on the verge of extinction... again

stupid girl

Am realizat cateva chestii ieri...

Am iesit din casa cu gandul sa merg la cumparaturi, dar m-am razgandit pe drum asa ca am ajuns sa ma plimb prin oras. Am fost prin doua parcuri. Era plin. In ambele. Primul a fost parcul Titan... ca doar e aproape. Si ajungand acolo mi-am dat seama ca am atatea amintiri din vara din parc. Ca totusi vara mea nu inseamna doar seara zilei de 4 august cu acele ~90 de minute petrecute in iarba, drumul spre spital si gandul usor sinistru avut la vederea icoanelor de pe pereti de la camera de garda - "asta cumva vrea sa insemne 'Dumnezeu sa va ajute, ca noi nu suntem in stare?' - not good!". Dupa cum nu inseamna doar noaptea dintre 8 si 9 iulie, inceputa super la romexpo, dar terminata prost la Unirii, multumita maidanezului care a avut chef sa ma muste. Nu se rezuma nici la toti dracii pe care mi i-am facut de fiecare data cand m-am trezit inundata si nimeni nu-si dadea seama de unde (situatie care nu s-a rezolvat nici pana azi). In ciuda tuturor momentelor proaste, per total am avut totusi o vara frumoasa. Momentele bune (sau nu neaparat bune dar macar amuzante) nu doar ca au echilibrat balanta, ci au facut-o sa se incline in partea cealalta.

Ianuarie-februarie 2004 (nu 2003 cum scrisesem initial). Eram la Unirii cu o colega. Ea isi cauta o bluza, eu eram doar pe post de gura casca, partenera de discutie si cuier pe 2 picioare pentru momentele in care proba ceva. Am vazut si eu o pereche de pantaloni bej. I-am probat, mi-au placut si am reusit sa ma intorc cu cateva minute inainte sa inchida sa mi-i cumpar. A doua zi primesc telefon. "Ana, vezi ca eu m-am iritat..." - draci, si eu am probat pantalonii! Prima reactie: alergat in baie, dezbracat, studiat, constatat ca totul e totusi in regula la mine, aruncat pantalonii la spalat oricum. De atunci n-am prea mai probat chestii. De fapt, pana in toamna asta nici nu prea mi-am mai cumparat mare lucru de imbracat, pentru ca oricum am destule persoane in jurul meu care sa-mi ia. Insa in rarele ocazii in care mi-am luat ceva, a zburat direct la spalat. Pana la Craciunul asta. Cand am imbracat rochita asa. Pentru ca nu mai aveam timp s-o trimit la spalat si sa o primesc inapoi pana pe 24, iar eu nu spal rufe. Si cateva zile bune dupa m-am tot scarpinat in partea stanga. Mda, nu se stie niciodata cine a incercat ceva inainte si cat si cum se spala. Regula cu aruncatul direct la spalat insa n-o s-o mai incalc vreodata. Si clar voi continua sa nu mai probez nimic atata timp cat stiu ca e o marime care imi vine.

Si mi-am mai dat seama de ceva... pe plan intim. Putin prea intim ca sa scriu aici. Am bagat insa la creieras si n-o sa mai fac prostia. Prostie ramasa din fericire fara consecinte sau, in fine, fara alte consecinte in afara de doua ore din viata pierdute si urme si mirosuri care s-au dus la primul dus. Macar acum stiu ca nu exista reguli universal valabile si ca fiecare situatie e diferita. Mare realizare, ce sa zic...

Luni incep din nou orele. O sa imi iau si laptopul cu mine ca sa pot sa lucrez in caz ca nu se face ceva. Indiferenta fata de facultate in a doua jumatate a semestrului a fost crunta, in contrast puternic cu entuziasmul cu care incepusem anul. Si cica vine sesiunea. Si cica am o licenta anul asta. Bleh!

in mijlocul naturii?

Am ajuns in seara asta prin Auchan. Promotii la diferite chestii pentru gradina, gratar si alte chestii de genul asta care nu ma pasioneaza. "A bunch of useless crap" a fost primul meu gand.

Nu-mi plac iesirile in natura. Sau mai bine zis, nu imi plac genul de iesiri in natura de care am avut parte in copilarie. Pentru ai mei, iesit la padure insemna mers undeva in afara orasului, intins o patura, mancat si stat pe patura. Atat! Deloc pe placul unui copil care citea Jules Verne si isi dorea sa exploreze padurea aia, care isi dorea sa aiba parte de aventuri sau macar sa se joace. Toate astea erau chestii imposibile cu ai mei. De fiecare data imi faceam sperante si de fiecare data eram dezamagita. Niciodata n-am inteles cum poate sa le placa alor mei sa-si petreaca asa o jumatate de zi. Eu ma plictiseam de moarte.

Cateodata mai plecam singura in cautare de aventuri precum cele din carti. Si asa ajungeam in unele situatii care acum mi se par foarte comice. Ca de exemplu sa ma sperii de ceva ce eu am crezut ca e un sarpe mare si sa o iau la fuga la vale urland (nici acum nu stiu cum am reusit performanta de a nu ma izbi de nici un copac sau de a nu cadea si a continua restul drumului pana jos de-a rostogolul). "Recompensa" a fost ca mama a urlat ceva vreme la mine dupa ce i-am varsat pe patura jumatate din paharul cu suc pe care mi l-au dat sa ma linistesc (tremuram toata).

Cel mai interesant a fost cand intr-unul din drumurile mele am intrat pe proprietatea cuiva. Nu avea gard care sa o delimiteze in partea prin care am intrat... in schimb avea caini care s-au aratat foarte deranjati de prezenta mea acolo. Eu am inceput sa merg mai repede. Imi era prea frica sa fug, vroiam doar sa ies din zona pe care se simteau ei datori sa o apere. Asa ca am fost foarte fericita cand am vazut un gard. Dincolo de gard se mai vedea un sant, apoi ceva verdeata, apoi un drum. N-a fost chiar asa simplu pentru ca eu eram in tricou cu maneca scurta si pantaloni scurti, gardul era din sarma ghimpata, verdeata aia continea si urzici, iar in sant era un parau. Bineinteles ca am reusit sa alunec pe pietre si a urmat un mare pleosc in apa. Eram insa bucuroasa ca scapasem de caini. Speriata, zgariata, urzicata, uda, dar scapasem de ei.

Se pare ca nu m-am schimbat prea mult din punctul asta de vedere. Inca visez sa traiesc intr-o lume precum cea din cartile lui Jules Verne. Cuvinte ca "liniste", "pace", "relaxare" au in continuare darul sa ma enerveze. Am vrut mereu sa duc o viata palpitanta.