on the verge of extinction... again

[in continuarea partilor unu, doi, trei si patru]

Dupa cum spuneam in partea a patra, dupa ce am ramas singura sub pretextul ca vreau sa dorm, am trecut prin toate starile posibile, de la furie la fericire ca ma trezisem. Am ramas singura mai putin de o ora, timp in care, in afara momentelor in care nu am facut altceva decat sa ma scufund in gandurile mele, am dat telefoane sa anunt lumea ca s-a terminat si sunt in regula (ce bine ca imi recuperasem telefonul!). Inainte de ora 18 (hehe, inca un motiv sa ma bucur ca imi recuperasem telefonul), a trecut pe la mine doctorul care ma operase, m-a ajutat sa ma ridic - eu nu indraznisem sa fac asta pana atunci, eram inca speriata, nu stiam cum am voie sa ma misc si cum nu. Se pare ca am avut totusi instincte bune - cum ajunsesem in salon, ii cerusem mamei sa ingramadeasca ceva, orice sub cotul si bratul drept... acelasi lucru mi l-a spus si el: sa am ceva sub cot ca sa mi-l sustina.

A mai trecut apoi pe la mine si doctorul care era de garda in noaptea in care am ajuns la spital. Eu... cu gandurile mele, cu starile mele contradictorii. M-a intrebat cum ma simt si am inceput din nou sa plang in timp ce ii spuneam ca fusesem asa speriata de gandul ca n-o sa ma mai trezesc. Hmmm... cred ca a fost singurul caruia i-am spus asta si care nu a incercat sa indrepte discutia intr-o directie amuzanta. "Toti n-o sa ne mai trezim la un moment dat..." Yikes! Adevarat, dar... Si apoi mi-a spus ca nu era cazul sa fie asta momentul pentru mine. Si apoi ca auzit ca n-am vrut nimic pentru durere. Ca este excelent daca intr-adevar ma simt asa bine, dar daca am dureri si pot sa faca ei ceva, sa le spun. Okay... I guess it's called trust - I trusted the guy. Nu aveam dureri groaznice, dar nici nu era placut sa simt cum ma arde umarul.

Apoi am avut parte de o vizita neasteptata care a reusit sa ma binedispuna: doamna tanara care intrase in vorba cu mine de dimineata si care fusese operata cam in acelasi timp cu mine. Bye, bye boredom! I'm shy and quiet... dar devin foarte vorbareata cu oamenii care imi sunt simpatici. Si a fost foarte placut sa stau de vorba cu ea in seara aceea si a doua zi dimineata pana cand a fost externata. Dupa aceea am ramas din nou singura (mama era la mine acasa, tata deja la Brasov) si am inceput din nou sa ma plimb de la un capat al culoarului la celalalt. Culoarul era insa mai aglomerat decat noaptea si, in plus, eu ma plictisesc repede. Asa ca m-am intors in salon in patul meu si am adormit.

And then I got a fairy-tale kind of wake-up, ha! Eh, nu chiar, dar pe aproape. Am simtit cum imi este miscat usor de tot degetul mare de la picior si m-am trezit (da, numai somn adanc n-a fost ala). Primul lucru pe care l-am vazut a fost o mana pe soseata mea.
"Maine pleci acasa..." Era doctorul care se ocupase de mine in noaptea in ccare ajunsesem acolo si care ma internase.
"Daaaaa?" Imi venea sa incep sa topai pe acolo de bucurie, sa ii sar de gat omului. Practic, insa... si sa ma ridic pe marginea patului imi lua cateva zeci de secunde.
"Da, nu mai e nici un motiv sa ramai..."
Yupeee! Da, cel mai fericit moment din cate am petrecut in spital... a fost atunci cand am aflat ca plec acasa.

Ce-a mai urmat.. nu mare lucru, imi amintesc in primul rand cum de-abia asteptam sa plec, sa pleeec acasa. Imi mai amintesc acea caldura groaznica (de, era inceput de august), mai ales ca eu eram bandajata ca o mumie si transpiram ingrozitor pe sub bandaje. Bine macar ca mi-a schimbat bandajul a doua zi cand m-a externat si a ramas sa vin dupa inca doua zile sa mi-l schimbe din nou. Bineinteles ca primul lucru pe care l-am facut dupa ce am ajuns acasa si am trimis-o pe mama in parc sa am spatiu a fost sa ma bag cu capul sub dus. Dus normal, adevarat n-am putut face insa cateva saptamani bune din cauza bandajelor.

Si acum, momentele amuzante pe care mi le-a oferit mama (care a ramas vreo cateva zile sa aiba grija de mine):

"Anita, pot face oua la microunde?"
"?!?!?" Am ramas interzisa.
N-a mai fost nevoie sa ii raspund verbal. Privirea mea spunea totul. Acum imi pare rau. Foarte rau. Ca nu i-am spus ca poate sa faca oua la microunde. Ar fi fost asa amuzant sa-i vad reactia in momentul in care incepeau sa-i bubuie in cuptor. Sau sa ii fi spus sa le lase putin si sa ii bubuie dupa ce le scotea. Si sa ii fi sugerat sa le puna in ulei, ca si cum ar fi acelasi lucru cu prajitul in tigaie. Sa ii vad reactia cand explodeaza si se "picteaza" peretii cu ulei si bucati de oua. Sa fie nevoita sa curete dupa. Stiu, sunt rea.

"Aspiratorul tau e bagat in priza?"
"Mami, din aspirator iese un cablu. Il urmaresti si vezi daca ajungi intr-o priza..."
Nu era bagat in priza. Ea vroia sa dea cu aspiratorul in bucatarie. 5 prize, toate libere (eu scot cuptorul cu microunde din priza cand nu il folosesc). Iese din bucatarie, trece prin hol (4 prize, 3 libere) si vine in camera (12 prize, 5 libere), imi scoate radioul din priza si baga aspiratorul in locul lui. WTF? Bine macar ca nu mi-a scos calculatorul din priza...
"De unde se porneste aspiratorul tau?"
"!?!?" Din nou am ramas interzisa.
The Power On/Off button is huge... actually, no! It is HUUUGE!!!

Yes, SHE was taking care of ME! But I survived to tell...

Hmmm, ce a mai ramas? Cum m-am tuns in baie pentru ca devenise tortura sa imi spal parul, cum am inceput sa scriu din nou, cum am fost jalnica in primele zile in care am mers la sala la recuperare, cum a incercat omul ala sa ma motiveze... but all these, in #6.

Continuari: #6, #7, #8.