on the verge of extinction... again

[continuarea de aici]

"Hey! WTF? Wait!" Nu, n-am zis asta cu voce tare, dar am gandit-o. Pentru ca omul a luat-o repede din loc, iar eu... eu puteam sa merg, nu mai aveam nici o problema cu piciorul, dar mers repede insemna sa-mi zgudui prea tare umarul si ma durea in ultimul hal... Cu voce tare, am incercat sa fiu ceva mai subtila: "stiti, ieri mi s-a spus ca merg prea repede, dar azi nu mai e cazul..." Ha! N-a functionat. A inceput sa rada si a zis ceva cum ca ar trebui sa fiu mereu la inaltime (de imi venea sa ii spun ca asta e practic imposibil pentru mine fara tocuri...), dar a continuat sa mearga la fel de repede. Nevermind! Bine ca macar nu m-am pierdut de el pana la usa biroului si am avut timp sa il ajung pana a descuiat-o.

Am intrat si... un adevarat soc. Small reminder here: asta se intampla pe 5 august. Era cald, iar in salon era prea cald pana si pentru mine. Si dadusem in sfarsit de racoare.
"Alaska vine in Romania..." nu m-am putut abtine... Cred ca aveam un zambet mare de satisfactie pe fata, dar m-am gandit ca poate nu se prinde si il opreste... asa ca m-am grabit sa adaug "e foarte placut la racoare..."

Omul se instalase deja in fata laptopului. Internet! Messenger! Yupeee! Urma sa ma decid asupra persoanei in care as fi avut cea mai mare incredere sa ma ajute sa ajung pana acasa de unde sa-mi iau telefonul si alte cateva lucruri pentru zilele pe care mai urma sa le petrec in spital. N-a fost greu sa ma decid - un coleg de la FILS a fost alegerea aproape imediata. Am inceput eu sa ii explic... dar nu prea a inteles ce se intamplase de fapt. Ori explicam eu prost, ori...? Bineinteles ca omul urmarea toata conversatia si se amuza ca nu reusim sa ne intelegem. In cele din urma, mi-a spus sa-i cer colegului numarul de telefon si mi-a dat telefonul lui sa-l sun... poate ne intelegem mai bine asa.

Intr-adevar, pana la urma am reusit sa ne intelegem la telefon si a ramas stabilit sa vina cam intr-o ora si jumatate sa ma ia de la spital. I-am explicat unde exact trebuie sa ajunga. "Mai trebuie sa stie ceva ca sa dea de mine?" l-am intrebat pe omul care se distra urmarind conversatia. Nu. Ii dadusem toate detaliile.

Toata noaptea ma gandisem daca sa ii anunt si pe ai mei. Hmmm.... nu prea as fi vrut. Ma temeam ca vor da vina pe mine, ca vor spune ca n-ar fi trebuit sa ies din casa atunci, ca n-ar fi trebuit sa port tricoul acela... Dar nu prea aveam de ales. Tati urma sa vina oricum la Bucuresti candva in urmatoarele 3 saptamani... in interes de serviciu, dar... Nu era online pe Y!M... so I googled him to find his phone number. Si apoi omul mi-a dat din nou mobilul lui ca sa-l sun.

Brrr! Nici nu si-a dat seama ca sunt eu... nu cunostea numarul si nu si-a dat seama dupa voce:
"Ce sarut mainile, tati, sunt eu?!?!"
Nu stiam cum sa ii spun:
"Aaa... tati... aaa... stii... aaa... stiu ca o sa te superi pe mine... aaa... stii... tati... aaa... am o mica problema... aaa... stii... aaa... o sa te superi pe mine, dar.... aaa... stii... aaa... tati..."
Omul nu mai putea de ras:
"E simplu: ii spui 'tati, mi-am rupt mana' - hai, ca e simplu..."
Mda, simplu, dar mi-a mai creat o problema: imi venea si mie sa rad cand il vedeam pe el cum se distreaza, mai ales ca imi dadeam si eu seama ca probabil sunt de-a dreptul caraghioasa... dar... nu stiam cum sa ii spun. Si ce-ar fi crezut tata daca i-as fi dat o astfel de veste razand?
"Tati... aaa... stii... tati, am iesit si m-au impins niste destepti si am cazut si mi-am rupt mana."
Si mi-am muscat buzele. Pentru ca ma tot bufnea rasul... cum sa nu-mi vina sa rad cand il vedeam pe omul ala ca nu mai poate de ras?
"Ai vazut ca n-a fost greu sa-i spui?"
Grrr! Nici nu mai vroiam sa ma uit la el... Bine ca nu m-am vazut pe mine intr-o oglinda. Probabil ca deja eram si eu rosie de ras - simteam cum imi ia foc fata.

Bun, ii spusesem. Insa... ce ar intelege orice om din "am iesit si m-au impins niste destepti si am cazut si mi-am rupt mana"? Nu sunt chiar asa de multe informatii acolo, dar... eu mi-am imaginat ca am prins esentialul. Ce a inteles tata: ca am cazut, m-am lovit, probabil sunt speriata si imi imaginez ca mi-as fi rupt mana... Si a inceput sa-mi spuna sa ma linistesc, ca in caz ca vreau sa fiu sigura, sa merg la urgente la ortopedie cu buletinul si carnetul de student. Ahhh! A trebuit sa ii explic:
"Tati, e inutil sa-mi spui sa merg la spital - sunt in spital."
"Bine, trebuie sa mergi la ortopedie cu buletinul si cu carnetul..."
"Tati..."
"O sa te trimita sa faci o radiografie. Ne auzim deseara si imi spui ce a zis doctorul..."
"Taaati... ma lasi sa iti spun? Sunt la ortopedie..."
"Bine! Mai vorbim deseara cand ajungi acasa, ajung si eu acasa."
"Tati! Deseara n-o sa fiu acasa!"
"Cum n-o sa fii acasa?!? De ce n-o sa fii acasa?!?"
"Sunt internata, tati!"
"Cum adica? Asa a zis doctorul? E rupt osul?"
"Da, tati... e rupt osul"
"Si nu-ti dau drumul pana deseara? Cand te externeaza?"
"Nu stiu, tati, nu stiu..."
"Pai cum nu stii?"
"Nu stiu - as vrea si eu sa stiu!!! Maine ma opereaza si dupa aia nu stiu cat trebuie sa mai stau..."
"Maine... CEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE???????"

Film de desene animate in creierasul meu... parca iesise o mana din telefon si imi scapase un fier de calcat in cap...
"Maine... tati... maine ma opereaza, tati..."
A urmat o avalansa de intrebari despre cum s-a intamplat totul, despre cei care m-au impins si probabil altele de care nu imi amintesc
"Tati... nu vreau sa stie mamaia..." Mama lui. O ador si n-as fi vrut sa o supere cu o astfel de veste. "Tati... nu e nevoie sa vii..." Incepea sa-mi para rau ca i-am spus pentru ca incepeam sa-mi dau seama ca va veni la Bucuresti imediat. "Tati... daca totusi te scarpina intre cornite sa vii, sa n-o iei si pe mama..." Un singur lucru putea fi mai rau decat sa ma trezesc cu tata... sa ma trezesc cu amandoi parintii...

Si in cele din urma s-a incheiat conversatia. Omul era rosu de ras. I-am dat inapoi mobilul, i-am multumit... si am inceput sa-l frec cu intrebari (pentru ca aveam o tona de intrebari la care vroiam raspunsuri si in plus... asa nu-mi venea sa plec de acolo de la racoare). In primul rand vroiam sa stiu cat va mai trebui sa raman internata. Imi venea sa-l imbratisez pentru ca de la el am auzit cel mai optimist pronostic din cate auzisem pana atunci: pana la sfarsitul saptamanii. Yupeee! Pana la sfarsitul saptamanii acasa! Mi-a spus la un moment dat ca trebuie sa gandesc constructiv. Constructiv? Constructii? Caramizi? Mesterul Manole? The Cask of Amontillado? Cu cei care m-au impins in rolurile de ziditi de vii?
"Eh, nu, ca atunci o sa ai tu probleme cu legea, nu ei..."
Si m-a servit cu dropsuri - da, le observasem de cum intrasem acolo si chiar ma gandisem ca n-are deloc gusturi rele in materie de asa ceva. Si apoi m-am intors in salon sa-mi astept colegul...

[to be continued]

Continuari: #3, #4, #5, #6, #7, #8.