Aseara m-am uitat si eu in sfarsit la God Bless Ozzy Osbourne.
Dupa cum era de asteptat, imagini pe care nu le-am mai vazut niciodata pana acum. Chestie pe care am apreciat-o in unele cazuri, iar in alte cazuri... probabil nu era cazul. Imi imaginez ca nu murea nimeni daca nu vedea chiar atat din Ozzy.
Probabil ar fi trebuit sa aiba la inceput o avertizare de genul nu mancati/ beti in timp ce va uitati (macar inaintea partii cu Tommy Lee). Nu sunt usor de socat, dar ar fi fost imposibil sa n-am o reactie la unele chestii. Si faptul ca m-a bufnit rasul in timp ce-mi potoleam setea a insemnat ca mi-a iesit apa pe nas.
In urma cu opt ani si jumatate mi se parea atat de mic...
Inca tin minte. Primavara lui 2003. Semestrul II din primul an de facultate. Pe vremea aia inca inghiteam litri de carbogazoase (m-am lasat de peste 4 ani), in principal Pepsi. Si tocmai se incheiase un concurs Pepsi la care marele premiu era... un cal adevarat! N-am castigat eu calul... din pacate! Dar am castigat unul din premiile mai mici - un cronometru. Si in luna mai m-am intors de atatea ori pe jos de la Politehnica. 13 kilometri pana la mine, undeva aproape de extrema estica a orasului. Cu cronometrul la gat, incercand mereu sa scot timpi cat mai buni. Mergand, fara sa dau in alergare. Cred ca cel mai bun a fost undeva intre o ora si jumatate si o ora si patruzeci de minute. Superb, avand in vedere ca faceam peste o ora cu metroul (adica mers pana in statie, asteptat in statie, schimbat metroul la Dristor pentru ca in perioada aia se lucra la metrou, mers de la Grigorescu pana acasa pentru ca atunci nu exista inca statia 1 Decembrie 1918... plus timpul efectiv de mers cu metroul). De destule ori insa eram rupta de oboseala si treceam binisor de doua ore. Uneori de-abia ma miscam si treceam chiar si de doua ore si jumatate... Dar dupa acea luna de mai... a inceput sa mi se para atat de mic Bucurestiul! Mi s-a parut si mai mic in toamna aceluiasi an cand m-am dus si m-am intors pe jos de la SIAB (Baneasa). Mai tarziu aveam sa ma intorc pe jos de la concerte tinute la Romexpo, aveam sa ma plimb pe jos in aceeasi zi de la mine pana la Piata Sudului, pana la Piata Unirii si apoi pana la intersectia Colentina cu Fundeni. Toate plimbarile astea au facut Bucurestiul micut-micut in mintea mea... pana la sfarsitul asta de saptamana...
Scris postare. Holbat la monitor. Inchis tab. Scris postare. Enervat. Sters postare.
Sunt antisociala, bine? Nu sunt prietenoasa, "lipicioasa" sau cum se mai exprima lumea. Nu imi place sa ies in oras, percep pana si simplul fapt ca cineva respira in preajma mea ca pe o agresiune. "Iesitul la o cafea" e ceva neplacut pentru mine. Nu imi place cafeaua, nu imi place mirosul de tigara (e la fel ca si cu frigul, rezist bine, n-am probleme; doar ca nu-mi place). Si nu imi place sa fiu intr-un loc in care simt ca n-am ce cauta in mijlocul altor oameni care se simt in elementul lor acolo. Pentru care asta e "normalitatea."
Dar nu e normalitatea mea. Si nu vreau sa depun eforturi sa fie. Nu vreau sa incerc sa "ma integrez." Vreau doar sa fiu lasata dracului in pace. Si nu imi place ca mi s-a reprosat mereu, ca mi se reproseaza in continuare ca sunt asa, ca mi se da in cap ca sunt "salbatica."
Uneori incerc sa pretind ca sunt altfel. Pentru ca am obosit. Pentru ca nu mai suport criticile. Pentru ca nu mai rezist la alte reprosuri. Si nu stiu ce isi imagineaza altii, dar nu imi place. Pentru fiecare zi petrecuta in compania altora urmeaza zile si nopti de cosmar. Pentru mine. Pentru ca nimeni altcineva nu vede.
Mi s-a cerut sa fiu un catelus dragut si cuminte pentru cineva care "dorea sa ma vada." Asa ca m-am autofaultat. Ca sa fac ceva dragut. Rezultatul? N-a mai avut timp si probabil (nici) chef de mine. Gaura in bugetul care oricum era pe zero, deci acum e pe minus. Trei nopti nedormite si planse. Si ma sperie putin ca sunt treaza de mai bine de 70 de ore si nu simt nevoia sa adorm. Plus ca mi-am facut rau fizic. Cu intentie. Si n-o sa-mi revin fizic prea curand. Timp pierdut. Timp de care chiar as avea nevoie ca sa lucrez. Doar ca sunt prea varza ca sa-mi mai arda de orice. Si chiar ar trebui sa lucrez. Ca sa am ce sa prezint la un interviu de angajare. Asta ca sa nu stearga cu mine pe jos si sa revin la starea de acum, in care iar vegetez jumatate de luna...
Loacker Sandwich Dark Chocolate. Am primit doua astazi. De fapt ieri, acum e deja marti. Si patru Sandwich Chocolate. Multe. Prea multe. Eu ma plictisesc repede, desi astea sunt probabil cele mai reusite napolitane dintre toate cele care se gasesc usor la noi. Pentru ca astea chiar au ciocolata, nu o crema care sa fie ori uleioasa ori uscata. La gust le prefer pe cele cu ciocolata neagra. Primele napolitane cu ciocolata neagra incercate au fost de la Loacker. Nu astea, altele. In primavara lui 2004.
La cateva minute dupa napolitana cu crema de ciocolata neagra... Ma spalam pe dinti si m-am speriat. Groaznic. Intotdeauna reusesc sa ma patez pe maini si reusesc sa patez chiuveta cu spuma de la pasta de dinti plus saliva. N-ar trebui sa ma sperii. Dar aproape ca am urlat si mi-a venit sa plang in momentul in care mi-am simtit saliva calda pe mana... Nu stiu de ce m-a speriat in halul ala senzatia aia de cald...
Si am continuat cu furie. Ar fi trebuit sa ma gandesc ca periatul agresiv nu anuleaza ce m-a deranjat. Si nici holbatul la periuta si nici frecatul chiuvetei nu fac asta...
Ma bantuie. Simt tot ce spune acolo. Si stiu ca solutia nu e o evadare, dar asta e tot ce imi doresc. M-am saturat de oameni care stiu ce trebuie sa fac. Stiu si eu. Si m-am saturat sa mi se spuna ca motivele pentru care nu fac ceea ce trebuie sunt idioate, ca nu intereseaza pe nimeni. Ma intereseaza pe mine. De ce sa nu respect unele din putinele lucruri care mai conteaza pentru mine?
Vreau sa urasc lumea si sa fiu antisociala. Vreau sa am dreptul sa-mi doresc lucruri pe care nu si le doreste nimeni altcineva. Sa fiu mereu singura, sa n-am bani, sa lucrez de sarbatori...