on the verge of extinction... again

Asa sunt acum.

Ma enerveaza oamenii care ii critica in gura mare pe altii ca fac anumite lucruri ca sa atraga atentia, iar atunci cand sunt intrebati de ce fac si ei exact aceleasi lucruri o dau din colt in colt ca pana la urma sa recunoasca... ca si ei o fac tot pentru a atrage atentia. Mmmm... si constat ca persoana mea a devenit brusc interesanta, datorita parerii mele cum ca nu ar fi nimic rau in a incerca sa atragi atentia atata timp cat nu se depasesc anumite limite de bun simt.

Sunt agitata. In ultima saptamana am avut o stare... ciudata. Nu prea stiu bine cum sa o descriu. Un fel de tristete pufoasa si placuta. Un fel de tristete presarata totusi cu destule zambete si cu motive sa ma trezesc dimineata si sa deschid jaluzelele. Inainte treceau zile inregi fara sa deschid jaluzelele, fara sa vad lumina. Ah, da, mi-am mai reglat putin programul de somn acum - dorm in doua reprize scurte, una seara si una dimineata. Tot e mai bine decat de dimineata pana dupa-amiaza.

Envi ma certa ca am furat un titlu. O sa fur putin si ideea. Pe mine ma sperie putin. Ideea. Am zis de multe ori ca politica mea trebuie sa fie una de urasc pe oricine pana cand imi da un motiv sa il/ o privesc altfel. Sunt mereu neincrezatoare, timida, tacuta la inceput. Si nici dupa aia nu sunt mereu fenomenal de vorbareata. Observ oamenii. Si atat la inceput. Unii imi atrag atentia. Prin felul in care vorbesc, prin ideile cu care ies in fata, prin comportament. Si, din momentul in care i-am remarcat, vor fi primii pe care ii voi studia. Si bineinteles mai mult decat pe altii. Mda, partea asta suna cam dubios, ca si cum as face o obsesie pentru anumite persoane. Imi ia ceva pana cand sa ajung sa le spun ceva, sa fiu eu cea care initiaza o conversatie. E intotdeauna surprinzator sa constat ca primesc mai multa atentie decat m-as fi asteptat. Nu prea stiu de ce. O fi aia cu "cine se aseamana se aduna" sau cine stie...

Si ma si sperie putin atentia pe care o primesc. Ma sperie sa incerc sa ma gandesc de ce. Pentru ca nu pot sa nu ma gandesc la motivele mele. Motivele pentru care eu le acord atentie lor. Observandu-i de departe, fara sa ii cunosc foarte de aproape, am ajuns sa ii ridic pe un piedestal. Sau varianta cealalta. Par sa cunoasca foarte bine anumite chestiuni care ma intereseaza foarte tare si am ajuns sa ii privesc ca pe un fel de colac de salvare. E putin sinistru. Eu n-as vrea sa fiu privita in nici unul din felurile astea doua.

M-am mai calmat. Pentru ca s-a teminat. Pe ziua de azi. Maine... nu stiu ce va mai fi. Mi-e teama ca voi fi chiar mai agitata decat am fost in ultimele opt-noua ore.

Ma simt vinovata. In urma cu exact doi ani si trei luni ii spuneam unei prietene: "mama implineste azi 50 de ani, tati are deja 51 - parintii mei imbatranesc..." Din nou, un gand putin sinistru...