on the verge of extinction... again

TL;DR They were on fire, the venue is beautiful and the people working there great. Other things were not that great.

La fel ca inainte de concertul Kreator de la Bucuresti, m-am trezit blocata iar pe modul ala in care nu mai pot sa ma opresc nici daca as vrea. Nu ca ar fi fost un lucru rau, pentru ca zilele din jurul concertului asta s-au dovedit a fi unele din cele mai productive ale verii.

E doar putin bizar sa te duci la un concert si sa-ti stea mintea la ce lucrezi. Ma rog, pana incepe.

Sosirea in Frankfurt

Am ajuns la aeroport, am trecut de controlul de securitate si, la pasapoarte, cred ca pentru prima data in viata mea, am fost intrebata unde merg. Intrebare la care reactia mea interna a fost... good question, where the fuck am I flying today? Extern, probabil am afisat doar o privire tampa. Asa ca intrebarea s-a repetat. In engleza. Ceea ce e... usor amuzant, buletinul meu cat se poate de romanesc era acolo, la vedere. Naiba stie, poate aduc a altceva fiind palida si pistruiata...

Dar in sfarsit mi-a picat fisa. Frankfurt! Merg la Frankfurt!

Stiti, in 2010, la Sonisphere, lui Hetfield i-a scapat un Budapest. S-a corectat si a repetat apoi de destule ori Bucharest pana la sfarsitul concertului. Nu radeti de asta daca nu treceti prin cateva zeci de orase intr-un an... se intampla!

Am ajuns la poarta de imbarcare devreme, zborul mai avea si intarziere, asa ca mi-am scos laptopul sa mai lucrez. Si, pentru prima data in viata mea, m-am trezit ca sunt chemata la imbarcare pentru ca, evident, am reusit sa uit de mine in timp ce lucram la articol. Zborul a fost si el productiv, dar, avand in vedere intarzierea, m-am temut ca nu voi ajunge sa ma cazez pana la ora 22 cand se inchidea receptia.

Asa ca am sunat sa intreb cum trebuie procedat. Mi s-a spus ca daca sunt in statia de la aeroport probabil voi ajunge la timp, dar oricum ma vor astepta. Mbine.

A venit trenul, m-am urcat... si n-am rezistat sa nu-mi scot laptopul ca sa mai lucrez la articol. Nu mult pentru ca am ajuns la destinatie mult mai rapid decat mi-as fi imaginat.

Am coborat din tren, am trecut pe sub pod, am gasit locatia. Si am fost putin surprinsa de cat de animat era peisajul, desi imi fusese clar de pe booking.com ca e si o berarie acolo.

Guten Abend, junge Frau! Am ramas putin dezorientata. Ca intotdeauna cand vad cam multe perechi de ochi atintiti asupra mea. Da, concertul de la Londra, o sa povestesc si despre asta. Dar atunci la Frankfurt a fost si mai ciudat sa vad ca intru si privirile se intorc spre mine iar conversatiile se opresc. Cred ca mi-am scuturat capul si la propriu incercand sa trec peste gandurile respective. Guten abend...

Ajunsesem in jur de 21:35. Am urcat in camera, mi-am lasat lucrurile si am alergat de parca am simtit ca zbor in unele momente. Pana la cel mai apropiat Rewe. Care se inchidea la ora 22.

Zmeura, mure, migdale, seminte de pin, ciocolata si inghetata. Mancarurile esentiale cand ajungi in Germania. Privire tampa iar in momentul in care inghetata n-a putut fi scanata si tipa de la casa m-a intrebat daca stiu cat costa. Nu stiu, tanti, erau un milion de etichete acolo si eu pe fuga... m-am bazat pe faptul ca n-o fi costand un rinichi din moment ce-i minuscula...

M-am intors la fel de pe fuga. Inapoi in camera enorma, inapoi la laptop. Si inca niste reprize de lucrat la articol. Inainte si dupa dus, pana cand am picat lata pe la vreo trei noaptea... si apoi iar cand m-am trezit pe la cinci. Geamurile camerei aveau vedere catre sud-est si nu trecuse decat vreo saptamana de la solstitiu.

Ziua concertului

In ciuda a ce planificasem si ii spusesem lui Alex, n-am mai iesit sa explorez orasul. Am ramas sa lucrez. Pana pe la vreo zece, cand mi-am dat seama ca, la dracu', ar trebui sa ma misc, m-am imbracat pe fuga si am plecat la fel de pe fuga.

Ceea ce a insemnat ca am uitat in camera de hotel sticla de apa, adusa special din Romania (goala, umpluta de la chiuveta din baie apoi). Asta pentru ca stiam ca n-aveam sa pot intra cu asa ceva inautru si in general prefer sa nu las in urma sticle cumparate din Germania. Pentru ca aia .25€ din pfand pot folosi la ceva... Nu ca n-as fi facut decizii financiare de zeci de mii de ori proaste la viata mea.

Am ajuns la Jahrhunderthalle cu putin inainte de ora 11 - oricat de la mama dracului in vest ar parea pe harta, e mult mai aproape de... orice din Frankfurt decat as fi crezut. Eu am ales sa stau la doar doua statii distanta pentru concertul asta pentru ca mi-am imaginat ca mi-ar fi luat o vesnicie drumul din centru, ca nu voi mai avea cu ce sa ma intorc noaptea tarziu. Ceea ce s-a dovedit a fi fals si n-am mai repetat si in Decembrie prostia de a da 50€ pe noapte pe o camera doar ca sa fiu aproape cand orice locatie centrala de pe linia S1/ S2 inseamna doar cateva minute in plus.

Am dat doar de doua tipe, ambele mari fane Johnny Depp. Deloc surprinzator, nu? I-am trimis un mesaj lui Alex sa ma miorlai ca mi-am uitat apa si ziua se anunta a fi una calda. In acel moment stateam inca la umbra la intrare, si aveam macar zmeura si murele, asa ca nu sufeream prea tare. Inca...

Am stat putin de vorba cu tipele, m-am apucat de piruete pe dalele din fata intrarii pentru ca ce dracu' altceva sa faci cand ai de asteptat cinci ore. Alex si-a facut aparitia in jur de ora 13 si, din moment ce mai aparuse si un cuplu de fani Alice, s-au mai echilibrat lucrurile. Din pacate, ne-am trezit maturati afara de la umbra pentru ca, aparent, la Jahrhunderthalle, gardurile si portile de intrare se pun in asa fel incat sa tii lumea in soare cand e cald si in ploaie sau ninsoare cand e frig. Bine ca macar am avut la mine o esarfa pe care sa mi-o pun in cap sa nu ma bata soarele prea tare... oricum sunt suficient de batauta in cap de la mama natura.

Dar cred ca asta si faptul ca nu pot sa cobor dintr-o camera de hotel fix in fata intrarii sunt singurele minusuri pe care pot sa le gasesc locatiei. Pana la urma, m-am bucurat ca am ascultat de recomandarea lui Alex si am ales sa-i vad si acolo. Sala arata superb si, stiti, n-o sa-l mai vad niciodata pe Joe de atat de aproape in timpul unui concert. Si e absolut fascinant sa-l privesti...

Am mai intrat in vorba cu lumea, cu un individ care, spre disperarea lui Alex, tot gravita spre subiecte politice. Cu doua tipe din Berlin care se hotarasera sa vada inca doua concerte dupa cel din Berlin care fusese absolut exceptional (am fost extrem de norocoasa cu alegerile locatiilor in care sa-i vad), dar fusesera usoar dezamagite de sardineala din Munchen... sardineala in Munchen?! Cam asta fusese experienta mea la Aerosmith cu un an in urma... Si cu un tip din Zurich, o conversatie aproape ireala... stiti cum e atunci cand cineva povesteste ceva si e exact experienta ta?! Ca si cum a trait exact ce ai trait si tu?!

Si bineinteles, am tot chemat umbra... shade, my dead shade, why have you ever forgotten me? Me, me, me... You may not have lost all of marbles, Ana, but there's definitely a hole in the bag...

Pe la 16, Alex a intrat la M&G, si nu doar la cel de 30 de secunde si patru cifre in euro cu Joe, Alice si baiatul dragut ci si la unul personal, neasteptat si cu cost zero cu Glen. Si cu bannerul. Pe care eu pana la urma n-am avut voie sa il iau inauntru, chit ca o tipa si un tip de la paza l-au studiat si s-au dus sa intrebe daca chiar nu se poate sa-l iau cu mine, ca nu era nimic dubios si venisem de la mama dracului cu el. Mi-au propus sa il las undeva de unde sa-l pot lua la plecare, dar nu m-am mai simtit eu in stare sa fac asta.

A venit si momentul in care sa intram. Am tras aer in piept in timp ce tipul din Zurich ne arata cum ii tremura mainile. Da, cunoscut...

Pentru prima data la un concert din Germania... mi-au rupt biletul cu grija! Mi-a fost putin teama cand am urcat scarile si am vazut podeaua din sala lucind pentru ca mi-am imaginat initial ca risc sa alunec alergand catre gard. Dar s-a dovedit a fi chiar putin lipicioasa! Am ajuns la gard unde Alex imi tinuse loc in apropierea microfonului lui Joe - mersi!

Suficient loc incat am chemat-o si pe una din tipele din Berlin cand am vazut-o ca soseste putin dezorientata.

The Darkness

Nu prea m-au prins la Berlin si lucrurile n-au stat altfel nici la Frankfurt, chit ca solistul s-a pus si de data asta in cap (la propriu) ca sa capteze atentia. Dar probabil cel mai memorabil moment a fost micul lui discurs despre covorul Hollywood Vampires. Cum ca la fiecare concert de pana atunci ar fi fost acoperit cu un plastic pentru ca probabil nu au incredere in ei (pe buna dreptate... si asta a fost precizarea lui), dar acolo, la Frankfurt, pentru prima data, puteau si ei sa calce direct pe el, sa il simta... moment in care chiar a mangaiat covorul. Mhm.

Hollywood Vampires

O chestie mai putin placuta... din punct de vedere fizic, zilele alea nu au fost cele mai bune pentru mine. Si e vina mea. Daca patiti ceva si stiti ca a crapat ceva, poate ca ar fi indicat sa mergeti la un medic. Si nu de-abia dupa niste ani si dupa un sir de concerte la care simtiti nevoia sa va ghemuiti de durere.

Mana pe cap, pe umar. Tipa din Berlin de langa mine.
Kyler's here, Ana! Don't you want to talk to Kyler?

Mi-am sters lacrimile, mi-am ridicat capul dintre genunchi si m-am ridicat si eu in picioare sa schimb cateva vorbe cu Kyler.

Am prins momentul in care Marco i-a adus microfonul lui Joe si... mi s-a ridicat puful de pe spate, oricat de ud ar fi fost. Pe penele alea era steagul britanic. Noi eram in Frankfurt. In Germania. Nu ca n-ar fi indicat sa refolosesti inainte sa reciclezi, dar totusi... putin lipsit de tact? O pana din aia avea sa poposeasca in mana mea multumita lui Nobu.

Listen to them... the children of the night... Glen si-a facut aparitia la tobe. Apoi Joe. Cu ochelarii de soare absolut necesari inauntru, un sacou negru cu chestii sclipicioase si chitara Billie (cea din clipul asta). Atat.de.aproape. Thank you so much for this, Alex! Poate fi atat de intens pe scena, tin minte ca Depp a venit langa el si a parut blocat pe moment pentru ca fix atunci Joe s-a dus in jos, aproape in genunchi, apoi a tasnit iar in sus, totul fara sa para constient macar de prezenta umana de langa el.

Din nou, prima piesa a fost I Want My Now. Cu siguranta piesa mea preferata dintre toate piesele noi care au facut setlistul in turneul ala. Dark inside the pain, lost in the mundane... Imediat dupa, Raise the Dead, piesa care deschisese concertul din 2016 de la Bucuresti. Cred ca am mai spus ca cele trei piese originale de pe primul album se numara printre preferatele mele. They never lost their soul, they only lost control... Ceea ce pe undeva mi-as dori sa mai pot face si eu.

I Got a Line On You si 7 and 7 Is au trecut putin pe langa, dar apoi a urmat unul din momentele mele preferate ale serii - My Dead Drunk Friends! Cu Joe cu chitara asta (iar asta e pentru cine a avut o reactie de dafuq is that?! vazand poza). Cu imagini ale celor care s-au dus aparand pe ecranul mare din spate. Imi place la nebunie. I came here to get wasted, but it just ain't the same... we thought we were immortal, but then you... DIED! Aproape ca am simtit ca si cum m-ar fi pocnit cineva in stomac aici. Stiti, momentele astea sunt motivul pentru care vreau experienta de concert iar si iar. Pentru ca pe undeva e ca si cum manifestarea mea ar fi invizibila acolo. Pentru ca altundeva, lumea m-ar intreba Ana, esti bine?, dar acolo am libertatea asta si nimeni nu pune intrebari incomode.

Apoi Joe a scapat de sacou si au urmat piesele dedicate in special lui Jim Morrison si Malcolm Young. Explicit de Alice si prin faptul ca sunt cover-uri dupa The Doors si AC/DC, iar pe ecranul mare din spate s-au vazut pozele lor. Si iar acel comentariu al lui Alice - but we've got the Joe!

Ace of Spades. Din nou cu poza lui Lemmy mitraliind publicul cu basul. Trebuie sa-l intreb pe Glen daca nu se poate sa auzim Overkill in 2020. Cand trebuie sa se intoarca in Europa. Trebuie!

Teenage Wasteland. Joe cu o chitara neagra. Liliacul vampir pe pe ecranul din spate. Mult verde la capitolul lumini. Si un curcubeu de lumini deasupra lui Glen. Care a fost incredibil in seara aia. Ca intotdeauna!

As Bad As I Am. Joe iar cu chitara Billie. Here's to you, as good as you are, here's to me, as bad as I am... Indiferent de orice altceva, imi place piesa asta.

Apoi piesele celorlalti doi vampiri, piese pentru care Joe s-a intors la Frankenstrat... cu care cred ca a ramas pana la sfarsit? I'm Eighteen si Combination. Pentru care sunt extrem de recunoscatoare (even if I thought the backing vocals were a bit too much this time). N-am primit-o la nici un concert Aerosmith, dar macar a facut setlistul concertelor astora. Partea cu I traded you for me e din pacate atat de adevarata. Si din pacate e prea tarziu sa mai repar ceva. Imi pare rau...

A fost si The Boogieman Surprise pe acolo, dar tot ce mai tin minte e jobenul lui Alice. Cam la fel ca si Welcome to Bushwackers ceva mai tarziu, a cam trecut pe langa.

Apoi People Who Died. Cu imaginea unor pietre funerare cu numele vampirilor care nu mai sunt pe ele... Lemmy, Jimmy Hendrix, Keith Moon, Marc Bolan, John Lennon... Apoi succesiuni rapide de imagini cu ei, apoi iar pietrele funerare. I miss you more than all the others... Si Heroes, cantata tot de Depp. Cu poze ale lui Bowie pe ecranul mare in spate...

Sweet Emotion. Care, sincer, a sunat absolut impecabil in seara aia. Ireal chiar...

Train Kept A Rollin'. Joe a fost de-a dreptul salbatic pe piesa asta. Apoi... Danke schon, thank you, thank you so much... we'll be back... soon...

A ramas in urma pe scena doar Depp, ocupat sa imparta vreo doi pumni de pene fanelor care il tot strigau.

Logic stiu ca s-a facut intuneric in sala, nu doar in mintea mea, dar la momentul ala eram deja destul de ametita. Nu stiu cat a durat pana sa se intoarca pentru School's Out, cu baloane si prezentari.

M-am facut cu o pana de la Tommy la sfarsit. A aterizat pe platforma de cealalta parte a barierei, m-am aruncat dupa ea, am luat-o si aia a fost.

Apoi s-a intamplat ca Depp sa vina in fata mea si sa-mi arunce o pana. Instinctiv, m-am intins dupa ea, dar a ricosat de cealalta parte a barierei. Aproape, asa ca am dat sa ma arunc iar dupa ea, asa cum facusem si cu cateva secunde inainte. Doar ca o mana mi-a oprit umarul stang in aer si m-a ridicat in sus. Poate din cauza ca doar atunci m-a vazut facand asta, poate ca din cauza ca de data asta pana era chiar pe jos, nu pe platforma, deci mai departe. Si logic, inteleg ca oamenii aia sunt platiti sa aiba grija de nebunii ca mine care n-o sa-si puna mereu integritatea fizica pe primul loc. Dar in momentul ala am fost socata. Atat de socata incat am inghetat acolo, dezorientata si m-am uitat ca tampita in timp ce omul s-a asigurat ca raman la verticala, s-a aplecat, a luat pana si mi-a pus-o in mana.

Dupa concert

O conversatie cu Nobu pentru care sincer mi-as fi dorit sa nu fiu prezenta. Sunt lucruri pe care nu mi le doresc in mod normal, fara influente externe. Dar asta nu insemna ca nu-mi pica prost atunci cand sunt pusa in fata a ceea ce altii isi permit si eu nu. Si ca nu ma intreb daca n-ar trebui sa-mi pese. Atentia pe care Nobu o primeste din partea lui Joe e una, pentru ca stiu ca nici nu mi-as dori-o cu adevarat, stiu cat de ciudat ma simt in astfel de situatii.

Dar banii pot cumpere si alte lucruri. Ingrijiri medicale mai bune. Si pana la urma, pot face diferenta intre viata si moarte. Si daca n-as fi atat de incapatanata, daca as fi mai maleabila... nu e ca si cum n-as fi intr-un domeniu in care salariile pot fi enorme. But at the end of the day, I've traded making a difference in the lives of those I claim to care about for my freedom. I traded you for me... Nu cred ca am mai plans de multa vreme cum am plans in noaptea aia la hotel din cauza asta.

In statie, am avut surpriza de a ma intalni cu o tipa care fusese la concertele Aerosmith de la Munchen si Berlin.

A doua zi, am plecat de la hotel, m-am plimbat prin oras si am constatat ca Alex avusese dreptate. Nu-s multe lucruri interesante de vazut prin Frankfurt. E cu siguranta cel mai fad oras din Germania in care am calcat pana acum. Am trecut bineinteles pe la Das Eis, dar nu am fost chiar asa impresionata, mai ales ca mai intai trecusem si pe la o alta gelaterie (Eis Fontanella) de unde imi luasem una din cele mai bune inghetate pe care le-am incercat vreodata (o cupa cu lamaie si ceva desert de pere si una cu ciocolata, bucatele de ciocolata si visine).

Am mai strans si o mini-colectie de ciocolate interesante din diferite locuri in ghiozdan si am poposit putin intr-un parc. Unde am constatat ca suntem o specie dezgustatoare. Mi-a fost mila de broscutele testoase care se chinuiau sa navigheze printre gunoaiele din apa.

Pentru cine se intreaba ce mama dracului e in pozele de mai sus: inghetata de la Eis Fontanella, cea de la Das Eis, Katharinenkirche, o banca de langa biserica (am considerat ca a meritat poza doar pentru ca intamplator scrie "Naspa" acolo), Liebfrauenberg, Eschenheimer Turm, Frankfurter Dom, Bockenheimer Anlage si ciocolatele cu care m-am intors din excursia asta in Germania.

Si, in cele din urma, m-am oprit intr-o cafenea unde am tras de un suc de mere si de o briosa timp de cateva... de fapt, multe ore ca sa pot profita de internetul lor si sa mai lucrez cate ceva.

Oricum ghiozdanul meu era destul de greu de carat si eu tinusem cu tot dinadinsul sa-mi port si sandalele cu toace de 12 centimetru daca tot le carasem cu mine. Dupa regula lui daca le cari, fa dracului in asa fel incat sa le porti! La concert nu se punea problema sa merg in fusta si sandale, asa ca nu mai ramasese decat ziua de dupa...

In cele din urma am plecat si la aeroport pentru zborul meu de seara. Nu inainte sa ma minunez si sa incerc sa opresc putin un porumbel parca posedat in statia centrala. Ca sa explic: imi luasem o ultima inghetata al carei cornet a servit la hranit pasaretul. Doar ca acolo s-a nimerit sa fie si un porumbel care aparent nu suporta sa manance si altii, asa ca jocul a devenit ceva de genul facut pasi in dreapta si-n stanga ca sa ma pun intre dracul inaripat si ceilalti porumbei pe care voia sa-i ciupeasca. Ceea ce l-a amuzat teribil pe un mosulet care trecea pe acolo si s-a prins ce fac.

Aeroportul mi s-a parut enorm si rece. Dar destul de linistit ca sa fie un loc de lucru bun.

De data asta nimeni n-a mai comentat nimic de costumatia mea, asa cunm se intamplase cu aproape trei saptamani in urma la plecarea din Berlin, cand unul din cei de la controlul de securitate a exclamat Aerosmith! in momentul in care m-a vazut. Avea sa-mi spuna apoi ca e fan din anii '70 si fusese incantat sa vada vechiul logo.

A atras in schimb atentia animalul de plus pentru Mille. Atat animalul cat si eticheta WWF. Trecusem pe langa un stand la care erau niste oameni care strangeau donatii. Fara sa ma opresc. Dar m-am intors. Si m-am facut cu un pui de foca Harp de plus. Mi s-a parut amuzant, dragut si potivit. Pentru cine nu stie, in urma cu niste ani, si-a dat acordul ca muzica lor sa fie folosita intr-o campanie impotriva vanatorii focilor pentru blana. Nu stiu despre ce neam de foci era vorba in cazul respectiv, dar m-a amuzat teribil ideea de a-i face cadou ceva atat de dragalas.

Am aterizat in Bucuresti dupa miezul noptii. As fi putut sa plec de acolo, dar n-as mai fi avut oricum autobuz de la Unirii. Asa ca am ales sa raman acolo si sa mai lucrez pana cand autobuzele aveau sa circule din nou spre dimineata.

Apoi, la urcarea in autobuz, soferul:
E viu? Sau...
Animalul de plus. Am ramas tampita. E drept ca il infasurasem in esarfa ca sa nu se murdareasca si nu se mai vedea mare lucru din el in afara de mutrita, dar... totusi, unul adevarat e cu mult mai mare! La vreo trei saptamani, e cat mine! Si chiar daca n-ai idee de dimensiuni, cine mama dracului se urca in autobuz in Bucuresti cu un pui viu de foca in brate?!
E de plus!

Bineinteles ca am picat lata de oboseala in pat.