on the verge of extinction... again

Sunt asa obosita in ultima vreme. Poate ca n-ar trebui sa ma mire. Nici nu mai stiu de cand nu m-am mai culcat asa, pur si simplu. Dorm atunci cand pic lata de somn. Cateva ore. Apoi ma trezesc. Obosita. Pana cand pic iar. Si iar dorm doua-trei ore. Si parca nici nu mai exista nimic altceva in afara de oboseala si de somn.

Asa am patit si azi la pranz. Si m-a trezit o senzatie de greata. Si masina de gunoi. Nu stiu ce mi s-a parut asa fascinant azi la masina de gunoi. Am inceput sa ma gandesc la cat gunoi putem produce, la cat o sa mai dureze pana cand orasele o sa fie ingropate sub propriile lor gropi de gunoi. Si, daca un pliant de la o pizzerie numita Donatello's mi-a adus aminte de testoasele ninja, masina de gunoi m-a facut sa ma gandesc la desenele cu Captain Planet.

Si l-am invidiat putin. Pentru energia pe care o avea, canalizata in scopuri pozitive. Energie care mie imi lipseste cu desavarsire in ultima vreme. Eh, macar invidia asta m-a motivat sa sar in adidasi si sa ma duc sa-mi iau bilet de tren. Uuu... se poate plati din nou cu cardul. Tin minte ca in primavara a fost o perioada in care asta n-a fost posibil "din motive tehnice."

La intoarcerea de la gara... animalute! Intai trei iepurasi (diminutiv pe merit, nu erau ei chiar mici-mici, da' nici prea mari nu erau). Acum, eu nu prea ma dau in vant dupa iepurii albi cu ochi rosii, dar astia mi-au atras atentia. Iepurii albi cu ochi rosii imi par... mmm, nu stiu exact cum ar suna corespondentul in romana... "demoniac." Amuzant ca am recitit recent Strange Event in the Life of Schalken the Painter... pentru ca o piesa mi-a adus aminte de descrierea tabloului pictat de Schalken si a inceput sa ma roada pe creieras ca nu-mi mai amintesc unele detalii. Acolo m-am impiedicat pentru prima data de cuvantul asta, "demoniac" - "the livid and demoniac form of Vanderhausen." In toamna lui 2002. Atunci am cumparat cartea. Gothic Short Stories. Tin minte ca o citeam atunci de sarbatori si mi-a socat putin rudele care au vazut-o pe noptiera - am fost intrebata daca e "satanista." Asta in timp ce se holba la craniul si la lumanarea de pe coperta. Nu stiu de ce, pe undeva m-a amuzat reactia. Asa cum avea sa ma amuze, aproape sase ani mai tarziu, o alta pereche de ochi mari atintiti asupra cartii. S-a intamplat cand cu aripa rupta. O luasem cu mine in spital (aaa, cartea, nu aripa, aia e oricum mereu la mine) si atipisem cu ea in mana. Si primul lucru pe care l-am vazut cand m-am trezit a fost privirea respectiva. O, da, evident, nu? I must be a devil worshiper. Mai ales ca la momentul respectiv mai purtam si un tricou cu doamna cu coasa. La sfarsitul lui 2002 a fost si prima data cand am citit ceva de Le Fanu. A ramas preferata mea din toata cartea aia. Si m-a facut curioasa. Asa ca am "vanat" si alte carti de Le Fanu. Asa am dat de In a Glass Darkly, care contine si Carmilla. Si The Familiar, si The Room in the Dragon Volant.

Si apoi pisica cu trei pisoi. Iepurasilor nu le-am facut poza ca erau ai unui nene, da' astia n-aveau stapan. Asa ca am scos telefonul. Mi-a fost totusi teama sa ma apropii prea tare - probabil s-ar fi speriat.
"Ce faci, i-ai tras in poza?" ma intreaba un mosulet.
M-a bufnit rasul... "Da..."
"De ce?"
Si iar m-a bufnit rasul. "Is simpatici..."
"Ia unul acasa! Unde stai?"
Am zambit, dar n-am mai zis nimic.
"A aruncat-o cineva aici. Erau mici de tot. Ia unul acasa! Unde stai?"
"Eu nu sunt in stare sa am grija de mine..." mi-am bagat telefonul in buzunarul de la ghiozdan si am mers mai departe.

Amuzant ca dupa ce am ajuns acasa am dat de articolul asta. Si mai amuzant e ca... in momentul in care am ajuns cu scrisul in punctul asta am mai vazut un pisoi... cu un nume care ma face sa ma gandesc "smaaarter than the average... kitty?!"

Cateodata ma gandesc ca mi-ar placea. Un animal. Dar... din pacate ceva mai complicat. Cred ca am spus de nu stiu cate ori ca sunt moarta dupa Rex si cei din soiul lui in general. Mi-ar placea la nebunie, dar nu vreau sa fiu iresponsabila. E un animal viu, nu o jucarie. Momentan, nu sunt in stare sa am grija de mine. Si chiar daca as fi in stare sa am grija de mine... Stiu ca unu' din ala se face mai mare ca mine. Si apare problema de spatiu. Si de finante, ca ala nu se satura intr-o zi cu cat mananc eu intr-o saptamana. Mai e si problema de timp pentru el. Nu e genul de animal care sa poata fi lasat singur in casa, sau impins la o parte cand n-am timp/ chef de el. Ca se apuca sa strice ce gaseste doar ca sa atraga atentia. Si, daca tot nu i se da atentie, dupa un timp se blegeste... Uf, de ce trebuie sa-mi placa tocmai cainii astia... Cand stiu ca sunt pretentiosi, incapatanati, neascultatori doar ca sa enerveze si sa se faca remarcati, manipulatori. Intotdeauna m-a amuzat cum reactioneaza cand ridica stapanul tonul ca sa-i certe pentru o "minune" comisa, cum se fac mici-mici, uneori isi si pun labutele peste cap si nu se mai aude nimic in afara de un scheunat...

Ah, da. Pozele.