on the verge of extinction... again

La doua saptamani (ma rog, fara cateva ore) dupa plecarea catre Dublin, eram din nou in avion. In drum catre Berlin si un nou concert Alice Cooper. La fel ca la Dublin, am avut noroc cu vremea. Ploaia tocmai se oprise cand am ajuns eu acolo.

Imi rezervasem o camera intr-un fel de hotel-pensiune intr-o casa veche. Din nou, in zona gradinii zoologice, de data asta chiar mai aproape, la vreo 200 de metri de targul de Craciun. Care nu prea era inca deschis la acea data. Speram sa ajung acolo inainte de ora 14, ora la care se inchidea receptia, dar... n-am avut norocul asta! Am ajuns pe la si zece minute. Aveam un numar de telefon la care am putut suna ca sa aflu ce sa fac in situatia asta. Primisem si un mail, dar fusesem convinsa ca voi reusi sa ma incadrez in timp, asa ca... nu-l citisem, oops! In cele din urma, in ciuda zgomotului strazii, am reusit sa inteleg codul care mi se dicta la telefon ca sa-mi deblochez cheia din cutia in care-mi fusese lasata.

Am rasuflat usurata cand am ajuns in camera. Chiar si cu receptia deschisa doar pentru o perioada limitata, am fost foarte multumita de alegerea facuta. Zona foarte buna, cea mai apropiata statie de metrou fiind fix peste drum, cea mai apropiata statie de autobuz la vreo suta de metri, camera mare si comoda, personalul foarte amabil (la cateva minute dupa, m-au sunat sa se asigure ca totul e in regula). Totul la doar 50 de euro!

Am iesit bineinteles in recunoastere, sa-mi fie clar dinainte unde este locatia de concert (si altele prin care imi doream sa trec) si sa-mi fac provizii pentru concert si nu doar (zmeura, ciocolata betiva si seminte de pin, ce surpriza!). Si nu doar ca am facut asta, dar am aflat si cat de proasta poate fi ideea de a alerga pe un pod de lemn dupa ce plouase. Nu mi-am rupt gatul, am reusit pana la urma sa-mi recapat echilibrul. Nu insa si demnitatea.

Ziua concertului

Cumva, a inceput cu una din putinele dimineti cu soare in Berlin in acea perioada a anului.

M-am plimbat putin de aiurea prin oras, dar... din nou, n-am putut sta departe de Tempodrom si am ajuns acolo putin inainte de pranz, cam ca la Dublin. De data asta, mai era un singur tip acolo, care a parut putin surprins ca mai exista si o alta fiinta atat de nebuna incat sa apara la intrare atat de devreme.

Timp de vreo trei ore si ceva n-a mai aparut nimeni altcineva. Apoi au sosit doua fete. La care initial m-am uitat ciudat... nu le-o fi frig doar cu gecile alea subtiri de blugi? Eu ma tot miscam ca sa-mi pastrez temperatura corpului la un nivel acceptabil si eram infofolita serios. Dar apoi mi-a fost mila de ele la cat au tremurat... nu prea am auzit altceva in afara de "kalt" de la ele, chit ca se luasera una pe alta in brate si isi indesasera mainile una in buzunarele celeilalte. Si poate ca incep si eu sa am anumite dereglari de genul pe vremea mea, odata cu varsta, dar o chestie care mi-a atras atentia si mi-a placut la fetele astea a fost ca... nu erau machiate! Serios, vad atat de des fete de 12 ani machiate ca niste prostituate batrane, incat sa le vad pe astea doua curate pe fata si aratand a copii mi-a facut instant o impresie pozitiva.

Dupa inca vreo doua ore, a inceput sa se stranga lume la modul serios si s-a deschis un stand de mancare in dreapta noasta. Imediat ochii fetei mai mici s-au aprins si a scancit "bratwurst!" catre cealalta. S-au decis pana la urma ca trei euro pe un carnat e mult, asa ca au optat sa se incalzesca cu niste cartofi prajiti... cea mai ieftina chestie de pe meniu, la doar doi euro.

Apoi, in momentul in care si-a facut aparitia tatal fetelor, am inceput sa-mi pun intrebari legate de ce varsta arat oare eu... pentru ca, din nu stiu ce motive, la concertele Alice Cooper, exista restrictii legate de varsta. Tin minte ca s-a intamplat asta si la Bucuresti. Si la Dublin, unde, printre cei sositi devreme era si o familie din Belfast cu un pusti sub limita de varsta. Dar de aproape doi metri inaltime, motiv pentru care parintii nu pareau prea ingrijorati ca ar putea intra cineva la banuieli.

Dar, la dracu'... am peste 30 de an! Am trecut de mult, mult timp de varsta limita. Nu se poate sa-mi faca cineva probleme, chiar daca n-am nici un act de identitate la mine, nu? Suntem in Europa, nu se intampla minuni din astea ca la americani, nu?

Din fericire, nimeni nu mi-a pus nici un fel de intrebari. Singurul incident a fost legat de faptul ca biletul meu nu mergea scanat - ceee? Nuuu! Eram prima la intrarea mea, dar vedeam cum pe celelalte usi deja se intra si nu-mi venea sa cred cat ghinion pot sa am. Pana la urma, probabil vazand disperarea de pe fata mea, au ignorat scannerul, mi-au rupt biletul, mi-au stampilat mana si m-au trimis inauntru. Si nu doar atat, dar am avut norocul sa prind fix locul pe care mi-l doream - intre Nita si Tommy, simetric fata de cum statusem la Dublin.

Am incercat sa ma dezmortesc putin, intepenisem aproape complet de la frig. Asta a inclus miscat pe loc si studiat locatia. Absolut superba si foarte practica, probabil preferata mea dintre toate cele in care am calcat pana acum in tara sau in afara. Inelele din interior se pliaza cu tot cu scaune sub cele exterioare, marindu-se astfel zona in care se poate sta in picioare. La fel ca la concertul Aerosmith de la Waldbuhne, scarile, caile de acces/ evacuare erau strict pentru tranzit, nu se putea sta acolo de aiurea. De fiecare data cand se oprea cineva sa stea sa-si bea berea sau de vorba cu altcineva, apareau cei de la paza cu instructiuni de facut pasi intr-o directie sau alta.

Amuzant mi s-a parut si faptul ca in partea de sus, pe scaune, era si o fetita de pana in sase ani, pictata pe fata ca Alice (chestie care avea sa-i amuze mai tarziu teribil si pe cei din trupa, in special pe Nita). Age restricted show my ass...

Spre deosebire de seara de la Dublin, de aceasta data Alice a avut o trupa ca special guest in deschidere.

Thunder

O alegere care mie personal mi s-a parut la fel de potrivita ca Iris (in deschidere tot pentru Alice) la Bucuresti. Poate ca are legatura si cu faptul ca eu in general prefer ceva mai dinamic live. Nu ma deranjaza momentele linistite in conditile in care restul e o nebunie totala si doar atunci apuc sa imi trag sufletul (si as zice ca aici intra majoritatea trupelor pe care am ales sa le vad live de-a lungul timpului).

Aerosmith sau Alice reusesc sa navigheze cu succes pentru ca au un stil mai murdar... mult mai murdar in cazul Aerosmith, "nastyish" dupa cum se exprima Joe Perry. Ca un leu care maraie si isi arata coltii.

Dar Thunder au un stil curat si n-au reusit sa ma prinda decat in momentele mai animate. Sa adaugam la asta faptul ca majoritatea publicului probabil nici nu stia alta piesa in afara de Love Walked In... probabil ar fi mers mai bine sa fi ramas strict spend the night with Alice Cooper.

Alice Cooper

Acelasi intro si aproape acelasi setlist, cu exceptia faptului ca Department of Youth a revenit in locul Lost in America. Chestie de care am fost incantata si de care probabil as fi fost si mai incantata daca as fi avut libertate completa de miscare. Daca la Dublin nu intrasera deloc fotografi in pit, aici lucrurile au stat altfel. Ma asteptam ca asta sa fie pentru trei piese, dar a fost pentru patru. Iar a patra a fost Department of Youth, asa ca a trebuit sa am grija cum imi agit aripile sa nu trosnesc vreun cot in cap cuiva. Si inca ma simteam putin intepenita de frig.

Dar a fost dragut sa revad spectacolul. Dupa cum am mai spus, sunt piese precum Brutal Planet, Pain, Billion Dollar Babies, Halo of Flies... de care n-o sa ma satur niciodata.

Si a fost interesant sa revad totul din alt unghi, sa descopar detalii pe care le ratasem prima data si care au facut toata povestea spusa de-a lungul celor doua ore sa fie mai clara in mintea mea. De exemplu, faptul ca Sheryl este initial imbracata exact ca papusa gonflabila pe care Alice o tot arunca dintr-o parte in alta a scenei in timpul Cold Ethyl... ca o sugestie a faptului ca papusa prinde viata in timpul piesei urmatoare (Only Women Bleed).

Spre sfarsit am simtit ceva incomod intre coaste. M-am intors si am vazut un brat in lateralul meu. Bineinteles, legat la un capat de un pumn care se sprijinea discret de bariera si la celalalt capat de o tipa. Palida. Momentul ala in care te pocneste ca pe la concerte mai apar si oameni mult mai fragili decat tine. Oricat de enervant ar fi fost initial sa-i simt bratul intre coaste, totul s-a schimbat cand i-am vazut mutra. O, la dracu'! Nu e ca si cum n-ai mai fi mers/ n-o sa mai mergi si la alte concerte, Ana... fa-i loc la gard!

Asa ca m-am dat putin mai intr-o parte, i-am luat mana si i-am pus-o pe gard. Si i-am zis ca poate sa se tina si de mine.

La sfarsit, mi-au picat ochii pe o "bancnota" ramasa de cealalta parte a barierei dupa Billion Dollar Babies. Ca la Dublin, m-am scufundat cu capul inainte dupa ea, cu gandul sa i-o dau tipei. Dar, pana sa fac asta, deja disparuse. Eu aveam insa deja una... asa ca de ce sa nu fac totusi o bucurie altcuiva?

M-am uitat in jur si am vazut un cuplu - amandoi adunau confetti de pe jos. Mbine, daca se bucura de confetti, probabil o bancnota... Asa ca m-am dus la tipa si i-am intins-o. A ramas initial blocata, apoi mi-a luat-o din mana, mi-a multumit, a fugit cu ea entuziasmata la prietenul ei sa-i i-o arate, a venit alergand iar la mine sa-mi multumeasca din nou. Priceless!

Dupa concert

Am plecat de acolo cu un ditamai ranjetul, desi era frig, foarte frig chiar la ora aia. Iar eu mai si uitasem geamul de la camera deschis de mai bine de jumate de zis. Din fericire, incalzirea din camera functiona, asa ca n-am inghetat in noaptea aia.

A doua zi dimineata, in ultima dimineata in Berlin (aaa... pana cand ma voi intoarce... curand, foarte curand!), am iesit iar sa explorez zona si la cumparaturi. Pentru ca unele lucruri sunt mult mai ieftine decat in Bucuresti daca nu esti turist fraier si te duci in supermarket. In cazul meu, diferenta mi-a acoperit costurile zborului. Si pentru ca nu se poate sa mergi in Germania pe sfarsit de an si sa nu gusti turta dulce!

Si... un moment cu totul altfel: dupa ultimele cumparaturi, cele facute in Edeka de la zoo, am traversat inapoi spre targul de Craciun, am facut slalom printre barierele de beton de la capatul trecerii si am constatat ca era putin mai plin decat m-as fi asteptat sa fie intr-o zi de vineri la pranz. Initial, am crezut ca se deschisese vreuna din casutele de acolo din targ pentru ca mai vazusem o mana de alte casute deschise in prima seara.

Dar nu. Oamenii aia erau stransi acolo dintr-un cu totul alt motiv. Motiv pentru care unii pareau si putin ravasitiIn fata lor era un panou cu poze, niste lumanari, flori... moment in care am citit si ce scria pe panou. In memoria celor 12 ucisi cu aproape un an in urma cand intrase camionul printre casute. Fix prin locul prin care acum nu se mai poate intra in targ in linie dreapta, trebuie facut slalom printre barierele de beton.

Langa panoul cu poze, mai era si o placuta. Pusa stramb sau cazuta intr-o parte dupa ce fusese asezata acolo. Pe care scria doar WARUM?

Um... foarte buna intrebarea. Nu poate exista vreo justificare. Aproape ca am inghetat cand am vazut-o. Si pur si simplu am simtit nevoia sa fac niste pasi. In orice directie. Cred ca practic asta insemnat impiedicandu-ma in sus pe cele cateva trepte de acolo, dar nu mai tin minte sigur.

Cu doua saptamani in urma, in avionul cu care ma intorceam de la Dublin, statusem langa o tipa din Polonia care ma intrebase daca e safe in Berlin. La momentul respectiv, cred ca fusesem socata de intrebare. Da, mi s-a spus de un milion de ori sa am grija ca e plin de hoti de buzunare. Dar aia sunt peste tot pe unde sunt turisti... asa ca nici nu-mi puteam imagina de ce ar crede cineva ca Berlinul n-ar fi safe. Drace, probabil la asta se referea...

Vremea a trecut rapid de la soare la nori si cateva picaturi razlete. Deh, noiembrie... Dar asta nu m-a oprit sa-mi iau o inghetata cand am lasat metroul la Neukolln ca sa trec in S45-ul care avea sa ma duca la aeroport. La timp, pentru ca la cateva minute dupa ce intrasem inauntru a inceput sa ploua torential.

Daca la sfarsitul lui mai, prima data cand zburam de acolo (pana atunci decolasem/ aterizasem doar la Tegel), am avut noroc si poarta mea era un numar in jur de 15, a doua oara lucrurile au stat altfel. Poarta a fost 60 si ceva si mi-am adus aminte ce detest cel mai tare intr-un aeroport: sa fiu nevoita sa trec prin mijlocul unor magazine in drum spre poarta de imbarcare, in special cand nu cunosc acea parte a aeroportului. E de-a dreptul sinistru, serios. Urmezi semnele, dar te trezesti in mijlocul unui magazin, unde nu mai sunt semne (in afara de cele de pret). Si intri in panica. Pentru ca nu mai stii daca esti pe drumul cel bun. Daca nu cumva ai luat-o aiurea de la un anumit punct. Uofff...

Dar am ajuns in cele din urma la poarta. Apoi in avion si inapoi in Bucuresti.

Si apoi pana la sfarsitul turneului mi-a parut rau. Poate ar fi trebuit sa fi studiat mai bine posibilitatile. Poate ca as fi putut sa vad mai multe concerte. Exact la fel cum se intamplase si in cazul Aerosmith...