on the verge of extinction... again

De-abia astept sa se mai incalzeasca. Pe vremea asta nu prea-mi vine sa ies din casa. Vreau maxime pozitive. Nu ma intereseaza ca e ianuarie. Nu vreau frig. Aia cu incalzirea globala mi se pare asa o minciuna acum. Vreau sa fac atatea lucruri. Sa ies in parc cu rolele, sa merg la circ. Ca sa vad un spectacol, bineinteles. Nu sa ma angajez acolo pe post de ciudatenie. Desi, cand eram mica, mi-ar fi placut sa lucrez la circ... pe post de acrobata/ contorsionista... nu-mi era mie prea clar.

Stiu doar ca imi doream asta foarte tare. Si ma antrenam in secret. Am inceput scoala primara in toamna lui 1990. Aveam 6 ani. Am facut parte din prima generatie care a inceput dupa revolutie si ultima generatie care n-a dat capacitate. In primele doua clase primare incepeam orele de la 7. Si aveam 4 "ore" de cate 45 de minute. Mama lucra de la 7 la 15. Si ii mai lua inca 30 de minute sa ajunga acasa. Tata incepea lucrul chiar mai devreme, dar statea peste program mai mereu. Si mai lucra si in Rasnov pe vremea aia. Asa ca ajungea mereu tarziu acasa. In conditiile astea, existau in fiecare zi cateva ore bune cand nu ma supraveghea nimeni.

Bineinteles ca mai pierdeam si destul timp pe drumul de la scoala pana acasa. Dupa ce ploua aveam baltoace carora sa le dam denumiri de genul Marea Ramelor sau Lacul Canalului. Da, eu am fost cu ideea. Jules Verne e de vina. Citisem zeci de carti de-ale lui pana sa intru la scoala (la astea ma refer - cartonate, cu dungulite pe cotor). Numai aventuri de genul ala aveam in cap. Acasa desenam diverse personaje pe hartie, le decupam si le puneam sa joace roluri in situatii asemanatoare cu cele din cartile citite. Mama era disperata pentru ca gasea numai omuleti decupati peste tot. Pe vremea aia rupea, mototolea, arunca tot ce gasea. Asa ca eu incercam sa le protejez. Si le ascundeam. Pe unde se nimerea. Cel mai des sub covor. Multi ani mai tarziu, mama avea sa inceapa sa le colectioneze. Dar pasiunea mea se stingea. Revenind la pierdutul timpului pe drumul de la scoala spre casa (drum pe care, in mod normal, l-as fi facut in 2-5 minute), o alta ocupatie era... culesul castanelor. Un alt motiv de disperare pentru mama. Le strangeam intr-o punga in debara. Nici eu n-am stiut vreodata cu ce scop. Dar le strangeam acolo. Si mama le tot arunca. Pe timp de iarna construiam castele complicate de zapada. Cand era cald, pierdeam cel putin o jumatate de ora la fiecare bara de batut covoare de pe drum. Erau patru. Dar eu trebuia sa fac pe maimuta la fiecare. Mi-am si spart capul cazand de pe bara... ironic, nu in timp ce ma intorceam de la scoala si nu in urma a ceva periculos. Pur si simplu am sarit de jos sa ma agat de bara, mi-a alunecat mana si am cazut lata pe spate. Si apoi urlam pe strada "mamaaa, mi-am spart caaapul!" Iar mama isi punea mainile in cap si urla la mine sa urc sus si sa nu mai fac scandal... ca apoi sa lesine vaznd ce e in capul meu, servindu-i lui tati o dilema: de care se ocupa mai intai? De aia mica plina de sange sau de aia mare lesinata?

Si tot ramanea destul timp intre ora la care ajungeam eu acasa si ora la care ajungea mama. Nu eram chiar asa un drac. Nu spargeam geamuri, nu pictam pereti, nu dadeam foc la casa. Dar faceam alte chestii destul de grave pentru mama, asa ca de multe ori mare parte din casa era incuiata pentru mine pana se intorcea ea de la munca - aveam acces doar pe hol, in baia lor si in bucatarie. Uneori si in camera lor. Ce faceam asa grav? Hraneam porumbeii. La inceput cu paine. Dar m-a certat mama si mi-a reprosat ca ea munceste, painea e scumpa, iar eu o dau la porumbei. Asa ca m-am simtit groaznic de vinovata si nu le-am mai dat paine. Am inceput sa le dau biscuiti, de parca pe aia i-ar fi luat gratis sau macar mai ieftin. Dar na, de atat ma ducea pe mine creierul la 6 ani. Apoi decupam omuleti de hartie, asa cum ziceam putin mai devreme. Si mai faceam ceva. Tumbe si diverse alte chestii asemanatoare - topait, indoit (adica tras de mine pana reuseam sa-mi aduc calcaiele pe umeri, la ceafa, asa cum vazusem la circ), stat in maini, facut podul. Ai mei nu erau cu muzica. Dar aveau sase viniluri cu niste indivizi, habar n-am cum se numeau, care cantau in spaniola ceva destul de ritmat. Numai bun pentru "antrenamentele" mele. Bineinteles, in extrem de rarele situatii in care combina muzicala era in stare de functionare. Pentru ca aproape mereu avea ceva probleme, iar tati amana cu lunile, uneori cu anii sa o repare.

Cumva, timp de cativa ani buni, n-am reusit sa stric nimic prin casa (cu exceptia unei saltele), desi ma foloseam destul de des de mobila, in special de spatarele si bratele scaunelor, fotoliilor, canapelei. Si ma mai apucasem si de jonglat cu diverse obiecte - mingi de tenis, mere, portocale, sticle, bete, cutite boante, lumanari... chiar si bibelouri sau pahare, dar macar m-a dus creierul sa nu jonglez cu alea decat deasupra unei saltele. Si apoi ai mei au schimbat mobila in sufragerie. Si asa, intr-o zi in care sufrageria nu era incuiata, eu ma tineam de acrobatii pe una din canapelele noi. Eram pe spatar si incercam sa sar in asa fel incat sa aterizez in maini pe bratul canapelei. Bineinteles ca statul in maini nu ma tinea nici jumatate de secunda si apoi imi picau picioarele pe canapea. Eu tot incercam sa imi aduc si picioarele pe bratul canapelei pe exteriorul bratelor. Si tot incercam si nu reuseam. Pana cand aproape ca am reusit. Din pacate, doar "aproape" - picioarele mele au lovit tare bratul canapelei dinspre interior. Eu crescusem, nu mai eram mica si usoara. Asa ca am picat pe jos cu tot cu bratul ala.

Ce era sa fac? M-am apucat sa repar canapeaua. Ciocan, cuie, o munca de cateva ore si timp de vreo doua luni nimeni n-a observat nimic. Si apoi au venit in vizita pe la noi rudele de la Botosani. Si dupa ce au plecat, m-a scarpinat pe creieras sa inspectez bratul canapelei. Hmmm, parca se vedea ceva. Asa ca am zis ca il desfac si incerc sa il fixez mai bine. Pe dracu'! Bagasem atatea cuie acolo incat n-am mai reusit sa il desfac total. Si a trebuit sa le spun alor mei ce acrobata demolatoare fusesem...