala. Asta era evident dupa ghiozdane si avea sa reiasa si din ce vorbeau. Pana cand au coborat din metrou m-am simtit asa ciudat pentru ca pur si simplu nu m-am putut abtine sa nu ascult ce vorbeau si (asta era deja observabil) sa nu ma tot uit la ele. Din ce timp venisera? Fete. Eleve. Copii. Asa cum eram si eu, cum erau si colegele mele, parca sfidand cumva imaginea pe care eu si altii de varsta mea am ajuns sa o avem despre cele de varsta lor.

Da, exista motive pentru care nu am o parere foarte buna despre generatia lor. Atatea fete cu nu-stiu-cate straturi de tencuiala pe fata, cu un vocabular compus mai mult din cuvinte precum "fah" si "hah". Telefoane de la mama care se tot plange de verisoara mea cu zece ani mai mica decat mine despre care imi spune mereu ca "a luat-o razna" sau ca nu se mai duce la scoala sau ca s-a inhaitat cu niste derbedei sau ca "isi baga parintii in mormant" sau ca i-a tras o palma mamei ei. Sunt constienta de faptul ca mama a avut mereu tendinta sa exagereze, ma enervau mereu povestile ei inflorite pentru ca eu am avut mereu o obsesie pentru exactitate. Si mie imi spunea des ca "o bag in mormant" sau ca "am luat-o razna" - m-au tarat la psihiatru (da, la psihiatru, nu la psiholog) cand aveam 17 ani. Si eu am chiulit cand eram in clasa a XII-a. E drept ca eu chiuleam pentru ca nu vroiam sa fiu vazuta de nimeni si in timpul ala ma ascundeam acasa sub patura sau mergeam singura pe munte (ceea ce nu e asa extrem precum suna cand stai la 20 de minute de mers pe jos de locul unde incepe drumul forestier). Si eu ma certam in draci cu mama si imi venea uneori sa o pocnesc.

Revenind. Nu puteam sa nu ma tot uit la ele. Toate trei in alb si negru. Prima era micuta de inaltime. Si la fata parea mai "bebe" decat celelalte doua. Avea parul lung si prins intr-o coada (ponytail in engleza, dar mi se pare ca suna asa aiurea coada de cal in romana). Purta o camasa alba si o fusta neagra larguta care se ducea in jos pana putin deasupra genunchilor. Aveam si eu fuste de genul ala, dar cand eram mica de tot. Poate ca si asta a fost un alt motiv pentru care mi-a parut mai "bebe" fata de celelalte doua. A doua era inalta, cu siguranta mai inalta ca mine. Bruneta, cu parul lasat liber, cu pielea putin mai negricioasa. Foarte draguta la fata. Si cea mai vesela si mai vorbareata dintre toate trei. Purta o camasa alba si un sarafan lung cam pana la genunchi si cat se poate de simplu. A treia era cam la fel de inalta, blonduta si ceva mai palida. Purta o bluza alba si niste pantaloni negri de stofa. Uniforma fara rigiditatea pe care o asociez uneori cu conceptul de uniforma. Adica mi-a placut cum erau imbracate. Chiar daca mi-a trecut prin cap si un gand de genul "vai, ce baba sunt, imi place sa vad copii imbracati in alb si negru..." Ah, de precizat ca nu purtau toace si nu erau machiate sau, daca erau machiate, erau machiate suficient de discret incat sa nu se vada de la doi metri (la propriu, cam asta cred ca era distanta).

Si nu puteam sa nu ascult ce vorbeau. Erau oricum destul de galagioase. Discutau despre fizica. Despre calorimetrie. Asta am facut in clasa a X-a (generatia mea, cel putin). Era oarecum amuzant cum se "certau" pe cum e de fapt corect facuta o problema, care formula se foloseste de fapt acolo. Primele doua au ajuns si la scos caietele pentru comparatii in timp ce a treia incerca sa le linisteasca cu "oricum nu ne da lucrare azi." Apoi discutia a avansat la franceza. Passe compose. Eh, gramatica parca o reluam in fiecare an la franceza, desi mereu se mai adaugau chestii noi. A doua fata avea o pronuntie chiar draguta. Celelalte doua nu s-au apucat efectiv sa vorbeasca, s-au rezumat doar la a discuta timpuri, verbe si terminatii.

Au coborat inainte sa cobor eu. Si pe undeva in mine zambeam ca inca mai exista copii care sa fie copii si carora le mai pasa de scoala... suficient incat sa se certe pe cum e corect facuta tema.

Politehnica. Mergeam repede pe o alee. Mai repede decat altii pe care i-am lasat in urma. Mai ramasese un singur tip langa mine. Si atunci am incetinit sa nu i-o iau prea inainte. Pentru ca din castile lui a inceput sa se auda melodia asta. Imposibil sa n-o recunosc din primele secunde. Si sa nu cant si eu in mintea mea. M-a binedispus. Se pare ca se mai asculta si asa ceva.

Pe Stefan cel Mare. Pentru ca aveam chef de o plimbare. Soare. Porumbei pe care am stat sa-i privesc timp de cateva minute bune dupa ce am iesit din magazinul din care imi luasem o esarfa. Imi plac mult porumbeii. Cand eram mica le tot puneam paine pe pervaz. Asta pana cand mi-a zis mama sa nu le mai dau paine, ca paine a e scumpa. Si de atunci am inceput sa le dau biscuiti. Aveam vreo 6-7 ani.

N-am vazut doar lucruri care sa ma faca sa zambesc. Am vazut o bunica cu nepotelul ei la semafor. Nepotelul a dat sa treaca, ea l-a tinut de mana, "nu, ca, uite, e rosu!" Au venit apoi altii din spate si au navalit pe trecere, desi era in continuare rosu pentru pietoni. Bunica a ezitat putin, s-a uitat la masinile care inca stateau si apoi l-a tras pe baietel dupa ea ca sa traverseze. In continuare rosu pentru pietoni. Facusera cam un sfert din drum cand s-a facut verde... pentru masinile in fata carora se aflau si ai caror soferi au inceput sa ii claxoneze. Celelalte trei sferturi din drum le-au facut alergand. Copiii ajung sa fie intr-un fel sau altul dupa cum se pricep parintii si bunicii sa-i creasca.

Ziua de ieri a fost totusi o zi frumoasa. Chiar daca s-au intamplat si multe chestii despre care as fi scris ieri la nervi un post cu multe injuraturi. M-am abtinut si nu l-am scris. Dar dupa ce am citit asta, mi-am dat seama ca trebuie sa scriu despre ce m-a facut sa zambesc ieri.