on the verge of extinction... again

[in continuarea partilor unu si doi]

Inapoi in salon. Vesela. Vesela ca anuntasem pe cineva si ca urma sa merg pana acasa. Acasa unde era telefonul meu. Telefonul meu in agenda caruia se gaseau numerele de telefon ale tuturor celor cu care as fi vrut sa vorbesc. In salon am dat de asistentul pe care il intrebasem de dimineata unde as putea sa gasesc un calculator conectat la internet. Care s-a uitat la mine de parca as fi fost de pe alta planeta cand i-am spus ca plec acasa. A zis ceva de un antibiotic si o perfuzie. Eu nu visam in continuare decat telefonul meu. Inapoi la realitate. Hmmm... Mai era ceva timp pana avea sa ajunga colegul. So I thought to just get it over with to get the guy out of my hair. "In cat timp se termina perfuzia aia? Dupa aia pot sa plec?" Raspunsul negativ a picat ca o maciuca.

Nu. Pentru ca aveam nevoie de acordul doctorului care ma internase (pai doar vorbisem cu el dimineata), de acordul asistentei sefe (ce dracu'... si cu ea vorbisem) si de acordul doctorului care urma sa ma opereze (drace, pe omul ala nici nu-l vazusem pana atunci). Si bineinteles ca omul nu era pe acolo. Da. Era in operatie. Nu se stia cand urma sa apara pe acolo.

Argh! Imi venea sa-mi smulg parul din cap. Practic era insa imposibil. Mana dreapta era imobilizata, iar pe stanga nu mai puteam sa o indoi cu dracia aia in mana. Mda. Timpul a inceput sa se scurga din nou incet pana a venit colegul... care a ramas putin socat atunci cand m-a vazut pe jumatate mumie: "Cand mi-ai zis ca ai mana rupta, eu m-am gandit... Nu ma asteptam sa te gasesc bandajata toata..." Asa ca a decis ca nu vom merge pe jos + cu metroul cu toate ca ii spusesem la telefon ca ma descurc perfect si asa. I-a sunat pe ai lui sa vina sa ne ia cu masina. Ma simteam groaznic de vinovata ca il chemasem si nu puteam sa plecam inca... si ca a trebuit sa "pandeasca" aparitia omului care urma sa ma opereze.

In sfarsit a aparut si doctorul care urma sa ma opereze. Si a fost de acord imediat. Grrr. Cumva m-a cam enervat chestia asta. La cat asteptasem, nu putea si el sa se lase mai greu convins? Asa... ca sa justifice putin faptul ca asteptasem sa-si dea acordul. I-a spus colegului ca e responsabil de mine si ca trebuie sa semneze ca ma aduce inapoi. Si asta pana la ora 18:30. Pai cum sa nu ma intorc inapoi cand eu eram cu dracia aia in mana? "It's hospital property..." i-am spus colegului in gluma. Cu pijamalele roz tot proprietate a spitalului n-as fi plecat insa. Am preferat tricoul meu negru chiar si doar pentru cativa zeci de metri in parcare. Am plecat insa cu un bandaj nou la picior. "Perfect!" a fost singurul cuvant al doctorului care ma internase dupa ce mi-a desfacut bandajul vechi. Aham. Deci nu facusem nici o "minune". De dimineata ma "certase" putin cand ma vazuse cu piciorul indoit si imi spusese sa incerc sa il tin cat de intins pot, sa incerc sa merg fara sa-l indoi... Intre timp, colegul se dusese sa vada ce trebuie sa semneze, dar... s-a dovedit a fi doar o gluma. Pai... noi de unde era sa stim? O luasem de buna. Ne-am incadrat in timp, am fost inapoi la 18:20. Si nu, nici macar nu am uitat sa iau nimic din ce imi propusesem sa iau de acasa.

Hmmmm. Nimic amuzant tot restul serii. Am ramas singura dupa ce a plecat. Am tot dat telefoane. Bine ca nu mai era altcineva in salon (era salon de 2 paturi, al doilea inca liber) pentru ca ar fi fost ciudat rau sa-mi mai asculte si altcineva conversatiile - eram nevoita sa pun telefonul pe speaker pentru ca nu puteam indoi mana stanga ca sa-l duc la ureche. Au sosit si ai mei intre orele 21 si 22... fara reprosuri... pentru ca, dupa cum am aflat mai tarziu, ii oprise asistenta pe coridor si le spusese sa nu ma supere fiindca urma sa fiu operata a doua zi. N-au stat mult, m-au pieptanat, m-au spalat pe fata... nici macar atat nu puteam face... Apoi am ramas din nou singura. Nu puteam sa stau in pat, am inceput sa bantui pe culoar. Pe culoar m-am intalnit cu asistenta care avea grija de mine in noaptea aia... si care m-a luat la intrebari. Iar eu am profitat ca sa-i pun si eu ceva intrebari. In primul rand, anestezie generala insemna... "cat" de adormita? Mi-era groaza de ideea ca poate nu ma voi mai trezi. Yes, I know. Completely irrational fear, but... I was really, really, really scared.

6 august. A trecut noaptea, a venit dimineata. Ai mei si-au facut aparitia de la prima ora sa discute cu omul care urma sa ma opereze, apoi au venit la mine. Iar am vrut sa ma pieptene, sa ma spele pe fata. Apoi l-am luat pe tati la plimbare pe culoar sa-mi povesteasca si mie ce vorbise cu omul... o, da, iar intrebarea cu "cat" de adormita voi fi, chiar n-o sa-mi dau seama deloc de ce se intampla cu mine? Am parcurs culoarul ala de multe ori in dimineata aia. Intai incet-incet cu tati, apoi am inceput sa ma plimb singura. Nu a mai venit cu mine, dar nu m-a scapat din priviri.

Am intrat inapoi in salon, am iesit din nou aproape imediat, la iesirea din salon am dat de tati in partea dreapta a usii, asa ca m-am rezemat de perete in partea stanga a usii. Si m-am uitat in stanga... apoi in dreapta. Fusese mai simplu sa ma plimb noaptea pe culoar. Ziua mi se parea prea plin.
"Someday... maybe Fred will win the fight
And that... cat will stay out for the night..."
"Wilmaaa!!!"
Nu stiu de ce imi tot venea in minte bucata asta.
"Te-ai descurcat ieri sa ajungi acasa?" Omul care ma internase. Il vazusem si eu de ceva vreme pe culoar si m-as fi dus ca un catelus la el... but I was in "shy mode"... again!
"Da..." i-am raspuns mecanic "... and thanks for caring..." but i didn't say that outloud as well. And then I felt a little embarassed because I didn't feel like talking and yet I didn't mean to be rude. Mai ales ca omul imi era chiar simpatic.

"Pull your foot from the ruby slipper...
'Cause you can't get there from here"
"Nu te supara, ai fost operata la genunchi?" m-a intrebat o doamna tanara.
Probabil intreba din cauza ca vazuse bandajul de la piciorul stang.
"Nu, eu sunt cu mana..." in timp ce ma holbam la medalionul ei... un delfin foarte dragut.
"Ah... urmeaza sa fiu eu operata la genunchi si ma gandeam 'Dumnezeule, ce bine poate sa mearga!' cand te-am vazut pe culoar..."
"Da, dar eu nu..." iar parca nu mai eram in stare sa scot vreun cuvant desi gandeam multe... "I know I can walk just fine. The guy I've just talked to must be a magician. He's the one who took care of my leg Monday night..." but it was just in my head. Cu voce tare n-am mai zis nimic... si mi-a parut rau. As fi vrut sa pot fi ceva mai comunicativa in momentul ala. I probably seemed rude to her as well.

Am intrat din nou in salon. A venit apoi si anestezistul pentru control. M-a intrebat daca am ceva probleme de care ar trebui sa stie. Rezultatele analizelor? Alea ce zic? "Alea sunt normale. Altceva." Not that I knew of. Chiar daca ar fi fost ceva in neregula... careva ar trebui sa se prinda, nu? Bineinteles ca mai aveam si eu intrebari... da, inclusiv cea cu "cat" de adormita voi fi...

Apoi a venit momentul... sa ma despart de telefon (care a ramas la mama) si sa cobor la etajul doi ca sa ma pregateasca pentru operatie. 4 paturi in sala si in mijloc o targa cu un om care fusese operat ceva mai devreme si care... yikes! avea o culoare cam ciudata. Cele 2 paturi din dreapta usii libere. Omul care ma adusese acolo a lasat mapa cu radiografiile si hartiile mele pe patul inalt de langa usa asa ca am sarit si eu langa ele tot pe ala. Alta lectura nu mai aveam si nu erau chiar asa multe asa ca am ramas repede fara nici o alta activitate in afara de a-mi balangani picioarele si de a ma holba in oglinda de deasupra chiuvetei de la capatul patului.
"Te simti bine?" doamna tanara care intrase in vorba cu mine ceva mai devreme era in celalalt colt al salii.
"Cred... ca da..."
"Esti fenomenal de palida. Esti speriata?"
"Groaznic de speriata - daca nu ma mai trezesc?"
A incercat sa ma linisteasca ea cum s-a priceput mai bine. Eram insa atat de speriata... Nici nu stiu cand am ramas acolo doar cu omul de pe targa... si cu o noua perfuzie.

S-a terminat si perfuzia aia si a venit asistenta sa ma ia in sala de operatie. Da, pot sa ma urc singura pe masa.
"Trebuia sa fi stat eu acasa si sa ma fi uitat la Tom and Jerry Kids..." nu m-am putut abtine...
Nu, nu mi-e frig, sa nu opreasca aerul conditionat, in salon era asa cald, e bine la racoare. Uf, o sa incerc sa nu-mi mai tot incrucisez gleznele. Fara un sfert. Ceasul era in dreapta. Aerul conditionat in stanga. Tin minte ca ma uitam in stanga... dar nu mai tin minte la ce. La cuierul unde imi agatase bluza de pijama? La mana mea stanga? La perfuzie? La aerul conditionat? La asistenta? Habar n-am! Nu mai tin minte la ce ma uitam in stanga. Si deodata am auzit o voce vesela ca ma intreaba...

[to be continued]

Continuari: #4, #5, #6, #7, #8.