on the verge of extinction... again

Chiar daca uneori nu pot sa le vad decat pe cele urate.

Ziua de azi e o zi frumoasa pentru o zi de ianuarie. Asa cum ziua asta a fost o zi frumoasa de august. M-am trezit devreme, am umblat din blog in blog si am gasit cateva zambete in felul asta. Scriu acum dracia asta, voi duce la reciclat plasticele si hartiile, voi mai lucra din nou ceva pentru facultate si pentru mine si poate imi voi spala azi botinele albastre model 'f' cu capse. Va fi o zi frumoasa.

8 decembrie 2008, Grozavesti. Mergeam din nou in Carrefour Orhideea pentru ca in seara dinainte imi uitasem portmoneul acasa. Santier la intrare. Mocirla. Eu pe botinute cu toc. Aveam doua alternative: sa o iau drept inainte pe panta mocirloasa pe unde urca toata lumea sau sa ocolesc pe trotuar. Insa pe trotuar nu o mai lua nimeni si, in plus, ca sa o iau pe trotuar ar fi trebuit sa trec de un grup de caini care tot latrau si isi tot aratau coltii. Pe unde urca toata lumea... imi era teama ca o sa alunec asa cum eram incaltata. Norocul meu a fost ca a aparut un baiat care, vazandu-ma ca ezit, mi-a oferit bratul lui si m-a ajutat sa urc panta aia. I-am multumit frumos atunci, dar vreau sa o fac si aici... chiar daca stiu ca n-o sa citeasca asta in veci. But it's a sort of an acknowledgement of a fact that can only make me smile: perfect gentlemen still exist.

Si mai vreau sa spun un multumesc acum... poate ca unora le-am mai zis... poate ca altora nu... Multumesc frumos tuturor care m-au suportat in vara, care m-au vizitat in spital si acasa, care au stat de vorba cu mine la telefon, pe Y!M, care m-au incurajat aici pe blog, care m-au facut sa vad si partea pozitiva a lucrurilor... care mi-au zambit si m-au facut sa zambesc. Multumesc!