on the verge of extinction... again

Au cazut de pe birou...

Nu stiu exact ce se vrea a fi asta. Poate un fel de explicatie pe care nici macar n-o datorez nimanui. Probabil ca voi mai scrie macar o vreme. Despre muzici, desene, programare, astronomie, desene... la dracu', asta am scris deja... Dar nu va mai fi un blog.

In fine... in caz ca existau oameni curiosi, ideea asta nu tine. Testata azi. Mdeah, tot in mijlocul zilei, tot pe bulevard, eu tot nemachiata, tot fara haine stramte/ in culori stridente. Aceeasi poveste, doar alti idioti. Cinci sau sase, nici nu mai stiu. Mda, atat de atenta eram la ei... Din pacate, ei au fost un pic mai atenti.

Am urlat? grohait? cum vreti sa-i ziceti... in stilul lui Johan Hegg... si probabil ca ar fi trebuit sa ma limitez doar la asta, pentru ca n-a mers rau - au inceput sa ma huiduie, sa ma ia cu "esti nebuna/ satanista?". Ceea ce macar e mai bine decat "hai sa te fut!". Din pacate, pe mine m-a mancat toporul... "Ce-ai de gand sa faci cu ala? Vrei sa-mi iei gatul?" Le-am zis ca-s idioti si am plecat. Si s-au luat dupa mine. Bineinteles, urland iar "hai sa te fut"/ "nu vrei sa-ti dau o muie?" de dracu' stie cate ori.

Pana la urma s-au pierdut in urma, eu m-am plimbat de aiurea, am trecut pe la un bancomat, mi-am platit facturile, am mai depus iar in cont ceva bani ca sa ajung iar la suma pe cre o aveam inainte sa-mi explodeze tevile la sfarsitul lunii, am venit acasa, am facut putina ordine (chiar putina pentru ca era deja destul de ordine) si apoi m-am taiat pe fata cu foarfeca... pentru ca e cea mai ascutita chestie pe care o am. Cat am putut de simetric. Pe barbie, de o parte si de cealalta a nasului, pe lateral, in fata urechilor, pe linia mandibulei. Apoi o linie care sa treaca prin alunita de pe obraz si sa vina aproximativ perpendiculara pe linia mandibulei. Si apoi inca una pe celalalt obraz, cat am putut de simetrica. Si am inceput sa lovesc tot ce nimeream, nici nu mai tin exact minte ce. Pana nu mi-am mai putut simti mana.

Stiu sigur ca am lovit biroul. De-aia au cazut cariocile...

Cand eram mica... am desenat un soarece pe podeaua din camera mea. Cu carioci. De-aia nu le strang de pe jos. Acum am o podea mai mare si nu mai am parinti care sa ma certe. Vreau sa-l desenez pe Scooby cand n-o sa ma mai doara mana. Nu pot sa desenez cu stanga. Nu frumos. Pot sa fac o tona de chestii doar cu stanga, dar nu pot sa scriu caligrafic sau sa desenez frumos...

Am citit (ma rog, cu lipsa de atentie cu care citesc de obicei cam orice nu e science/ music/ cartoon-related) in ultima luna (cred...) ceva de un individ care i-a omorat pe mai multi altii in Norvegia. Nu stiu cati, nu stiu cand, nu stiu de ce... stiu doar ca a omorat mai multi oameni si ca s-a scris despre asta. Sincer, cred ca incep sa inteleg chestia asta. Disperarea. Dorinta de a face rau, nu mai conteaza cui, de a ucide, nu mai conteaza pe cine... conteaza doar sa fie cat mai multi. Dorinta de a face cat mai mult rau. Eu n-as regreta. N-as regreta decat ca nu mi-a iesit sa omor si mai multi.

Cred ca o sa ajung sa o fac si eu... Daca nu mor pana atunci. Sper sa mor. Din pacate, nu prea am o idee de sinucidere eficienta si care sa necesite cat mai putin efort. Noaptea, in calea trenului in afara orasului, undeva dupa o curba, unde sunt copaci sau stanci, vizibilitate redusa... asta ar fi o idee buna. Dar cum purecii lui Benjamin ajung eu noaptea in padure pe munte?

Mi-am aruncat cheile dupa pat. Si o sa-mi spal incaltarile si hainele. Si n-o sa mai ies din casa pana la nunta din septembrie. Poate am noroc si da un camion peste mine. Sau deraiaza trenul. Sau as putea sa ma arunc eu din tren in prapastie - am unde sa fac asta de la Bucuresti la Brasov? Daca totusi ajung la nunta... am saltea. Din care este foarte adevarat ca ies arcuri. Care e adevarat ca ar putea sa-mi lase urme destul de urate. Asa ca o sa le zic de saltea si de arcuri si de faptul ca pot lasa urme urate si o sa traga ei concluziile. Iar eu nici macar nu va trebui sa mint...

Deruland inapoi... 4 ani fara o luna. Paralysis, indifference...