on the verge of extinction... again

Pentru ca ma lovesc uneori de niste afirmatii care ma enerveaza la culme.

Conceptul de "madness always caused by sadness". Pe care il tot aud de cinci ani si uneori imi doresc sa imi fac de lucru cu paru' muierilor proaste care tot repeta asta. Pana cand le fac sa semene cu Kerry King.

Un comentariu pe care l-am primit pe blog acum multa vreme:

Acest gen de muzica influenteaza negativ tot ce inseamna om din toate punctele de vedere.Nu recomand nimanui asa ceva.

Plus o chestie la fel de stupida pe care mi-a spus-o cineva inainte sa existe blogul asta. Cum ca sunt asa trista de cand ascult rock. Tin minte ca am luat foc. Pentru ca persoana respectiva nu ma cunostea inainte. Insa a fost langa mine in perioada august 2003-septembrie 2004, una din cele mai fericite perioade ale vietii mele. Si parca a fost oarba la fericirea mea. Si la cantitatile de Aerosmith sau Black Sabbath consumate in perioada respectiva.

N-am simtit niciodata ca muzica ar reusi sa-mi induca o anumita stare. Sa o amplifice, da. Sa ma faca sa ma distantez de ea, sa incerc sa o analizez din exterior... din nou da. Insa niciodata sa creeze ceva ce nu era acolo. Stiu ca am folosit des "finding myself in the music". Pentru ca este ceva de genul habar n-am sa ma exprim, insa uneori dau in anumite piese de bucati care descriu perfect unele momente. Si acolo se creeaza legatura afectiva cu muzica respectiva.

Cand nu se potriveste cu starea mea... pur si simplu schimb muzica. Asa am procedat mereu. Si asta a inclus plecat de la concertele la care simteam ca nu mai am ce cauta in momentele respective.

N-am simtit niciodata ca am comis un gest extrem, nebunesc pentru ca eram trista. Daca sunt trista, de obicei sunt si prea obosita ca sa mai am suficienta energie pentru o reactie violenta. Daca sunt trista, consecinta este ca stau si astept. Ceea ce imi amplifica nelinistile si ma face mai putin capabila de acea reactie violenta. Pentru ca una din cele mai mari temeri este fix ca as putea fi taxata pentru o actiune. Sau pur si simplu pentru ca exist si am iesit cumva in evidenta.

Ce tin minte este ca am fost trista dupa ce am incercat sa indrept in mod brutal chestii care nu-mi conveneau. Pentru ca ma saturasem de solutii care poate se vor dovedi eficiente intr-o zi. Pentru ca eram furioasa ca nu vedeam rezultate. Asa ca am apelat la solutii radicale. Care si-au facut efectul rapid. Eficiente pe termen scurt. Periculoase pe termen lung, cu o multime de consecinte neplacute (prima din ele fiind ca nu mai poti apela la solutii mai blande niciodata dupa - vor fi devenit complet inutile). Consecinte care m-au terminat fizic atunci cand au ajuns sa loveasca. Si m-au lasat trista, secata de energie.

Un fel de eu am simtit mereu ca ar fi invers - "sadness being a consequence of madness". Chiar daca asta nu ma face sa vreau sa ma schimb, sa vreau sa renunt la furie, la nebunie, la senzatia de satisfactie imediata. Desi stiu foarte bine ce va urma dupa...

Uneori chiar imi fac placere. Toate chestiile periculoase si dezgustatoare pe care le-am facut, toate minciunile... Pentru ca atunci cand trec cu bine peste ma simt extraordinara. Isteata, puternica. Pentru ca m-am miscat suficient de rapid si uneori chiar eficient. Pentru ca am pacalit pe toata lumea. Pentru ca am rezistat fizic inca o data.