on the verge of extinction... again

O discutie despre posibilitati infinite. Discutie la care n-am participat, dar care m-a enervat putin. Am mai zis de vreo cateva ori asta, am fost mereu fascinata de inaltimi. Cand eram mica, imi doream sa devin acrobata. Ma uitam mereu cu invidie la cei care se catarau pe stanci de fiecare data cand ai mei ma tarau la Pietrele lui Solomon. Bineinteles, nu pentru catarari. Iesit in natura pentru ei insemna mers pana undeva, trantit o patura pe jos, dormit, trezit, mancat, dormit iar. Intotdeauna am urat ritualul asta. Eu imi doream sa ma catar, sa explorez locuri necunoscute... la fel ca eroii din cartile lui Jules Verne. Evident ca nu ma tineau legata, chiar daca imi faceau scandal daca dispaream prea mult timp. Asa ca incercam. Incercam sa explorez imprejurimile. Chestie care se termina tragicomic. Ma speriam de o chestie care imi parea a fi un sarpe, se luau de mine niste javre, faceam buf dupa vreo tumba pe vreun copac cazut pe jos, faceam pleosc dupa ce imi "scapa" piciorul pe vreu piatra uda in timp ce incercam sa traversez un parau, ajungeam cumva in niste urzici, ma apuca vreun copac (nu glumesc, am un talent fenomenal cand vine vorba de agatat haine in clante sau copaci sau orice alte chestii pe langa care trec)... Incercam sa ma catar pe stanci. Doar ca nu prea eram in stare...

Mi-as fi dorit sa ma ajute cineva. Sau cel putin acum imi pare rau ca nu m-a ajutat niciodata nimeni pe planul asta. E drept ca nici eu n-am cerut ajutorul. Nici nu stiu in ce masura a fost vorba de faptul ca n-am stiut ca as putea fi ajutata in vreun fel si in ce masura a fost vorba de faptul ca mi-a fost rusine, pentru ca era vorba de o activitate pe care parintii mei n-ar fi incurajat-o. "Tu nu esti facuta pentru asa ceva, o sa-ti rupi gatul!"/ "Asta se face mare, nu mai incape ea prin cerc..."/ "Ei na, las' ca numa' mare sportiva nu esti tu!"/ "Si ma rog la ce-ti trebuie tie asa ceva?"/ "Mare branza... sportivii sunt prosti, tu sa faci bine sa inveti, ca tu esti desteapta..." N-am stiut niciodata. In ce consta echipamentul, de unde ar putea fi procurat, cat ar costa, ce pregatire ar trebui sa am pentru asta.

Probabil ca e o dovada de imaturitate ca inca ma chinuie vise neimplinite de cand eram mica, mai ales ca unu, am ajuns la o varsta la care este imposibil fizic sa mai recuperez unele chestii si ca doi, parintii mei aveau dreptate. Nu sunt facuta pentru asa ceva. Am fost mereu mototoala. Si chestia asta m-a facut si mai antisociala decat eram deja. Citesc pe multe bloguri chestii de genul "copilaria noastra, cand jucam __ si __" si nu pot sa ma identific cu autorul. N-am fost niciodata in stare sa alerg, eram mereu cea mai inceata dintre toti copiii. N-am fost niciodata in stare sa ma feresc sa nu fiu lovita. Eram prea impiedicata ca sa pot sa joc elastic sau ca sa sar coarda. Nu cred ca o sa uit vreodata sentimentul ala de groaza care m-a cuprins in clasa a patra cand invatatoarea ne-a zis ca proba la sport va consta in sarit coarda...

Eu nu fusesem niciodata in stare sa invat sa sar coarda. Si ma uitam la alte fete din clasa cum se pregateau pe terenul de sport. O senzatie pe care aveam sa incep mai tarziu sa o numesc "de zid" - se refera la senzatia aia pe care o ai cand stii ca nu mai poti face nimic sa eviti sa izbesti masina de zid, il vezi apropiindu-se, anticipezi impactul, deja te doare, desi nu l-ai lovit inca, timpul parca se dilata... Nu le-am cerut sa ma ajute si pe mine. Mi-a fost prea rusine. In primul rand, nu era nimic acolo. Ca sa imbunatatesti ceva, trebuie intai ca acel ceva sa existe. M-am dus acasa si... n-aveam nici coarda. Aveam insa o multime de incaltari. Printre altele, niste perechi de cizme "de Motan Incaltat" cu niste sireturi ceva mai grosute, la o pereche albe, la cealalta pereche negre, la fiecare avand insa cate un fir auriu de-a lungul siretului. Am luat sireturile alea, le-am legat cap la cap si... m-am apucat sa invat. La inceput sa trec cu picioarele rand pe rand peste, apoi chiar sa sar, apoi sa sar cu picioarele incrucisate, apoi sa sar intr-un singur picior, apoi sa sar cu spatele. A fost cam ciudat cand a trebuit sa folosesc coarda de la scoala. Evident ca era mai grea decat sireturile mele. Trebuia mai multa viteza, mai multa forta pentru sireturi. Cu alea nu prea mergea sa misc doar mainile din incheieturi. Asa ca probabil am aratat caraghios rau la inceput - roteam bratele din umeri. Totusi... pana sa termin generala deja puteam sa sar coarda decent. Dar n-am reusit niciodata sa sar cu bratele incrucisate.

N-am fost niciodata in stare sa cer ajutor atunci cand chiar nu ma descurcam deloc. Atunci cand eram la zero si aveam nevoie de (scuze de romgleza, da' habar n-am cum sa exprim asta mai bine) un kickstart. N-am fost niciodata in stare sa pun intrebari atunci cand chiar nu intelegeam deloc ceva. Nici nu stiam ce intrebari sa pun. Ori am fost catastrofa totala la o materie (literatura, filosofie, cam tot ce tinea de latura umanista; nu scriu limbi, pentru ca m-am impacat totusi destul de bine cu gramaticile si am si o retinere in ceea ce priveste economia, pentru ca n-am fost totusi varza la partea matematica a materiei), ori am fost aia pe care o intrebau toti cum se face ___ (materii de genul fizica, mate, geogra "blame it on Jules Verne," chestiuni legate de gramatica/ vocabular/ ortografie la engleza). N-am pus niciodata intrebari la materiile astea (bine, neglijand micile rautati de la engleza, de genul speculatii "what if the hero was actually a drunkard who accidentally set his house on fire one night?" in mod amuzant incurajate de profe)...

Puneam insa intrebari in draci la mate si la fizica. Amuzant, cu cat eram mai sigura pe mine, cu atat gaseam mai multe intrebari de pus. Si aveam un soi de satisfactie amestecata cu frustrarea aia data de un mister ramas nerezolvat (scuze pentru exprimarea a la Scooby-Doo, da' presupun ca nu va asteptati la mai mult de la o aproape corijenta la literatura romana) in momentul in care profesorii nu aveau raspuns pentru intrebarile mele (una din ele nu a primit raspuns nici mai tarziu, nici de la profesorii din facultate). Desigur, satisfactia aia data de sentimentul ca, la momentul respectiv si in ceea ce priveste intelegerea chestiunii respective, nivelul meu era cel putin egal cu al lor.

Si puneam intrebari la materiile astea chiar daca stiam ca aproape sigur profii de la materiile respective nu se vor purta cu manusi. Probabil ca ar fi cazul sa explic putin asta pentru ca, in formularea de mai sus, afirmatia mea ii pune intr-o lumina mult mai proasta decat este cazul. Prin purtat cu manusi inteleg pur si simplu sa imi explice ei pas cu pas ca la prosti si la sfarsit "bravo, ce copil destept ca ai observat asta!" Chestia asta se intampla uneori la mate (desi partea cu "bravo" de la sfarsit extrem de rar). Mate. Profu' stia matematica. Si, fara factori perturbatori, stia si sa explice matematica. Din pacate, omu' bea si fuma in draci. Uneori nu se putea dezlipi de vicii nici macar alea 50 de minute cat dura o ora. Tin minte cum in timpul lucrarilor, era (fizic!) doar pe jumatate in clasa. Cealalta jumatate era afara (geam sau usa) si fuma. Mai mereu mirosea a alcool si tutun. Asa ca de multe ori nu prea era in stare de explicatii grozave. Trist, stiu. Creier stralucit mai mereu imbibat in alcool si afumat. Plus ca avea uneori o placere aproape sadica sa ne dovedeasca ca nu suntem "copti la minte," dupa cum se exprima chiar el. Fizica. Profu' stia fizica. Era foarte ingaduitor si incerca sa fie amuzant. Un pic prea mult pentru nervii mei uneori. Si avea un stil propriu de a ne raspunde la intrebari. A nu se intelege gresit, metoda lui mi se pare geniala acum, si si atunci eram constienta ca ma ajuta, insa uneori ma simteam prea "frecata." Daca eu ii puneam o intrebare, ma scotea la tabla. Si, printre glume, incepea sa-mi tot puna intrebari pana cand imi dadeam singura raspunsul la intrebare. "Vezi? Ti-am zis ca asta e o chestiune banala..." Da, solutiile gasite in felul asta nu se uita usor, de-aia spun ca acum mi e pare geniala metoda omului. Revenind la ideea de la inceputul paragrafului. Faptul ca puneam intrebari nu avea legatura cu reactia de care puteam sa am parte, ci cu cat de relaxata ma simteam eu in legatura cu subiectul discutiei.

"Prapastia" avea sa se accentueze in facultate. Au fost materii la care cursurile, laboratoarele nu au fost decat dialoguri intre mine si profesori. Bineinteles, gura mea raspundea fara mine la intrebarile pentru toata lumea. Si bineinteles ca apoi aveam pe figura ranjetul ala din ureche in ureche pe care il afisa Yogi atunci cand promitea ca nu se va mai atinge de mancarea turistilor. "And how do you do that?"/ "Where does that come from?"/ "But why?"/ "That cannot be quite right..."/ "But what if __?" si, bineinteles, acel atat de simplu si de direct "That's wrong!" au fost propozitii pe care nici nu vreau sa stiu de cate ori le-am rostit pe parcursul anilor de facultate. Au fost momente in care cate un prof a facut pauza de la explicatii pentru toata lumea pentru ca eu am avut un drac in mine care m-a facut sa topai in fata sa explic grafic omului pe o bucata de hartie sau chiar intregului amfiteatru pe tabla ce anume din explicatia respectiva nu se intelege cu neuronu' meu. Ah, da, bineinteles ca neuronu' din dotare s-a si inselat de multe ori. De, daca nu posed nici macar doi, e cam imposibil sa se faca acolo ceva sinapse punct (nici nu se pune problema de cand si cum trebuie). Ah, da, si dracu' din mine a comis-o si p-aia cu luat pix din mana profului la exam in timp ce-mi corecta lucrarea si inceput sa explic in scris de ce consider ca totusi solutia mea e aia buna si nu a lui. Totul a culminat cu o densitate inimaginabila de "si daca __?" in timpul ultimului semestru la o materie care nu se facea la noi (binecuvantat fie sistemul care te lasa sa-ti schimbi materii ale profilului cu materii de la orice alta facultate din Politehnica).

Da, din moment ce ziceam de "prapastie," inseamna ca a existat si cealalta extrema. Materii la care am fost muta, n-am pus nici o intrebare, n-am cerut ajutorul nimanui. Pentru ca nu stiam ce sa intreb. Nu stiu cum sa pun intrebari pe care nici macar nu sunt in stare sa le formulez? Ca sa cer un raspuns trebuie sa am mai intai intrebarea. Si pe unele directii, capacitatea mea de intelegere e atat de limitata incat nici macar nu am nici cea mai mica idee ce intrebari sa pun, de unde sa incep. Cineva mi-a zis ca orice cursa incepe cu primul metru. Dar cum parcurgi acel prim metru cand insasi notiunea de cursa iti e straina. Cand nu stii in ce directie trebuie sa alergi, nu stii pe cine sa intrebi de directie, nu stii ce miscari implica alergatul... stii doar ca trebuie sa alergi. Dar nu stii ce presupune actiunea asta. In anul trei am avut un curs care mie nu mi-a placut. Pentru ca nu intelegeam nimic. Chiar am adormit (foarte serios!) la un laborator (si am picat pe jos cu tot cu scaun in hohotele de ras ale intregii grupe). Omu' nu era prost, chiar stia pe felia lui. Dar nu am intalnit niciodata in viata mea pe nimeni altcineva care sa explice mai prost. Eu nu aveam o baza pentru materia respectiva si nu intelegeam nimic. Erau insa oameni care mai avusesera contact cu asa ceva si chiar purtau un dialog cu profu'... si eu ma simteam si mai idioata. Tot in anul ala am mai avut un curs. Fenomenal de bine tinut. Groaznic de stufos, ma simteam mereu rupta dupa alea doua ore de curs. Insa omul explica foarte bine. Inca tin minte explicatiile extra din pauze si cat de bine mi-au prins la alte materii. Inclusiv la o materie din anu' patru facuta cu celalalt om, ala care explica prost. Am fost socata sa vad ca inteleg si eu pentru prima data ceva la o materie facuta cu el.

Nu pot sa cer ajutor exact atunci cand nu prea am sanse sa ma descurc sigura. Pentru ca in situatiile respective sunt atat de pierduta incat nici macar n-am habar de ce fel de ajutor as putea avea nevoie.

Acum ma simt atat de pierduta. Din toate punctele de vedere. Sunt obosita. Nu doar acum, in general. As vrea sa ma angajez, dar (drace, incepusem sa scriu in engleza... e asa usor uneori sa nu ma mai chinui sa-mi traduc gandurile in romana) nu ma sint in stare sa exist in preajma altora. Ma simt ca dracu' atunci cand exista alti oameni in jurul meu. Si nu ma pricep la nimic suficient de bine incat sa fiu in stare sa fac ceva de la cap la coada pe cont propriu...