on the verge of extinction... again

... de a nu servi lumii intregi superficialitate.

E o chestie care imi lipseste de multe ori si reuseste sa creeze un contrast putin sinistru intre cat de frica imi e sa-mi recunosc obsesiile si cosmarurile si cat de puternica ma simt atunci cand nu las lumea sa vada decat o fetita rasfatata cu fata rotunda care doarme cu animale de plus si se uita la desene animate. Uneori ma trezesc transpirata. Uneori imi e teama ca am vorbit in somn. Uneori simt ca as ucide sa stiu cum ma vede de fapt o anumita persoana. M-am visat o regiune pe o harta. Si nimanui nu-i placea cum eram hasurata. Si am inceput sa plang. Nimanui nu-i placea de mine. Nimanui dintre cei care mai erau inca in viata. Dar mortii nu mai conteaza, sau...?

"Nu-mi place sa mi se spuna asta..."
<>Fara justificare. Sau ma rog, fara sa justific explicit. Mutrita mea rugatoare si ursuletul de plus pe care il tineam in brate nu erau oare de ajuns? Atunci au fost. Si am obtinut promisiunea, fara sa imi mai puna vreo alta intrebare. Atunci n-am vrut sa admit ca imi devenise simpatic. Mi-era teama. Ca totul e doar o gluma proasta. Ca zambetul pe care-l afisa atunci cand ma vedea era fals. Ca toate complimentele erau nesincere. O lasitate pe care aveam s-o regret sase luni mai tarziu... Mi-a lasat un gust amar faptul ca am fost inteleasa gresit, dar a fost in primul rand vina mea.

Dar inca imi e mult mai usor sa ofer toane de copil rasfatat, o mutrita imbufnata, imbratisari oferite animalelor mele de plus sau un "ursuloiul meu spune ca..." pe post de motive. Inca imi permit. In continuare imi e prea frica sa-mi scot la lumina cosmarurile, monstruletii, obsesiile...